Opinii privind răspunderea patrimonială

6. Inexistența raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu precum și a vinovăției salariatului

a) Privind raportul de cauzalitate, trebuie observat că nu demersurile anterioare, pregătitoare, întreprinse de salariatul-apelant au putut produce paguba, ci fapta societății angajatoare care, așa cum a reținut Consiliul Concurenței, și-a „asumat efectele și a semnat contractul CNPAS”. Această faptă a angajatorului – intimat, a victimei, în concepția Codului civil (art. 1352) a determinat producerea pagubei. Dacă nu ar fi fost însușite acele oferte, acestea, prin ele însele, nu aveau nicio valoare juridică. Angajatorul nu se poate apăra că nu a știut ce a făcut salariatul său. Atunci, cum se explică tariful de 1280 lei din contractul cu Casa de Pensii, tarif regăsit în cele două protocoale? Dar, contractul de prestări servicii ape minerale încheiat de salariat cu concesionarul? Iar operează prezumția că angajatorul a fost informat cu ce a făcut salariatul său, și și-a însușit actele acestuia!

b) Privind vinovăția – o altă condiție a răspunderii patrimoniale, art. 254 alin. (1) din Codul muncii prevede că salariații răspund patrimonial, în temeiul normelor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina lor.

Art. 16 din Codul civil definește vinovăția atunci când fapta este săvârșită cu intenție sau din culpă. În cauză, nu este îndeplinită niciuna din cele două modalități. Nu putea fi intenție deoarece nu s-a urmărit niciun moment producerea pagubei. Fapta nu a fost săvârșită nici din culpă pentru că autorul ei nu putea prevedea rezultatul dăunător.

El nu avea cum să știe că demersurile sale vor fi considerate după câțiva ani „înțelegeri anticoncurențiale”. Și aceasta, în condițiile în care, Consiliul Concurenței avea cunoștință de atitudinea concesionarului de a nu permite accesul la apele minerale și a altor operatori în turism, precum și în condițiile în care această societate fusese obligată prin hotărâre judecătorească (sent. nr. 6531/27.09.2002) să permită accesul personalului medical și turiștilor din zonă la izvoarele de apă minerală.

Privind așa numitele „înțelegeri anticoncurențiale”, fără să putem pune în discuție decizia de sancționare contravențională a Consiliului Concurenței, care a intrat de altfel în puterea lucrului judecat, cu o minimă diligență instanța de apel putea ușor observa că, în realitate, la acele înțelegeri au participat nu numai furnizorul apelor minerale și unitatea apelantului, cu excluderea unor eventuali protagoniști, ci toți beneficiarii din zonă, care au convenit, în funcție de posibilități, furnizarea apelor minerale. Niciun alt eventual beneficiar nu a fost îndepărtat de la acele „înțelegeri” și nimeni nu s-a plâns de excluderea sa. Au participat la acele „înțelegeri” toți operatorii interesați de furnizarea apelor.

7. Instanța nu a ținut seama de persoana salariatului și de consecințele hotărârii judecătorești asupra acesteia.

Operațiunile pregătitoare efectuate de salariatul în cauză au făcut posibilă încheierea contractului de prestări servicii de către angajatorul său cu Casa de pensii. În urma serviciilor turistice rezultate din acest contract, unitatea a încasat sume de 7.982.329 lei (4.341.895 lei conform contractului inițial și 3.640.433 lei conform actului adițional). Această sumă a ajuns în totalitate în conturile societății și nu (nici măcar parțial) în beneficiul salariatului. În aceste condiții, nu era normal, echitabil și legal ca amenda (un procent din încasări, adică 3,4 milioane lei) – o sumă enormă – să fie suportată de acesta?

Dacă angajatorul s-a îmbogățit de pe urma unei fapte ilicite (sancționate cu amendă contravențională), nu este nici moral, dar nici legal, ca el să recupereze contravaloarea acelei amenzi de la salariatul său, considerat autor al faptei menționate. Astfel, el se îmbogățește de pe urma unei „operațiuni nelegale”, ceea ce nu poate fi admis. De precizat este și că amenda nu a fost una forfetară stabilită între două limite, și alta maximă, una minimă și alta maximă, ci ea a reprezentat un procent -3,2% din cifra de afaceri a angajatorului (art. 2 pct. 2 din Decizia nr. 49/2010).

Rezultă că legiuitorul a urmărit, prin această modalitate de sancționare, diminuarea beneficiului obținut în urma unei activități anticoncurențiale și nicidecum posibilitatea nediminuării lui. Reîntregirea acelui beneficiu nu poate avea o cauză ilicită.

Credem că unui judecător nu trebuie să-i lipsească umanismul, să nu judece mecanic, ci să se gândească și la consecințele hotărârii pe care o pronunță. Nu trebuie uitat niciun moment că dreptul muncii are un caracter protectiv în ceea ce privește partea mai slabă a raportului de muncă – salariatul.

În concepția lui Aristotel (384-322 Î.Hr.), nedreptatea înseamnă și exces în aplicarea legii, iar conform lui Montesquieu (1689-1755), justiția nu trebuie să fie deloc aspră; judecătorul drept, având de a face cu oamenii nenorociți se cuvine a avea o mare blândețe.