Orientarea psihologică în criminologie

Explicațiile psihologice cu privire la formarea criminalității susțin că funcționarea minții umane este cauza principală a comportamentului penal^[1].

Primele încercări de a înțelege și de a trata comportamentul infracțional din perspectivă psihologică păstrează implicit cele trei ipoteze cu privire la etiologia unui astfel de comportament, respectiv determinism, diferențiere și patologie:    – determinism, în sensul că factorii care influențează comportamentul unui individ nu sunt sub controlul acestuia, fie că vorbim de factori biologici, psihologici sau sociali, fie că ne referim la o combinație a acestor trei factori comportamentali,

– diferențiere, deoarece tratamentul implică ideea că infractorii sunt diferiți, fiecare având un anumit fel (din punct de vedere biologic, psihologic sau social) diferit de cel ale non-criminalilor,

– patologie, având în vedere că la infractor există nuanțe ale unor probleme medicale clare și pentru că diferența dintre infractori și non-infractori, evidențiată de comportamentul infracțional, necesită un remediu și, prin urmare, un tratament^[2].

De asemenea, problema găsirii unor explicații de natură psihologică a comportamentului infracțional s-a pus prima dată în discuție atunci când psihologii au început să se ocupe de calcularea „vârstei mentale” și a „coeficientului de inteligență” al delincvenților și criminalilor.

O serie de psihologi și-au aplicat atunci noile teorii insuficient fundamentate la populația din închisori și din centrele de reeducare și au crezut că odată cu descoperirea unei corelații ridicate între slăbiciunea mintală și infracționalitate, au găsit cheia pentru rezolvarea definitivă a problemei cauzalității infracționalității. Criteriile lor de „inteligență normală” erau arbitrare, deoarece nu se bazau pe examinarea unui eșantion corect al populației^[3].

Presupunerea că inteligența scăzută era principala cauză a criminalității s-a dovedit a fi de neconceput. O serie de investigații au arătat că o corelație între slaba inteligență și criminalitate este atât de scăzută încât nu se pot trage concluzii semnificative.

Persoana care respectă legea, fie că este sau nu un cercetător în științe sociale, a avut dorința de a dovedi că infractorul, spre deosebire de ea, este „anormal” într-un fel sau altul. A existat o teamă generală, probabil inconștientă, de a realiza că infractorul este la fel de mult o ființă umană ca și cetățeanul cinstit. Așa se explică tendința de a-i diseca creierul, de a-i măsura oasele, precum și inteligența, mai degrabă decât de a încerca să afle ce fel de persoană este.

În timp ce abordările ulterioare au început să scoată în evidență ideea că alcătuirea biologică a unei persoane influențează comportamentul său, explicațiile psihologice cu privire la cauzele criminalității au readus în atenție treptat problema funcționării minții umane, afirmând că acest comportament infracțional se bazează pe probleme care includ și tulburări neurologice sau tulburări de personalitate^[4].

Convingerea privind comportamentul uman, care ar fi guvernat de procese care apar în mintea individului, s-a bazat pe lucrările lui Sigmund Freud din primele decenii ale secolului al XX-lea, prin care atrăgea atenția în esență, asupra importanței amintirilor sau experiențelor traumatice care au avut loc în timpul copilăriei, care au fost stocate în partea inconștientă a psihicului (sau a minții), dar care au influențat gândurile și comportamentul unui individ și au dus la o serie de tulburări de personalitate care ar putea da naștere la fapte penale. Abordarea lui Freud a reflectat punctele de vedere pozitiviste asupra criminalității ca deterministă – a apărut ca o consecință a conflictelor iraționale care au avut loc în subconștientul individului asupra căruia el sau ea nu avea control. În anii 1960, contribuțiile suplimentare referitoare la cauzele psihologice ale criminalității au fost prezentate de Hans Eysenck (considerat autorul celei mai complete teorii psihologice a comportamentului infracțional), care nu a fost de acord cu Freud și a susținut că personalitatea nu este modelată de experiențele copilăriei, ci de factori biologici, psihologici și sociali. El a atras atenția în special asupra infractorilor ca indivizi cu personalități extrovertite care au fost impulsionați să comită acțiuni care le-au oferit emoție și plăcere, indiferent de consecințele provocate de astfel de acțiuni.

Acestea le apreciem ca fiind momentele de referință în abordarea psihologică a comportamentului criminal, pe lângă care teoriile și cunoștințele legate de un astfel de comportament au evoluat în raport cu dezvoltarea psihologiei ca știință academică, precum și ca profesie.

Am ales a prezenta teoriile psihologice cu relevanță în explicarea comportamentului infracțional, care s-au raportat, în principal, la câteva criterii, considerate „de referință” de literatura de specialitate^[5], respectiv:

– principiile majore ale respectivei teorii au fost folosite pentru a explica infracționalitatea,

– teoria în cauză a fost considerată semnificativă de către cercetători din mai multe discipline, inclusiv din psihologie,

– ipotezele teoriei în discuție au pus accent pe individ sau pe procesele psihice ori pe ambele.

Prin raportare la aceste criterii, ne vom referi la următoarele teorii:

1. Teoriile inteligenței,

2. Teoriile psihanalitice,

3. Teoriile psihologiei umaniste,

4. Teoriile învățării,

5. Teoriile personalității,

6. Teoriile psihopatiei,

7. Teoriile dezvoltării cognitive și sociale,

8. Teoria consolidării diferențiale,

9. Teoria interacțiunii factorilor biologici, sociali și individuali,

10. Teoria cognitiv-comportamentală și teoria învățării sociale.

1. Teoriile inteligenței

Între anii 1914-1930, în S.U.A. era populară ideea că infracțiunea era înainte de toate produsul oamenilor cu un coeficient de inteligență scăzut, idee care a renăscut în perioada anilor 1970-1990. Această ipoteză a cunoscut o evoluție, plecând de la ideea că delincvenții sunt inferiori din punct de vedere biologic și ajungându-se la concluzia că ei sunt inferiori din punct de vedere mental^[6].

Edwin Sutherland (1883-1950) a trecut în revistă în anul 1931 aproximativ 350 de studii privind relația dintre inteligență, delincvență și criminalitate. Studiile au raportat rezultatele testelor de inteligență a circa 175.000 de infractori și delincvenți.

În urma analizei datelor obținute, autorul a ajuns la concluzia că în ciuda faptului că inteligența poate juca un anumit rol în cazuri individuale, dată fiind selecția realizată prin arestare/condamnare/încarcerare, totuși, distribuția mediei inteligenței la delincvenți este foarte similară cu distribuția mediei inteligenței la populația generală^[7]. Pentru perioada următorilor 40 de ani, părea că problema subiectului relației dintre inteligență, infracțiune și delincvență ar fi fost rezolvată.

La mijlocul anilor 1970 au fost publicate însă două studii care au resuscitat interesul pentru dezbaterea acestei probleme. Acestea au arătat că IQ era un predictor la fel de important pentru delincvența juvenilă oficială cât și auto-raportată, ca și clasa socială sau ca și rasa. S-a mai raportat un număr descrescător de delincvenți sub inteligența medie de-a lungul anilor^[8].

În ambele studii s-a menționat că diferența în inteligență dintre delincvenți și nondelincvenți n-a dispărut niciodată și că s-a stabilizat la aproape 8 puncte din IQ, fără a se preciza că, totuși, această diferență se situa în niște limite normale. Se specula faptul că IQ-ul influența delincvența prin efectul său asupra performanței la școală.

Nu se poate concluziona deci cu certitudine că delincvenții, ca și grup, sunt mai puțin inteligenți decât nondelincvenții. Este știut că majoritatea infractorilor nu au inteligența sub nivelul normalității. În ultima perioadă, nivelul scăzut al inteligenței nu era responsabil pentru creșterea ratei criminalității, doar dacă cineva era pregătit să tragă concluzia că nivelul de inteligență a criminalității scade.

În mod cert, nivelul scăzut de inteligență nu poate fi considerat responsabil pentru infracțiunile complexe comise de „gulerele albe” sau pentru cele politice.

Dacă s-ar aprecia însă că infracțiunea ar fi cauzată de nivelul scăzut de inteligență, atunci implicațiile politice ar fi aceleași ca și la teoriile inferiorității biologice: izolare, sterilizare sau executare. S-a rămas în cele din urmă la concluzia că inteligența constituie o componentă genetică importantă^[9].

2. Teoriile psihanalitice

Teoriile psihanalitice privind cauzele infracțiunii sunt asociate cu activitatea lui Sigmund Freud (1856-1939) și a discipolilor acestuia. Freud nu a teoretizat mult comportamentul criminal în sine, dar o teorie asupra cauzelor infracțiunii poate fi desprinsă din teoria lui mult mai generală asupra comportamentului uman și a tulburărilor lui. Dacă ar fi tratat pe larg comportamentul criminal, probabil, Freud ar fi argumentat că infracțiunea, la fel ca și celelalte tulburări, este o expresie a unor probleme mult mai adânci iar dacă acestea puteau fi rezolvate, simptomul comportamentului infracțional ar fi dispărut^[10].

Aceste teorii psihanalitice arătau, în esență, că psihicul uman este alcătuit din elemente concurente, iar comportamentul criminal poate fi văzut ca o manifestare a eșecului de a echilibra aceste elemente^[11].

Freud a constatat că anumite persoane care aveau probleme de natură instinctuală nerezolvate erau considerate de către psihanaliști ca fiind „psihopate”, în timp ce sociologii le numeau „sociopate”. Astfel de persoane erau caracterizate prin lipsa sentimentului de vinovăție, prin lipsa unei conștiințe subiective și prin lipsa sentimentului de bine și de rău. Aceste persoane aveau dificultăți în formarea de relații cu alte persoane, neputând empatiza cu alte persoane. Se presupunea că mulți criminali erau în același timp și psihopați.

Remediul pentru astfel de persoane îl constituia psihanaliza, care reprezenta o procedură, dezvoltată mai întâi de Freud, care, printre altele, încerca să-i facă pe pacienți să fie conștienți sau să conștientizeze existența inconștientului si a problemelor instinctive pentru a rezolva simptomele asociate acestora. Metodele utilizate includeau o varietate de teste proiective, interpretarea viselor și asocieri libere.

De asemenea, psihanaliza avea componentele unui model medical legat de cauzele infracțiunii și care, în grade diferite, a influențat politica justiției penale mai bine de un secol. Concepția generală a unui astfel de model medical era legată de faptul că infractorii sunt „bolnavi” din punct de vedere biologic sau, în special, psihologic și au nevoie de tratament^[12].

Conform unei alte teorii a lui Sigmund Freud exprimată în colecția sa de lucrări „Collected Papers”, psihanaliștii consideră că indivizii sunt constrânși de puternice impulsuri sexuale și distructive care trebuie reprimate, controlate și canalizate (sublimate) de către minte. Eșecul de a asigura un astfel de control va duce la agresivitate și la incapacitatea de a exercita restricții adecvate asupra comportamentului^[13].

Deși Freud, după cum am menționat, nu a abordat niciodată problema criminalității într-un mod cuprinzător, el a stimulat gândirea criminologică pe linie psihanalitică printr-o mică lucrare intitulată „Criminality from a Sense of Guilt” (Criminalitatea din sentimentul de vinovăție)^[14]. Freud a pornit de la constatarea că pacienții în psihanaliză îi povesteau adesea despre furturi, fraude și alte acte delincvente pe care le săvârșiseră în copilărie. Cei mai mulți dintre acești pacienți deveniseră buni cetățeni în viața lor ulterioară.

În analiza acestor incidente de delincvență, Freud a descoperit că exista un sentiment de vinovăție înainte de încălcarea legii și că actele delincvente fuseseră comise pentru a provoca pedeapsa. Delincventul conștientizează că pedeapsa urmează unui act delincvent, dar, în mod inconștient, pedeapsa aplicabilă delincventului este legată de un sentiment de vinovăție mult mai adânc, înrădăcinat, care se dezvoltase din complexul lui Oedip. Freud și-a pus întrebarea „dacă este probabil ca acest tip de cauzalitate să joace un rol considerabil în transgresiunile omenirii”. El nu a răspuns la această întrebare, ci a spus că „se află în afara domeniului de aplicare al muncii psihanalitice”^[15].

Mai mulți urmași ai ideilor lui Freud au scris ulterior despre problema crimei, folosind articolul lui Freud ca punct de plecare.

Theodor Reik (1888-1969) a folosit noua perspectivă asupra dinamicii vinovăției și a pedepsei pentru a explica mai multe fenomene psihologice, printre care două care au legătură cu criminologia: El a dat o explicație pentru faptul că mulți delincvenți, la un moment dat, se trădează pe ei înșiși și acționează în așa fel încât autoritățile să le poată detecta crimele.

De asemenea, el a făcut lumină și în ceea ce privește psihologia pedepsei. Potrivit acestuia, „pedeapsa servește drept agent al dorinței inconștiente de a fi pedepsit, care a condus subiectul la actele sale delincvente”. Franz Alexander (1891-1964) și Hugo Staub (1886-1942) au mers mai departe de Reik în aplicarea teoriei psihanalitice asupra problemei criminalității. Ei au sugerat că explorarea psihanalitică poate arăta că există rădăcini nevrotice pentru comportamentul criminal al multor delincvenți.

August Aichhorn (1878-1949), care a cercetat doar delincvența juvenilă, a făcut o distincție importantă între delincvenții juvenili nevrotici și cei care nu sunt nevrotici. Acesta a dezvoltat o viziune a delincvenței care vedea în minoritate criminalitatea ca o consecință a unei dispoziții psihologice denumite „delincvență latentă”.                                                                                            

Bazat pe noțiunea freudiană de „principiu al plăcerii” – baza hedonistă a comportamentului – Aichhorn a susținut că un eșec al socializării și al dezvoltării emoționale a permis ca delincvența latentă să devină un comportament manifest^[16].

În mod similar, William Healy (1869-1963) și Augusta F. Bronner (1881-1966) au folosit conceptul psihanalitic de sublimare (canalizarea de impulsuri psihologice nesatisfăcute) pentru a explica comportamentul antisocial. John Bowlby (1907-1990) a dezvoltat la rândul său probabil una din cele mai influente teorii psihanalitice, plecând de la conceptul de „deprivare maternă”, care a fost elaborat pe baza unui studiu clinic. Autorul teoriei susține că impactul emoțional declanșat asupra copilului ca urmare a separării, dar și al respingerii de către mama copilului poate oferi un mijloc prin care să explice problemele din timpul copilăriei, inclusiv delincvența persistentă, precum și dezvoltarea sa ulterioară.

Nu poate exista nicio îndoială asupra faptului că descoperirile școlii psihanalitice privind delincvența, criminalitatea și pedeapsa au aprofundat înțelegerea proceselor psihologice implicate.

Cu toate acestea, din punctul de vedere al criminologiei ca știință, se ridică însă unele obiecții. Criminalitatea este un fenomen juridic și sociologic. Infractorul este persoana care încalcă legea. Se pun astfel câteva întrebări:

– Avem oare dreptul să presupunem că și „delincventul” este un tip psihologic?

– Sau ne putem aștepta ca personalități dintre cele mai diverse să devină delincvenți în anumite condiții?

– Există vreo dovadă în favoarea ipotezei că majoritatea sau toți infractorii pot fi nevrotici?

Freud nu a dat un răspuns definitiv la aceste probleme^[17].

3. Teoriile psihologiei umaniste

Sunt avute în vedere ca făcând parte din această categorie teoriile lui Abraham Maslow (1908-1970) și Seymour Halleck (născ. 1929) care sunt din punct de vedere fundamental psihanalitice, însă sunt denumite și umaniste deoarece pleacă de la considerentul că ființele umane sunt, de fapt, bune deși, uneori sunt influențate de societate ca să acționeze în mod rău. Astfel de teorii combat teoria freudiană, potrivit căreia, ființele umane sunt instinctiv rele, fiind motivate de instincte sexuale și agresive^[18].

Maslow susținea că persoana este motivată de o ierarhie a nevoilor, alcătuită din cinci niveluri de bază:

– fiziologice- mâncare, apă, sexualitate.

– de siguranță- securitate, stabilitate, eliberare de frică, anxietate etc.

– de apartenență și dragoste- prietenie, iubire, afecțiune, acceptare.

– de respect- respect de sine și față de ceilalți.

– de auto-actualizare- a fi cinstit asupra naturii sale, a deveni ceea ce este în stare)^[19]

Într-o perioadă determinată de timp, viața unei persoane este dominată de o nevoie particulară. Viața rămâne dominată de respectiva nevoie până când aceasta este satisfăcută în mod relativ, moment în care o nouă nevoie apare pentru a domina viața acelei persoane.

În acest context, infracțiunea poate fi înțeleasă ca un mijloc prin care indivizii își satisfac nevoile lor de bază. Se optează pentru infracțiune deoarece nevoile nu pot fi satisfăcute pe cale legală sau pentru că, din varii motive, infractorul alege să nu-și satisfacă nevoile pe cale legală.

Plecând de la această teorie s-au justificat politicile sociale de ajutorare a oamenilor pentru a-și satisface nevoile lor umane de bază pe căi legitime. De asemenea, la nivel de bază, interpersonal, această teorie poate sugera nevoia de a oferi celor interesați opiniile persoanelor oneste și care respectă legea, prin împărtășirea experienței lor.

Seymour L. Halleck surprinde infracțiunea ca fiind una dintre reacțiile la neputința cauzată de persecuție. În accepțiunea autorului, există două tipuri de persecuție: obiectivă și subiectivă, fiecare dintre acestea având la rândul său câte două subtipuri.

Subtipurile persecuției obiective sunt:

– persecuția socială (persecuția rezultată din discriminarea rasială),

– persecuția care apare în interacțiunile dintre două persoane (interzicerea arbitrară a activităților unui copil de către părintele său).

Subtipurile persecuției subiective sunt:

– persecuția din interior (vinovăția),

– persecuția proiectată sau prost înțeleasă (sentimentul de persecuție al unei persoane care, în realitate, nu este persecutată)^[20].

Experiența emoțională a oricăruia dintre tipurile de persecuții este neputința la care, uneori, persoana se adaptează, apelând la comportamentul criminal. Autorul sugerează că este mult mai probabil ca „adaptarea criminală” să apară atunci când adaptările alternative (conformitatea, activismul, bolile mentale) nu sunt posibile, fiind obstrucționate de alte persoane.

De asemenea, autorul mai susține că un comportament criminal este ales, uneori, ca o adaptare în favoarea altei alternative posibile pentru că oferă recompense sau avantaje psihologice care altfel n-ar fi fost obținute. (de exemplu, infracțiunea oferă posibilitatea excitării).

4. Teoriile învățării

Teoriile învățării reprezintă studiul circumstanțelor în care un răspuns și un stimul extern devin conectate^[21].

Primele studii empirice ale învățării au fost atribuite lui Edward Thorndike (1874-1949). Acesta a efectuat studii pe animale, reușind să demonstreze un principiu important al legilor de învățare, și anume „legea efectului”; conform acestui principiu, consecințele care urmează unui comportament ajută la învățare. Pentru a ajunge la o astfel de concluzie a demonstrat experimental că o pisică putea învăța să asocieze comportamentul de a ieși din cutie cu obținerea de hrană care era plasată în afara cutiei, grăbind o astfel de sarcină în timp^[22]. În aproximativ aceeași perioadă, Ivan Pavlov (1849-1936) a efectuat studii asupra unui alt proces de învățare, urmare a activităților experimentale prin care măsura și condiționa salivația și alte reflexe fiziologice la câini pentru a răspunde la stimuli neutri, ceea ce avea să se numească mai târziu „condiționare clasică”^[23]. Un alt criminolog, B.F.Skinner (1904-1990) a ajuns la concluzia conform căreia, comportamentul are o influență asupra mediului. Frecvența comportamentului este determinată de consecințele mediului și poate fi alterată prin modificarea condițiilor de mediu; astfel a fost explicată „condiționarea operantă”.                                                            

Dintr-o altă perspectivă, condiționarea operantă este procesul prin care un stimul de mediu provoacă un răspuns voluntar iar răspunsul este întărit pozitiv sau negativ, ceea ce afectează continuarea sau întreruperea acestuia. Dacă un comportament este recompensat, acesta va fi continuat iar dacă nu este recompensat, va fi întrerupt sau stins^[24].                                                                  

Au fost însă autori care au fost mai interesați de factorii determinanți interni ai comportamentului. Julian Rooter (1916-2014) a propus în acest sens o teorie a personalității bazată pe „învățarea socială”, care sublinia rolul comportamentului învățat și al experienței în interacțiunea dintre factorii determinanți ai comportamentului care se raportează la persoană și la mediu^[25].

Albert Bandura (1925-2021) a discutat despre principiile de modificare a comportamentului folosind teoria învățării sociale, care a fost etichetată în cele din urmă drept „teoria cognitivă socială”. Prin această teorie, autorul a postulat interacțiunea dintre observație, reprezentări simbolice, stimuli autogenerați și consecințe autoimpuse,                           condițiile de mediu și comportamentele determinate^[26].

Condițiile prin care este modelat comportamentul includ forțe interne și externe iar comportamentul în sine este un factor determinant al comportamentului viitor. Comportamentul deviant, incluzându-l și pe cel criminal, ca orice tip de comportament rezultă din acest model de cauzalitate.

A existat deci un sprijin empiric extins pentru aplicarea cu succes a principiilor teoriei învățării în vederea modificării comportamentului. Deoarece astfel de principii puteau fi extinse la comportamente de toate tipurile, perspectiva învățării oferă instrumente valoroase pentru înțelegerea criminalității și a delincvenței^[27].

5. Teoriile inteligenței

Teoriile care explică criminalitatea și delincvența, ca rezultat al trăsăturilor de personalitate, se concentrează pe delincvență ca pe un comportament externalizat, care reprezintă însă o patologie internă.

Există două teorii proeminente care aparțin acestui tip de teorii:

– teoria psihodinamică-psihoanalitică,

– teoria trăsăturilor de personalitate.

Teoria psihodinamică-psihoanalitică a fost dezvoltată din opera lui Sigmund Freud (1856-1939) – (la care s-a făcut referire mai sus). În plus, se mai poate adăuga faptul că Freud a evidențiat că personalitatea se dezvoltă la începutul vieții și este compusă din trei părți distincte: sinele, eu, supereul. Sinele reprezintă pornirile instinctuale, eul reprezintă normele sociale înțelese care stăpânesc sinele, iar supereul este raționamentul moral învățat^[28].

Comportamentul delincvent apare ca urmare a dezechilibrului dintre aceste trei părți ale personalității noastre și se crede că este o modalitate simbolică de a ne satisface nevoile inconștiente. Conflictele interne care duc la delincvență rezultă dintr-un conflict apărut între sine și normele sociale înțelese de eu, care sunt foarte dureroase pentru individ, astfel că acesta le împinge în inconștient.  Individul dezvoltă mai apoi strategii de coping numite mecanisme de apărare pentru a face față conflictelor iar aceste mecanisme de apărare pot conduce la trăsături de personalitate problematice și comportamente problematice, precum delincvența.

În esență, comportamentul delincvent este văzut ca fiind manifestarea externă a unei boli interne.

Teoria trăsăturilor de personalitate a fost realizată în anii 1950 de Sheldon Glueck (1896-1980) și Eleanor Glueck (1898-1972) care, în urma studiilor efectuate pe un eșantion format din 500 băieți au evidențiat legătura dintre personalitate și delincvență în unele din concluziile lor. A rezultat astfel că în comparație cu non-delincvenții, băieții delincvenți erau mai puțin cooperanți, mai suspicioși, mai distructivi, mai defensivi și aveau impulsuri ostile conștiente sau inconștiente. În plus, ei au raportat o patologie mentală mai severă la băieții delincvenți^[29].

Aceste categorii de teorii au încercat să identifice caracteristicile comune ale delincvenților și oferă explicații pentru a orienta intervențiile care pot descuraja un individ de la comportamente distructive. Provocarea pentru acești teoreticieni constă în dificultatea de a testa astfel de ipoteze, precum și în luarea în considerare a variabilității vaste a comportamentului uman^[30].
DOWNLOAD FULL ARTICLE