Orientarea psihologică în criminologie

7. Teoriile psihopatiei

Aceste teorii sunt folosite, de regulă, pentru a descrie acte de delincvență mai grave și mai violente. S-a apreciat în teorie că infracționalitatea și delincvența gravă și persistentă reprezintă o manifestare exterioară a unei boli mintale. Principala diferență dintre teoriile psihopatiei și teoriile personalității constă în distincția pe care teoreticienii psihopatiei o fac între trăsăturile individuale, pe de o parte, care sunt în centrul atenției teoriilor personalității, și o stare de spirit, pe de altă parte, care include mai multe trăsături distincte și cuprinde o tulburare, care se află, de asemenea, în centrul atenției teoriilor psihopatiei.

Această tulburare de personalitate antisocială (TPA) este denumită psihopatie și a fost studiată îndeaproape în legătură cu criminalitatea și delincvența. Criteriile după care este definită TPA includ un model de încălcare a drepturilor altora, inclusiv activități de încălcare a legii care au început în copilărie sau la începutul adolescenței^[31].

Psihopatia a mai fost descrisă ca fiind o tulburare de personalitate, devastatoare din punct de vedere social, exprimată printr-o constelație de caracteristici afective, interpersonale și comportamentale și printr-o înclinație de încălcare a normelor și a expectațiilor sociale și legale.

Spre exemplu, în S.U.A., prevalența psihopatiei în rândul populației generale este estimată a fi aproximativ cu cea a schizofreniei, respectiv de 1%. În populația penitenciară, ratele de psihopatie sunt mult mai mari, de aproximativ 20% și se estimează că psihopații comit 50% dintre infracțiunile mai grave.

Simptomele cheie sunt împărțite în două categorii:

– emoționale/interpersonale (ca de exemplu, lingușitor, superficial, egocentric, grandios, lipsit de empatie),

– devianță socială (ca de exemplu, impulsivitate, lipsă de responsabilitate, control slab al comportamentului, nevoia de emoție, comportament antisocial).

Comportamentul infracțional și delincvent este un semn distinctiv al tulburării. Aceste simptome sunt incluse într-un instrument clinic utilizat pe scară largă, Psychopathy Checklist, în speranța identificării indivizilor psihopați. Dacă psihopații pot fi identificați în mod sigur, ar putea exista intervenții care pot fi destinate prevenirii sau desființării comportamentelor pe care acești indivizi le manifestă adesea^[32].

Privind delincvența dintr-o perspectivă mai biologică, Hans Eysenck (1916-1997) a constatat în 1964 că delincvenții au niveluri de excitație corticală mai scăzute și o capacitate mai mică de a fi condiționați de normele sociale decât nondelincvenții, iar aceste trăsături pot duce la o extraversiune și un neuroticism sporit la infractori.

Pe de altă parte, teoria sensibilității la întărire realizată în 1970 de Andrew C. Gray, care constituie o revizuire și o extindere a teoriei lui Eysenck, a contribuit la identificarea introvertiților ca fiind mai sensibili la pedepse și la non-recompense, dar a constatat că aceștia nu erau mai ușor de condiționat. Această sensibilitate la pedeapsă și non-recompensă a dus la scăderea comportamentului delincvent. De asemenea, s-a mai constatat prin această teorie că există și o bază fiziologică pentru introversie ce constă în sistemul de activare reticulară ascendentă și sistemul inhibitor al cortexului frontal orbital, al septului medial și al hipocampusului^[33].

Prin gruparea caracteristicilor de personalitate și prin corelarea acestora cu comportamentul (respectiv, tulburarea de personalitate antisocială, psihopatia și comportamentul delincvent), aceste teorii au încercat să identifice și să intervină asupra indivizilor cu risc de comportament delincvent. În schimb, legarea grupurilor de personalitate de anumite comportamente duce la utilizarea de etichete negative care pot fi dăunătoare social^[34].

7. Teoriile dezvoltării cognitive și sociale

Aceste teorii se concentrează pe procesele mentale care ne ajută să ne ordonăm, să înțelegem lumea și să ne angajăm în rezolvarea problemelor.

Jean Piaget (1896-1980) a identificat și etichetat abordarea etapizată a dezvoltării raționamentului și a moralității la copii. Etapele legate de vârstă includ stadiul egocentric, stadiul operațional concret și stadiul operațional formal, cognitiv, prin care un individ poate folosi gândirea abstractă, logica și regulile pentru a naviga într-o situație^[35]

Lawrence Kohlberg (1927-1987) la rândul său, a extins ideea etapelor de dezvoltare a raționamentului, legându-le de imfracționalitate și delincvență. Autorul a evidențiat șase etape de dezvoltare:

– orientarea către ascultare-pedeapsă,

– orientarea către interesul propriu,

– acordul și conformitatea interpersonală,

– orientarea către menținerea ordinii sociale, culminează

– orientarea către contractul social și principiile etice universale.

Aceste stadii corespund unei autonomii a indivizilor de a utiliza principii personale și universale care pot merge dincolo de regulile statului de drept pentru a menține drepturile celorlalți.

O altă teorie influentă din această categorie o constituie cea privind modelul de dezvoltare socială promovată de Catalano R.F. și Hawkins J.D. (născ. 1945) în 1996 care explică dezvoltarea comportamentelor prosociale și antisociale prin procese similare în patru perioade de timp distincte: preșcolar, școala primară, gimnaziul și liceul. Dezvoltarea comportamentului antisocial poate fi cumulată și cu o direcție crescătoare datorită faptului că legătura cu colegii, familia și activitățile antisociale într-o perioadă de timp poate crește șansele de a continua aceste comportamente într-o perioadă ulterioară de dezvoltare.

Aceste comportamente deviante scade, de asemenea, și probabilitatea de a se angaja în relații și activități pozitive cu colegii^[36].

Terie Moffit (născ. 1955) la rândul său, a realizat o altă clasificare a comportamentului antisocial și delincvent:                 

 – limitată la adolescenți,                                                                                

– persistentă pe parcursul vieții^[37].                        

Autorul a constatat într-o primă fază că rata crescută a delincvenței în adolescență indică faptul că un comportament delincvent este o parte normativă a dezvoltării care atinge un vârf în anii adolescenței și apoi dispare.

Cu toate acestea, a mai fost identificat și un număr mic de delincvenți care au continuat să comită infracțiuni până la vârsta adultă și au dezvoltat astfel o personalitate patologică.

De asemenea, au fost identificați mai mulți factori de risc pentru tipul persistent pe parcursul vieții, printre care se numără și leziunile neurologice și temperamentul dificil din copilărie, temperamentul dificil al părinților, mediile care promovează valorile infracționale, interacțiunile problematice între copii și părinți și incapacitatea de a depăși obstacolele care duc la diminuarea opțiunilor de succes non-criminal.

În concluzie, tipul persistent de infractori pe parcursul vieții reflectă interacțiunea dintre comportamentele riscante, trăsăturile genetice și mediul precar^[38].

8. Teoria consolidării diferențiale

Cea mai evident psihologică teorie a comportamentului infracțional din perioada de după cel de-al doilea război mondial, formulată de un criminolog care se bazează în mod clar pe progresele teoretice din psihologia comportamentală, se regăsește în teoria consolidării diferențiale formulată de Jeffery C.R. în 1965, care a sugerat că învățarea joacă un rol fundamental în înțelegerea devianței comportamentale^[39].

Jeffery a mai sugerat faptul că un comportament infracțional este un comportament operant: cu alte cuvinte, comportamentul infracțional se raportează la consecințele pe care le produce pentru individul în cauză. Prin urmare, înțelegerea comportamentului infracțional se bazează pe o înțelegere a consecințelor actului pentru persoana în cauză^[40].

Săvârșirea de infracțiuni produce câștiguri materiale și financiare: aceste câștiguri justifică în plan subiectiv și în mod pozitiv infracțiunea. Alternativ, în cazul în care câștigurile din furt ajută la evitarea efectelor sărăciei, atunci comportamentul infracțional este consolidat negativ. Recompensele din infracțiuni pot fi de natură socială, conducând la o aprobare socială a faptei, precum și de natură materială, ca în cazul câștigurilor menționate mai sus. Consecințele aversive ale comportamentului infracțional (incluzând închisoarea, perioada de probațiune, ordinea, problemele familiale), pot avea un efect de pedeapsă.

Teoria consolidării diferențiale mai acreditează ideea că un act criminal are loc într-un mediu în care, în trecut, autorul și-a consolidat comportamentul deviant pentru că s-a comportat în acest mod și consecințele aversive atașate comportamentului au fost de o asemenea natură încât acestea nu controlează și nu împiedică reacția autorului la un astfel de comportament.

Astfel, „istoricul de consolidare și pedeapsă” al individului poate fi folosit pentru a explica comportamentul infracțional. Caracteristica definitorie a acestei abordări este aceea că în funcție de mediul social în care se află, unii indivizi vor fi fost recompensați pentru comportamentul infracțional iar alții vor avea de suferit consecințe aversive. Chiar și în cadrul grupurilor sociale și culturale similare, indivizii vor avea experiențe diferite în ceea ce privește preocuparea lor legată de interacțiunile cu grupul de colegi, de funcționarea familiei, de educație etc. De asemenea, este la fel de adevărată și afirmația conform căreia, chiar și pentru persoanele care trăiesc în medii comparabile, unele persoane devin delincvenți, în timp ce altele nu. Indivizii au istorii de învățare complexe, ceea ce duce la explicații teoretice complexe privind dezvoltarea și menținerea comportamentului infracțional.

9. Teoria interacțiunii factorilor biologici, sociali și individuali

Hans Jurgen Eysenck (1916-1997) a dezvoltat începând cu anul 1959 ceea ce este poate până în prezent cea mai completă teorie psihologică a criminalității, o teorie pe care a desăvârșit-o în timp, ultimul său studiu fiind publicat în 1996^[41].

Teoria lui Eysenck este expansivă în sensul că încearcă să ofere o explicație a criminalității bazată pe o interacțiune a factorilor biologici, sociali și individuali. Fundamentul teoriei este dat de faptul că prin moștenirea genetică există diferențe individuale în funcționarea sistemelor nervos cortical și nervos autonom și că la aceste funcții fiziologice, diferențele sunt date de capacitatea de a învăța, respectiv, de condiționarea de stimulii de mediu^[42].

În primele sale cercetări, Eysenck a definit două dimensiuni ale personalității, extraversiunea (E) și neuroticismul (N). În cercetările ulterioare a identificat și o a treia dimensiune a personalității, psihotismul (P). Eysenck concepe aceste trei dimensiuni ale personalității (E, N și P) în termenii unui continuum: majoritatea oamenilor se încadrează în centrul acestuia, rezultând că sunt mai puțini indivizi poziționați la extreme. Extraversiunea, care reprezintă înclinația psihologică spre lucruile exterioare, variază de la înalt (extravertit) la scăzut (introvertit). În mod similar, neuroticismul, care reprezintă emotivitatea, este considerat a fi legat de funcționarea sistemului nervos autonom (SNA) și tinde, la rândul său, de la ridicat (nevrotic) la scăzut (stabil).

Din punct de vedere al funcționării fiziologice, Eysenck descrie extravertitul ca fiind cortical insuficient de excitat și, prin urmare, caută stimulare pentru a crește excitarea corticală până la un nivel optim: personalitatea extravertită se caracterizează prin impulsivitate, asumarea de riscuri și căutarea de senzații tari.

Pe de altă parte, introvertitul este suprasolicitat din punct de vedere cortical și evită astfel stimularea pentru a menține excitația la un nivel confortabil, optim: la introvertit personalitatea se caracterizează printr-un comportament liniștit, rezervat, evitând emoțiile și nivelurile ridicate de stimulare^[43]. Persoanele cu N ridicat se caracterizează printr-un comportament iritabil, anxios, în timp ce persoanele cu un nivel al N-ului scăzut au un SNA foarte stabil, manifestând un comportament calm și echilibrat chiar și în condiții de stres.

Deoarece condiționarea comportamentului de factorii externi este legată la rândul său de nivelurile de E și N, s-au constatat următoarele:

– introvertiții stabili (N scăzut- E scăzut) vor condiționa cel mai bine;

– extravertiții stabili (N scăzut- E ridicat) și introvertiții nevrotici (N ridicat- E scăzut) se vor afla la un nivel mediu;

– extravertiții nevrotici (N ridicat- E ridicat) vor condiționa cel mai puțin bine^[44].

Cea de-a treia dimensiune a personalității, psihotismul (P), nu este atât de bine formulată ca E și N, iar baza biologică a acesteia nu a fost descrisă în detaliu. Scala P se referă la aspecte ale comportamentului, cum ar fi preferința pentru singurătate, lipsa sentimentelor pentru ceilalți, nevoia de căutare de senzații, de duritate și de agresivitate.

Aplicarea teoriei personalității lui Eysenck la explicarea comportamentului infracțional încorporează ideea de bază conform căreia, pe măsură ce cresc, copiii învață să controleze comportamentul lor antisocial și să își dezvolte o „conștiință”, definită ca fiind un set de răspunsuri emoționale condiționate de evenimentele de mediu asociate cu comportamentul antisocial. De exemplu, dacă un copil se comportă greșit și este pedepsit de către părinții săi, neplăcerea mustrării este asociată cu un comportament antisocial: în timp, acest proces de condiționare determină comportamentul antisocial al copilului.

Pe măsură ce combinația E ridicat – N ridicat produce o condiționare slabă, indivizii cu această combinație a trăsăturilor de personalitate vor condiționa slab și vor avea un control redus asupra comportamentului lor, regăsindu-se în cadrul unui offender, predispus la comportament deviant. Dimpotrivă, configurația de personalitate cu E scăzut – N scăzut conduce la o configurație a personalității care tinde spre non-offender. Celelalte două combinații rămase, E ridicat – N scăzut și E scăzut- N ridicat, ar fi la un nivel mediu și astfel ne-am afla atât în situația unui offender, cât și non-offender.  Psihotismul (P) este, de asemenea, considerat a fi legat de comportamentul infracțional, în special în ceea ce privește infracțiunile care implică agresiune. Cu alte cuvinte, așa cum a spus Eysenck, „în termeni generali, ne așteptăm ca persoanele cu un puternic caracter antisocial să aibă tendința de a avea scoruri P, E și N ridicate”.

Cu toate acestea, constatările sunt variate pentru E: unele studii susțin concluziile teoriei (de exemplu, un nivel ridicat de E la infractori); alte studii nu înregistrează nicio diferență între infractori și neinfractori. De asemenea, un număr mic de studii raportează scoruri E mai mici în grupurile de persoane care nu sunt în stare de ebrietate.

Pentru a explica variația în ceea ce privește rezultatele pentru E, Eysenck a sugerat că acest E ar putea fi împărțit în două componente, sociabilitate și impulsivitate. Dintre acestea, doar impulsivitatea ar fi legată de comportamentul infracțional.  Un studiu realizat de Eysenck și McGurk în 1980 a furnizat mai multe dovezi în sprijinul acestei ipoteze, arătând că un eșantion de infractori a obținut scoruri mai mari decât un eșantion de non-infractori în ceea ce privește impulsivitatea, dar nu și sociabilitatea.

De asemenea, McGurk și McDougall au folosit în 1981 analiza de grup pentru a examina modelele de P, E și N în eșantioane de delincvenți și non-delincvenți și a găsit patru personalități în fiecare eșantion: ambele eșantioane conțineau combinația E scăzut- N ridicat și E ridicat- N scăzut, însă combinațiile prezise a fi legate de comportamentul infracțional, E ridicat – N ridicat și P ridicat – E ridicat – N ridicat au fost găsite, deci, doar la delincvenți. Combinația E scăzut – N scăzut (pentru cei cu un grad ridicat de socializare) a fost identificată numai în grupul celor care nu sunt delincvenți.

În concluzie, există dovezi empirice în favoarea teoriei lui Eysenck, ceea ce conduce la concluzia că „dimensiunile eysenckiene ale personalității” au adus o contribuție utilă la explicarea comportamentului infracțional^[45].

10. Teoria cognitiv-comportamentală și teoria învățării sociale

Accentul pus pe tratamentul cognitiv-comportamental al delincventului a dus la o creștere a interesului pentru explicațiile comportamentale^[46] Întrepătrunderea comportamentelor și cogniția în intervenții reprezintă semnul distinctiv al tratamentului cognitiv-comportamental iar această abordare specială a tratamentului a fost identificată în literatura de specialitate ca având cea mai mare probabilitate de succes^[47].

Acest lucru nu este întâmplător, pentru că începând cu anii 1990, criminologia a redescoperit individul și a revizuit teoriile criminalității, punând accent pe infractorul individual. În acest context, teoria cognitiv-comportamentală și teoria învățării sociale oferă un punct comun de întâlnire pentru criminologie și psihologie^[48].

În forma sa tradițională, teoria cognitiv-comportamentală se concentrează pe relația dintre mediu și comportamentul observabil, în timp ce teoria învățării sociale, păstrând originile sale comportamentale, a încorporat cogniția și emoția într-o explicație a comportamentului uman^[49].  Ambele teorii îmbină factori cognitivi, comportamentali și de mediu și se bazează pe principiile învățării, oferind un teren comun pentru criminologie și psihologie. Acestea se regăsesc cel mai bine puse în practică în programele concepute pentru îndreptarea infractorilor, care trebuie privite ca parte a unei acțiuni ofensive îndreptate împotriva condițiilor care generează criminalitate.Programele pentru infractori cunosc diferite forme de realizare și includ măsuri de natură economică și socială referitoare la educație, formare profesională, loc de muncă, locuință etc.

S-a apreciat în literatura de specialitate că reușita unui program este condiționată de 3  lucruri:

– beneficiile tratamentului;

– modalitățile de tratament („What Works” – „Ce funcționează?” sau modelul „Risc-necesitate-responsabilitate”-„RNR”) trebuie să fie conectate și la alte modalități de practică eficientă;

– măsurile care se impun a fi luate trebuie să fie stabilite pe un fundal care includ și victimele, costurile financiare și condițiile sociale.

Cele două modalități de tratament sunt creația literaturii de specialitate. Pe de o parte, există literatura „What Works”, inițiativă care s-a coagulat în jurul temei „Ce funcționează”, o expresie împrumutată din titlul lucrării lui Martinson (1974) care susține, în esență, că „nimic nu funcționează”^[50].

Pe de altă parte, există modelul „Risc-necesitate-responsabilitate” (RNR) care sugerează că intervențiile eficiente vor viza aspecte ale funcționării infractorului legate de nevoia lui de a ieși din închisoare („nevoie criminogenă”), care ar trebui să fie adaptată la capacitățile persoanei care a efectuat operațiunea. Intervențiile eficiente abordează comportamentul infractorului și „atitudinile, valorile și convingerile care susțin acest comportament antisocial”^[51].

a) Dintr-o perspectivă s-a apreciat că reușita programului nu vine de la efectele tratamentului, ci de la motivația infractorului de a-și schimba comportamentul și de a înceta să mai comită infracțiuni^[52]. În acest sens, Merrington și Stanley au susținut, că infractorii care încep și finalizează un program sunt puternic motivați de a-și schimba comportamentul și de a înceta să mai comită infracțiuni; prin urmare, motivarea, și nu tratamentul, reduce numărul de cazuri de recidivă^[53].

b) Dintr-un alt punct de vedere s-a pus întrebarea dacă poate fi înlăturat efectul tratamentului de către motivația infractorului? Dovezile în favoarea acestui punct de vedere sunt limitate și uneori contrare, ceea ce sugerează că „finalizarea-efect” nu poate fi explicată prin recurgerea la motivație^[54]

Conceptul de „motivație” este unul care se regăsește în criminologie sub două forme:

– în primul rând, ca o explicație pentru motivul pentru care o intervenție ar fi putut funcționa (indiferent de intervenția în sine);

– în al doilea rând, ca vehicul prin care se pot produce schimbări pozitive în comportamentul infractorului.

Astfel, modelul Transtheoretic – TTM este un model motivațional citat pe scară largă, utilizat în încercările de a schimba o serie de comportamente, inclusiv infracțiunile și care susține că motivația pentru schimbare trece prin șase etape etape discrete, începând cu pre-contemplația, apoi prin diferite faze de acțiune și culminând cu o schimbare completă a comportamentului^[55]. Casey, Day și Howells ajung la concluzia că „este puțin probabil ca, prin ea însăși, construcția etapelor schimbării motivaționale să explice în mod corespunzător procesul prin care infractorii renunță la infracțiuni”^[56].

c) Drieschner, Lammers și Staak (2004) trec în revistă literatura de specialitate și sugerează că interesul larg răspândit pentru ideea de motivare a tratamentului „se contrapune în mod evident la ambiguitatea aproape cronică a conceptului”.^[57] Această neclaritate conceptuală și lipsă de precizie a semnificației a dus la mai multe încercări de a rafina noțiunea de „motivație”, precum și la dezvoltarea de soluții alternative de conceptualizări ale motivației, cum ar fi „disponibilitatea pentru schimbare” care include motivația intrinsecă alături de alți factori individuali și situaționali care pot influența angajamentul în programele de schimbare a comportamentului^[58]. Ideea pregătirii pentru schimbare poate oferi o explicație a presupusei selecții eficiente privind intrarea în program și finalizarea acestuia. Unele persoane care intră în programe sunt gata să se schimbe, în sensul că sunt gata să accepte măsurile dispuse: finalizarea programului și reducerea infracționalității rezultă, prin urmare, atât din disponibilitatea lor de a se schimba, cât și din efectele programului. Rezultă deci că programul de tratament, mai degrabă decât noțiunea abstractă de „motivație”, este, prin urmare, vehiculul prin care disponibilitatea pentru schimbare se traduce în schimbări reale de comportament.

d) O problemă majoră a utilizării unor termeni psihologici precum „motivația” este ideea că forța de schimbare se află în interiorul infractorului. O alternativă o constituie interacțiunea dintre individ și mediul de tratament, care sugerează a se lua în considerare responsabilitatea în termeni situaționali și individuali^[59] Este evident că factorii situaționali sunt puternic asociați cu programul, cu etapele de finalizare și, prin urmare, cu efectele tratamentului. Van Voorhis a observat o rată globală de finalizare a programului R & R de 60%, cu deținuți din 16 centre de eliberare condiționată^[60] Cu toate acestea, ratele de finalizare a programului au variat considerabil în funcție de tipul de eliberare condiționată, de la un nivel scăzut de 42% de finalizare la un nivel ridicat de 80%. În mod similar, în 20 închisori, Pelissier, Camp și Motivans^[61] au arătat că atât indivizii, cât și variabilele la nivel de tratament au prezis nefinalizarea tratamentului în rândul deținuților participanți în tratamentul medicamentos, înțelegând astfel mai multe despre disponibilitatea de schimbare, programul, finalizarea și abandonul școlar, precum și despre renunțarea la infracțiuni care reprezintă o problemă urgentă, atât teoretică, cât și practică, în reducerea criminalității^[62].

e) Ascensiunea modelului de viață bună – GLM ca influență în tratamentul infractorilor reprezintă un triumf al credinței în locul dovezilor. GLM oferă o alternativă la modelul RNR, bazat pe o relație pozitivă. Teoria pune accentul pe punctele forte mai degrabă decât pe riscuri și are drept scop să permită infractorilor să ducă o viață mai bună^[63].