Ordinea de drept în România azi – a fost odată ca niciodată…

- octombrie 18, 2024

1. Scurte precizări prealabile

În sinteză, ordinea de drept a fost definită ca fiind acea stare ce asigură un anumit cadru de desfășurare a relațiilor dintre membrii unei societăți umane date, prin respectarea normelor legale, cu accept sau impunere tuturor membrilor acelei societăți. Ordinea de drept a fost și este edificată pe bază de principii, având ca punct central de sprijin pe cel al legalității, diferind în timp însă conținutul acestei legalități care în epoca sclavagistă statua că sclavii sunt marfă, nu oameni[1], feudală în care prin lege oamenii nu erau egali[2], capitalistă și socialistă în care teoretic toți oamenii erau/sunt egali în fața legii[3]. Nu ne-am propus aici să procedăm la o comparare calitativă a acestor ordini de drept dar, pentru a evita orice speculații, precizăm că nu ne vom referi în cele ce urmează nici măcar tangențial/aluziv la ordinea de drept antedecembristă, pentru a evita aprecieri/evaluări șablonarde aflate constant/obligatoriu pe agenda publică propagandistică a prezentului, care să situeze de plano rândurile de față, chiar fără a fi parcurse, într-o zonă a nostalgiei comuniste, a apologiei unei societăți dictatoriale ori mai nou, a unui sentiment antieuropean[4] și evident/neapărat putinist[5].

Considerațiile de față vizează exclusiv perioada postdecembristă, perioadă în care, deși astăzi, 2024, ne vine greu să credem, chiar a existat până la un moment dat o ordine de drept reală într-un Stat Român democratic de drept, garanție a punerii obligatorii și nediscriminatoriu în practică a unei norme legiferate, a separării și echilibrului puterilor în Stat, a menținerii deciziilor instituțiilor publice în limitele constituționale și legale etc.

Perioada în care au apărut primele indicii, inclusiv legislative, ale unei strategii elaborate de subminare a ordinii de drept românești a debutat în anul 2005, punctul de plecare constituindu-i modificarea accentuat și premeditat regresivă a legilor justiției. Acea răscruce, consfințită doar formal de Parlamentul țării[6], a făcut posibilă subordonarea politică față de președintele politic al țării a vârfurilor judecătorești și ale parchetelor centrale, concentrarea tuturor competențelor de cercetare penală din zona funcțiilor publice sau tangențiale acestora la nivelul unei unice unități de parchet(DNA), cu o conducere numită și obedientă politic, încadrată discreționar, fără criterii și concurență cu procurori fără experiență, vulnerabili profesional și statutar prin lipsa stabilității pe post, unelte ideale cum s-a dovedit în anii ce au urmat, pentru săvârșirea celor mai grave derapaje și abuzuri din istoria postdecembristă a justiției din România. Am fost contemporanii justiției televizate, a ștergerii din codul penal a prezumției de nevinovăție[7], a republicii procurorilor, a culoarelor judiciare, a plicurilor galbene, a protocoalelor pe post de lege, cu consecința directă sau mediată a distrugerii, la figurat dar și la propriu, a vieților a mii de oameni nevinovați, victime directe sau colaterale ale unei strategii de „curățare” a vieții publice românești de elemente „indezirabile” noii ordini instituite în țară cu accept și îndrumare externă[8], prin acțiunea directă a unui unic parchet omnipotent dar, din păcate, și a instanțelor penale de vârf în postura de executanți.

Am analizat în detaliu toate aceste aspecte[9] și nu le vom relua aici, nu numai pentru a evita o simplă copiere, ci pentru că derapajele/abuzurile de mai sus au constituit o sabotare a ordinii de drept din perspectiva sa aplicativă, cea a punerii în executare a unor norme legale, prin acțiunea concertată și punctuală a unor instituții/persoane publice, în condițiile în care obiectul acestor rânduri îl constituie analiza unor derapaje ce au pus în paranteză ordinea de drept din țară din perspectiva sa conceptuală.

Am identificat în acest sens mai multe exemple, dar ne vom opri doar la două dintre acestea pe care le vom analiza distinct.

2. Decizia nr. 22/2024 a ÎCCJ– completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept[10]      

Problema de drept, foarte simplă de altfel, asupra căreia judecătorii instanței supreme aveau să decidă[11] se referea la drepturile recunoscute prin lege judecătorilor și procurorilor de a beneficia de anumite sume de bani la momentul retragerii din activitate prin pensionare, respectiv echivalentul bănesc a 7 indemnizații de încadrare lunare. Dispoziția legală a fost aplicată un timp, apoi a fost suspendată anual (circa 10 ani) prin acte normative succesive, iar în final a fost abrogată.

Magistrații pensionați în perioada în care actul, deși suspendat ca aplicabilitate, se afla totuși în vigoare, au formulat cereri în justiție pentru acordarea dreptului legiferat, dar suspendat, acțiunile lor fiind respinse covârșitor majoritar și justificat de altfel ca premature pe motiv că norma legală este suspendată.

Ulterior abrogării, dispărând motivul prematurității, aceeași categorie de magistrați a solicitat instanțelor să i se acorde acele indemnizații la care aveau dreptul la data pensionării în baza unui act normativ în vigoare la acel moment, dar cu aplicabilitate temporar suspendată. În acest stadiu a intervenit decizia ÎCCJ nr. 22/2024 care a decis obligatoriu pentru toate instanțele naționale că drepturile revendicate nu mai pot fi acordate motivat de faptul că dreptul legiferat odată, suspendat repetat și apoi abrogat, nu redevine actual, deci nu mai poate fi valorificat.

Trecând peste criticile elementare de fond în sensul că dreptul nu putea și nici nu era nevoie să redevină actual pentru a fi aplicat pentru că acesta era deja actual, chiar dacă suspendat în aplicare, la momentul pensionării magistratului și și-a păstrat/își va păstra acest caracter de actualitate până la punerea în executare a normei[12], decizia este letală nu pentru cei ce au formulat acele pretenții, prejudiciați doar din perspectivă materială, ci pentru ceea ce semnifică ordinea de drept în componenta sa conceptuală, aceea a respectării normei legale erga omnes în sensul aplicării obligatorii, mai devreme sau mai târziu, a acesteia față de toți cei vizați prin acel act, chiar și în condițiile abrogării sale ulterioare[13].

Prin prisma temei de față, vom analiza decizia sub două aspecte.

Sub un prim aspect, prin decizia ÎCCJ se pune la dispoziția politicului decident un instrument la care acesta nu îndrăznea să se gândească nici în visele sale cele mai frumoase/optimiste și anume posibilitatea certificată jurisprudențial obligatoriu de la cel mai înalt nivel judecătoresc de a legifera fără grija/consecințele punerii în aplicare a normei adoptate. Această poartă larg deschisă de instanța supremă face posibil, nu doar teoretic, ca oricând, politicul decident să își asume manipulator/înșelător prin lege, în scop de mită electorală sau conjuncturală, obligații financiare fabuloase în favoarea cetățeanului (fiecărui cetățean câte un milion de euro, un iaht, câte o vilă la mare și la munte, mașină de lux la alegere, carburant și energie gratis toată viața, etc.) promisiuni pe care decidentul a premeditat doar să le adopte, fără nicio intenție de a le aplica vreodată, dar cărora cetățeanul justificat le dă crezare fiind adoptate prin lege de către Parlamentul țării.

Ulterior legiferării și împlinirii interesului electoral/conjunctural și având drept scut decizia ÎCCJ, același politician decident, invocând pretexte publice ce îi definesc de altfel existența(criză economică, inflație, deficit bugetar, schimbările climatice, topirea ghețarilor, ora de vară etc.), va dispune într-o primă etapă suspendarea promisiunilor devenite lege, iar mai apoi, la un număr de ani pe care îl va aprecia ca suficient, va dispune abrogarea legii fără grija aplicării sale vreodată, invocând derobator și justificativ decizia ÎCCJ. Acest ciclu de „fentare” legislativă, inaugurat și „legiferat” de decizia ÎCCJ ce avariază grav conceptual ordinea de drept a țării, va fi reluat ori de câte ori politicul decident va considera necesar, fără grija vreunei responsabilizări[14].

Sub un al doilea aspect, de data aceasta nu doar din perspectivă conceptuală, ci și aplicativă, decizia ÎCCJ deschide larg porțile pentru aplicarea discriminatorie și abuzivă/selectivă a unui act normativ, prin menținerea în vigoare a normei de către politicianul decident atât timp cât este necesar pentru împlinirea pe criterii nepublice a promisiunilor devenite lege către o minoritate privilegiată prestabilită, alocările țintite[15] fiind apoi invocate drept dovadă a intenției și bunei credințe a decidentului de a-și îndeplini promisiunile, dar pe care, din cauzele „obiective” de mai sus, nu le mai poate onora integral.

Concluziv, sub acest prim punct, apreciem că decizia ÎCCJ:

– a creat precedentul periculos al ignorării/eludării ordinii de drept în latura sa referitoare la forța obligatorie a legii în aplicarea sa

– a instituit dreptul decidentului politic de a aplica norma cui, când și cât consideră de cuviință

– a inaugurat o cale judecătorească de nerespectare a aplicării unei norme legale

– a obligat toate instanțele românești să procedeze de aceeași manieră.

 3. Ordonanţade urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale

Potrivit art. 2 din actul normativ citat, „… în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1[16], completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, …va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată…”.

Efectele textului citat sunt neechivoce:

– a transformat dreptul de apreciere/decizie al judecătorului de a sesiza instanța supremă pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, atribuție/competență reglementată expres, repetăm, sub formă de drept, de art. 519-art.521 C. proc. civ., precum și de art. 475-art.477 C. proc. pen., într-o obligație;

– a anulat independența decizională a judecătorului în acele cauze indicate de actul normativ și în care judecătorul consideră că dosarul aflat în fața sa este complet și nu necesită lămuriri sau sfaturi extranee cauzei.

Din orice perspectivă am analiza acest act normativ, singura realitate juridică desprinsă este inevitabilă și anume instituirea prin lege a unor derogări de la principiul independenței judecătorului, principiu component fundamental a ceea ce defineam mai sus a fi ordine de drept. Ca și în primul caz al deciziei ÎCCJ, încălcarea ordinii de drept prin adoptarea acestui act normativ nu constituie o încălcare aplicativă, de speță, ci una de concept, Executivul stabilind că în anumite domenii ale înfăptuirii actului de justiție, independența decizională a judecătorului, componentă a ordinii de drept și garantată european, constituțional și legal, este dispensabilă.

În același sens, au fost formulate public la vremea adoptării actului, dar și ulterior, reacții profesionale[17], asociative[18] și individuale[19] ale judecătorilor, dar în ansamblu, o afirmăm cu tristețe, riposta sistemului judecătoresc și nu numai a fost dezamăgitoare/irelevantă față de agresiunea fără precedent a unui Executiv în epoca post decembristă la adresa independenței judecătorului și pe cale de consecință a ordinii de drept a Țării. Am constatat astfel că 1. scrisoarea deschisă către CSM a fost asumată de doar 12 președinți de secții litigii de muncă de la curțile de apel, deși independența constituie fundamentul activității tuturor judecătorilor, nu doar al președinților secțiilor vizate prin actul normativ criticat, că 2. formele de protest contondente adoptate de judecători în alte ocazii mult mai puțin amenințătoare pentru sistemul judecătoresc și ordinea de drept au lipsit cu desăvârșire[20] și că 3. au lipsit reacțiile neformale instituționale ale sistemului judecătoresc, ale barourilor, ale Ministerului Public apărător constituțional al ordinii de drept[21], precum și ale forurilor europene îngrijorate tradițional/cutumiar de mersul justiției române etc.

4. Concluzii

Ambele documente analizate critic aici sunt menite, voit sau din gravă neglijență, să altereze conceptual două dintre principiile ce constituie nucleul ordinii de drept românești contemporane, respectiv forța obligatorie a legii și independența judecătorului. Semnalul negativ al adoptării acestor două documente este depășit însă de lipsa unei riposte reale/eficiente a societății românești în ansamblul său, nu numai a sistemului judecătoresc, precum și de lipsa oricărei reacții europene, ceea ce confirmă că 1.temerea manifestată de asociațiile profesionale de judecători potrivit căreia cele două decizii, provenite din zona a două puteri ale Statului, executivă și judecătorească, nu constituie decât începutul[22] și că 2. ordinea de drept românească riscă să devină definitiv o amintire nostalgică.

DOWNLOAD FULL ARTICLE

[1]Din păcate, deși am depășit de mult epoca sclavagistă, remarcăm și astăzi în cadrul statelor de drept democratice, practica „închirierii” migranților pe post de marfă, sub forma așa numitului leasing uman, a schimbării la cerere a unuia cu altul ca „piese de schimb” fără nevoia unei motivări. Practica a fost dezvoltată relativ recent și în România prin intermediul unor firme specializate și pentru că autoritățile nu reacționează, deși practica este notorie, rezultă că această stare face parte și ea din ordinea de drept a Statului Român contemporan și democratic.

[2] Monarhul, de exemplu, nu se supunea vreunei legi pentru simplul motiv că el era legea.

[3] Pentru acest motiv al egalității scriptice în fața legii a tuturor cetățenilor unui stat, atât societatea socialistă, cât și cea capitalistă și-au revendicat și denumirea de societăți de democrație populară, respectiv de democrație pur și simplu.

[4] Deși statistic procentul românilor care și-ar dori în afara U.E. este nerelevant, deciziile recente repetate, consistent și asumat/premeditat prejudiciante adoptate de statele UE, inclusiv cu exces și de Statul Român, de „ajutorare” a Ucrainei, provoacă dovedit tot statistic o nemulțumire majoră în rândul cetățenilor europeni, dar mai ales a celor români, întrebarea care se ridică tot mai frecvent în diverse forme(proteste masive, marșuri, blocarea vămilor, ascensiunea partidelor eurosceptice, etc.) fiind dacă aceste măsuri împovărătoare, derulate sub aparența nobilă a unui „ajutor obligatoriu” acordat unei entități externe U.E. sunt menite premeditat să întărească Uniunea la nivel de concept teoretic de invocată solidarizare sau dimpotrivă, tot premeditat, să o destabilizeze la nivel practic, în principal economic. Oricum, deși incitant, nu acesta este subiectul articolului de față.

[5] Astăzi, noi românii, ne confruntăm la vedere, cu acțiuni/procedee pe care le credeam de mult abandonate în negura anilor 50, atunci când o singură vorbă/faptă neconformă ideologiei „Stalin și poporul rus bucurie ne-au adus”, îl transforma pe imprudent în dușman al poporului, bun de deportat, condamnabil la ani de închisoare sau chiar la moarte. Acum este invers. Orice banală atitudine sau opinie nu neapărat favorabilă, ci chiar și neutră în legătură cu Rusia, îl transformă pe imprudent în paria, pus la zid, marginalizat, arătat cu degetul ca purtător al unei culpe foarte grave și contagioase, deși România nu se află în război(conflict) cu această țară. Ceea ce este și mai grav este că isteria culpabilizatoare îl cuprinde și pe cel în cauză care, deși ar trebui să se simtă protejat de dreptul la liberă exprimare și opinie diferită de cea oficială într-o țară cu pretenții democratice, „simte nevoia” să se justifice și/sau să retracteze, delimitându-se de orice referire favorabilă sau neutră în legătură cu subiectul Rusia (exemplul elocvent îl constituie toți candidații la președinție 2024, cu o singură excepție „rezolvată” rapid de CCR, care se străduiesc inexplicabil să justifice repetat și amplu electoratului că fața lor a fost, este și va fi mereu spre vest și doar spatele spre est). O situație identică de temere generică a mai cunoscut România în perioada 2012-2016, atunci când parlamentarii români, de teamă să nu devină ei înșiși intempestiv subiecte ale vreunui dosar penal marca DNA, votau cu ambele mâini ridicarea imunității unui coleg al lor parlamentar, chiar dacă dosarul DNA de acuzare a colegului nu cuprindea decât „coperțile”.

[6] Legile justiției de la acea vreme au fost modificate prin procedura angajării răspunderii guvernamentale ce excludea orice dezbatere parlamentară.

[7] A fost perioada în care a patra putere din Stat, presa, în înțelesul și formele de exprimare tehnologizate ale prezentului, a dovedit în proporție covârșitoare că nu mai este acel „câine” de pază al democrației, ci un „câine” dresat să „ucidă” civic la comandă. Din nefericire acea perioadă este încă actuală.

[8] Într-un acces/exces de mimetism și naivitate, ar trebui să dăm credit rapoartelor MCV care, prin vocea unor „experți”, străini cu totul de problemele reale ale justiției românești(singura excepție remarcabilă prin profesionalism, rigoare și bună credință a constituit-o fostul judecător german Dieter Schlaffen), calificau la timpul respectiv toate aceste grave abuzuri drept „progrese” ale sistemului judiciar și „succese notabile” în lupta împotriva corupției. După ce societatea românească a fost „nivelată” prin acțiunile țintite ale DNA în principal și a fost eliminată chiar și posibilitatea teoretică a apariției vreunui „indezirabil”, UE a decis și ridicarea MCV pentru România, deși legile justiției la momentul ridicării în anul 2023 nu difereau cu nimic de cele de la momentul instituirii MCV în anul 2005.

[9] A se vedea Ion Popa, Noaptea dreptății românești, editura Universul Juridic, 2021.

[10] Publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 696 din 18 iulie 2024

[11] Procedura pronunțării unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este reglementată de art. 519 – art.521 c.proc.civ., precum și de art. 475 – art.477 c.proc.pen. În ambele cazuri hotărârea pronunțată este obligatorie pentru instanțele naționale. Într-o discuție amical profesională cu un coleg judecător german, fost expert de preaderare a României la U.E., am acceptat rezonabilitatea susținerii acestuia că atât dispozițiile legale privind recursul în interesul legii, cât și cele privind hotărârile prealabile pe chestiuni de drept sunt discutabile sub aspectul conformității lor cu norma constituțională, motivat de faptul că cele două modalități invocate constituie în realitate modalități de legiferare cu forța obligatorie erga omnes a unei legi, nu de unificare a practicii judiciare. Oricum, problema prezintă interes practic și doctrinar și ar putea fi discutată.

[12] Tot pe fondul problemei trebuie amintit că dreptul, din moment ce a fost reglementat normativ, a intrat sub protecția a ceea ce semnifică dreptul de proprietate protejat de actul adițional nr. 1 la Convenția Europeană, aspect care în mod cert va fi ridicat în fața Curții Europene.

[13] Este de la sine înțeles că ne referim la magistrații pensionați anterior abrogării actului.

[14] Cazuistica referitoare la dreptul magistraților este doar exemplificativă, fiind de evidență că decizia ÎCCJ va fi invocată drept precedent tuturor acelor norme ce instituie drepturi în favoarea unor anumite categorii sociale, profesionale, etc., norme suspendate și apoi abrogate fără a fi puse în aplicare.

[15] Este calea cea mai „curată” ca un număr restrâns de cetățeni să beneficieze, pe modelul contractelor publice cu atribuire directă, de toate promisiunile fabuloase ale decidentului, ceilalți mulțumindu-se cu consolarea „ghinion”. În același context, amintim acele hotărâri de guvern ce vizau țintit scutiri de vamă pentru anumite produse/transporturi cu valabilitate 24 ore și care tranzitau vama exact în intervalul defipt în actul normativ. Toate aceste practici au acum și acoperire jurisprudențială obligatorie.

[16] Potrivit art. 1 „ordonanţa de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal”.

[17] A se vedea Scrisoarea deschisă de protest a 11 președinți de secție litigii de muncă de la curțile de apel, adresată CSM în luna iunie 2024: „soluția legislativă astfel adoptată, intempestiv, marchează o schimbare profundă a viziunii legiuitorului asupra rolului judecătorului in soluționarea cauzelor, acesta devenind din interpret al legii ce se bucură de independență în activitatea sa – un simplu angajat la buget, lipsit tocmai de atributul judecății și chemat să ceară instrucțiuni pentru modul cum să interpreteze legea aplicabilă la situațiile de fapt din dosare”

[18] A se vedea protestul adresat primului ministru M.C. de mai multe asociații profesionale ale magistraților în luna septembrie 2024: „…în acest fel, de acum înainte, vor urma ordonanțe de urgență și in alte materii, prin care se va răsturna competența efectivă a judecătorului de a aplica textul de lege la speță, adică esenta atributiilor sale?”.

[19] A se vedea exemplificativ judecător Bogdan Nicolau, tribunalul Brăila, Lumea Justiției 25 iunie 2024, cu referiri procedurale, precum și judecător Alinel Bodnar, tribunalul București, Lumea Justiției, septembrie 2024, care a atacat ordonanța guvernului la CJUE pe motiv de încălcare a independenței judecătorului.

[20] Este notoriu că în timp, judecătorii au procedat la întreruperea activităților de judecată pe perioade nedeterminate, invocând modalități care să nu fie totuși asimilate grevei, interzisă lor prin lege și tot notoriu este și faptul că, poate cu o singură excepție, toate întreruperile de activitate au fost generate de probleme ce îi interesau direct pe judecători din perspectiva salarizării lor. Adoptarea acestui act normativ ar fi constituit cel mai bun prilej pentru judecători de a demonstra cetății că au puterea de a protesta contondent nu numai atunci când în pericol este salarizarea lor, ci și în acele situații de punere în pericol a independenței lor funcționale/decizionale și a ordinii de drept ai căror garanți aplicativi sunt chiar ei, judecătorii țării.

[21] Potrivit art. 131 alin.1 din Constituție „…Ministerul Public…apără ordinea de drept…”.

[22] Un prim semnal sumbru de confirmare a acestei temeri a fost dat de Curtea Constituțională, care a decis la începutul lunii octombrie 2024, în lipsa oricăror competențe în domeniu, blocarea candidaturii la președinția României a unei persoane pe motiv că aceasta promovează/propune în spațiul public perspective diferite de cele prezente cu privire la țară, alianțe, tratate. Starea unei țări democratice la un moment dat este rezultatul voinței populare. Rezultă din decizia CCR că dacă voința populară la un alt moment dat își dorește schimbarea prin vot democratic a acelei stări, atunci poporul va trebui împiedicat, în speță prin eliminarea candidatului agreat, să se exprime în alegerea unui președinte cu aceeași dorință de schimbare ?

Lasă un răspuns