Opinii critice referitoare la completările aduse Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului de Legea nr. 147/2024

Pentru a nu bulversa lucrurile, inițiatorii acestei intervenții legislative au avut îndatorirea profesională ca, anterior declanșării demersului lor, să se documenteze, având, astfel, posibilitatea să constate că persoana fizică minoră devenită părinte, pentru a dobândi capacitate de exercițiu deplină înainte de a ajunge la majorat, are la dispoziție importante instrumente legale, solid fundamentate logico-juridic. Potrivit art. 40 teza I C. civ., „pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate recunoaște minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exercițiu”^[16]. Faptul că minorul în vârstă de 16 ani a devenit părinte constituie un motiv temeinic^[17]. Minorul în vârstă de 16 ani are posibilitatea să dobândească capacitatea deplină de exercițiu și urmare a încheierii căsătoriei, conform art. 39 alin. (1) coroborat cu art. 272 alin. (2)-(5) C. civ. Pentru încheierea căsătoriei, legea prevede, de asemenea, condiția existenței unor motive temeinice, între care, cel mai adesea, este faptul că minorul a devenit ori urmează să devină părinte^[18]. În fine, art. 490 C. civ. recunoaște părintelui minor care a împlinit vârsta de 14 ani o capacitate de exercițiu anticipată și parțială^[19]. Acesta are „drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana copilului. Drepturile și îndatoririle cu privire la bunurile copilului revin tutorelui sau, după caz, altei persoane, în condițiile legii”. Dreptul de decizie al mamelor minore, prevăzut de art. 9 alin. (2¹), dacă privește persoana copilului, este circumscris art. 490 alin. (1) C. civ. Din punct de vedere logico-juridic, este inexplicabil faptul că părintelui minor cu vârsta între 14 și 16 ani i s-a recunoscut exercițiul tuturor drepturilor și îndatoririlor părintești cu privire la persoana copilului, iar celui care a împlinit vârsta de 16 ani numai exercițiul drepturilor prevăzute limitativ de art. 9 alin. (2¹). Paradoxal este și faptul că, în condițiile art. 39 alin. (1) coroborat cu art. 272 alin. (2)-(5), art. 40 teza I, respectiv art. 490 alin. (1) C. civ., capacitatea de exercițiu deplină, respectiv capacitatea parțială este recunoscută persoanei minore indiferent de sexul ei și, în condițiile art. 9 alin. (2¹), numai celei de sex feminin. Sub rezerva că adjectivul paradoxal admite și forma superlativă, este și mai paradoxal faptul că numai mama beneficiază de drepturile prevăzute de art. 9 alin. (2¹), fiind exclus per a contrario tatăl cu vârsta de 16 ani. Din această perspectivă au fost nesocotite principii de drept generale care fundamentează raporturile dintre părinți, dintre părinți și copiii lor, precum și raporturile dintre autoritățile și instituțiile statului și cetățeni. Art. 48 alin. (1) din Constituție stabilește „dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor” fără a face distincție în funcție de sexul lor^[20]. Art. 261 C. civ. prevede că „părinții sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de creștere și educare a copiilor lor minori”^[21]. Autoritatea părintească, privită ca ansamblu de drepturi și îndatoriri ce privesc atât persoana, cât și bunurile copilului, aparține în mod egal ambilor părinți, fiind exercitată împreună și în mod egal de către aceștia, conform art. 483 alin. (1), respectiv art. 503 alin. (1) C. civ^[22]. Recomandarea nr. R(84) 4 cu privire la responsabilitatea părintească a Comitetului Miniștrilor Statelor Membre ale Convenției cu privire la drepturile copilului prevede că „orice decizie a autorității competente cu privire la atribuirea responsabilităților parentale sau modalitatea în care aceste responsabilități sunt exercitate trebuie să fie fondată în primul rând pe interesele copilului. Oricum, trebuie respectată egalitatea între părinți și să nu fie făcută nicio discriminare, mai ales pe temei de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională, avere, naștere sau orice altă situație”^[23]. În mod judicios s-a arătat în doctrină că „exercitarea autorității părintești în comun de ambii părinți este un drept al copilului, de care acesta nu poate fi lipsit decât în momentul în care există motive justificate de interesul său superior”^[24]. Art. 6 din Legea nr. 272/2004 stabilește principiul „responsabilizării părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești” [lit. c)], respectiv al „primordialității responsabilității părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului” [lit. d)]^[25].

Ignorarea instrumentelor juridice existente în sistemul de drept român și a principiilor care guvernează raporturile dintre sexe, părinți sau soți, părinți și copiii lor face ca demersul legislativ dezavuat să fie lipsit de profesionalism și predictibilitate^[26], un fel de „a da cu bâta în baltă” și, cel mai posibil, constituie un inutil mod de a se afla în treabă a unor parlamentari care au dorit să-și îmbunătățească lista propunerilor legislative. Grav este și faptul că unele aspecte criticabile au fost semnalate în avizul Consiliului Legislativ^[27], însă ignorate în procesul de dezbatere și adoptare a inițiativei legislative^[28].

La vârsta de 16 ani, de regulă, persoana fizică are capacitate restrânsă de exercițiu^[29], indiferent că este bărbat sau femeie și, în cazul femeii, fără a distinge dacă este sau nu mamă. Pentru exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege, persoana minoră cu capacitate restrânsă de exercițiu încheie singură acte juridice, însă „cu încuviințarea părinților sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, și cu avizul consiliului de familie, dacă există, și autorizarea instanței de tutelă”^[30]. Acceptând că semnarea unor „documente cu caracter medical și/sau administrativ care au legătură cu îngrijirea, creșterea și dezvoltarea copilului” înseamnă încheierea de către mama minoră în vârstă de 16 ani a unor acte juridice pentru și în numele copilului său, în cazul lor, art. 9 alin. (2¹) nu prevede condiția încuviințării, avizului consiliului de familie sau a autorizării instanței de tutelă, după caz. Practic, este reglementată o inedită și, în același timp, imorală situație în care mama este obligată să facă pentru copilul ei ceea ce nu poate face singură pentru ea.

Mama minoră în vârstă de 16 ani se poate afla în situația de a beneficia de tutelă specială, caz în care este lipsită de capacitate de exercițiu^[31]. Actele juridice sunt încheiate în numele și pe seama ei de către reprezentantul său legal, conform art. 43 alin. (2) C. civ. Și în acest caz, s-a ajuns la un paradox juridic, în sensul că mama poate face pentru copilul ei ceea ce nu poate face singură pentru sine. Interpretarea este susținută de faptul că art. 9 alin. (2¹) instituie o excepție de la capacitatea restrânsă de exercițiu a mamei. Oricum, în afara vârstei de 16 ani, art. 9 alin. (2¹) nu stabilește alte condiții pentru mamă.

Dacă părinții mamei minore se află în vreuna din situațiile prevăzute de art. 110 C. civ. ori de art. 44 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 și beneficiază de tutelă, art. 9 alin. (2¹) stabilește o excepție de la regula din materie de tutelă, conform căreia actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă de exercițiu sunt încheiate de acesta, însă cu încuviințarea tutorelui și, în cazurile prevăzute de lege, cu încuviințarea consiliului de familie (dacă este constituit)^[32] și autorizarea instanței de tutelă [conform art. 41 alin. (2) C. civ.]. Art. 9 alin. (2¹) derogă și de la art. 136 C. civ., potrivit căruia „măsurile privind persoana minorului se iau de către tutore, cu avizul consiliului de familie, cu excepția măsurilor cu caracter curent”. Aceste derogări privesc doar documentele cu caracter medical sau/și administrativ care au legătură cu îngrijirea, creșterea și dezvoltarea copilului. Pentru celelalte acte juridice, de altă natură, chiar dacă privesc ocrotirea copilului, mama minoră trebuie să respecte dispozițiile art. 41 alin. (2), respectiv ale art. 136 C. civ.

În fine, în cazul în care mama în vârstă de 16 ani este căsătorită, art. 9 alin. (2¹) este inutil, întrucât de la data încheierii căsătoriei dobândește capacitate deplină de exercițiu, conform art. 39 alin. (1) C. civ. Pe cale de consecință, sub rezerva respectării ordinii publice și a bunelor moravuri^[33], inclusiv a reglementărilor din materia exercitării autorității părintești, de la această dată mama are posibilitatea de a încheia singură orice act juridic fără a fi obligată să obțină încuviințarea, avizul sau autorizarea altei persoane ori autorități. În această ipoteză, art. 9 alin. (2¹) nesocotește și principiul egalității soților în căsătorie^[34], precum și cu privire la creșterea, educația și instruirea copiilor.

Față de cele prezentate, sugerez legiuitorului ca, de lege ferenda, să abroge art. 9 alin. (2¹) din Legea nr. 272/2004.

2. Dreptul mamelor, care au împlini vârsta de 16 ani, de a li se acorda anumite drepturi financiare

La art. 48 din Legea nr. 272/2004 a fost introdus alin. (3¹) cu următorul conținut^[35]: „în cazul mamelor minore care au împlinit vârsta de 16 ani, indemnizația pentru creșterea și îngrijirea copilului, alocația de stat pentru copil, atât a mamelor, cât și a copilului/copiilor lor, precum și orice alte drepturi legale financiare de care beneficiază copilul/copiii acestora se acordă mamelor, la solicitarea acestora”^[36]. Art. 48 din Legea nr. 272/2004 este consacrat dreptului copilului de a beneficia de asistență socială și de asigurări sociale. În avizul său, Consiliul Legislativ a subliniat că observațiile formulate pentru ART. UNIC pct. 1 din proiect sunt valabile și pentru pct. 2^[37]. În continuare a precizat că „la textul propus pentru alin. (3¹) al art. 48, beneficiarii, persoanele care pot solicita și modalitatea în care se plătește alocația de stat pentru copii fac obiectul Legii nr. 61/1993 privind alocația de stat pentru copii, (…), reglementarea unor astfel de aspecte urmând a fi stabilită prin acest act normativ, iar nu prin Legea nr. 272/2004 (…)”. Observațiile și recomandările Consiliului Legislativ au fost ignorate și, prin urmare, la art. 48 din Legea nr. 272/2004 a fost introdus alin. (3¹).

Sub aspectul alocației de stat pentru copii, dispozițiile alin. (3¹) sunt plasate într-un context neadecvat. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 61/1993^[38], „alocația de stat pentru copii se plătește unuia dintre părinți pe baza acordului acestora sau a convenției autentificate de un notar public cu ocazia divorțului ori, în caz de neînțelegere, pe baza hotărârii judecătorești sau a ordinului de protecție emis de instanța judecătorească, părintelui/persoanei căruia/căreia i s-a încredințat copilul spre creștere și educare sau la care s-a stabilit reședința copilului. Alocația este încasată de părintele/persoana beneficiar/beneficiară al/a măsurii de protecție pe durata valabilității ordinului de protecție și atât timp cât i-a fost încredințat copilul sau în situația în care copilul are stabilită reședința la acesta/aceasta”. Dispozițiile reproduse se referă la părinți fără distincție în funcție de nivelul capacității civile de exercițiu, fapt ce permite o interpretare extensivă, care îi vizează și pe cei cu capacitate restrânsă de exercițiu. Cu toate acestea, art. 3 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 61/1993^[39], nesocotind principiul legalității și adăugând la lege^[40], prevede că, „în cazul persoanei singure care are copii în întreținere și nu a împlinit vârsta de 18 ani, reprezentantul legal este părintele minor, dacă are capacitate deplină de exercițiu. În situația în care părintele minor nu are capacitate deplină de exercițiu, plata alocației de stat pentru copii se face reprezentantului legal al copilului, respectiv al părintelui minor, stabilit în condițiile legii. În situațiile menționate dreptul la alocația de stat pentru copii acordată părintelui minor nu încetează”.

Îndemnizația lunară pentru creșterea copiilor este reglementată de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2010^[41]. Potrivit art. 8 alin. (1), „de indemnizația lunară și stimulentul de inserție prevăzute de prezenta ordonanță de urgență beneficiază oricare dintre părinții firești ai copilului, oricare dintre persoanele cărora li s-a încredințat copilul în vederea adopției sau care au adoptat copilul, dacă îndeplinește condițiile de acordare prevăzute de prezenta ordonanță de urgență” (s.n.). Potrivit art. 17 din Normele Metodologice de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 111/2010, „drepturile prevăzute de ordonanța de urgență pot fi solicitate de către persoana îndreptățită sau, după caz, de reprezentantul legal ori de mandatarul acestora, împuternicit prin procură” (s.n.). Dispozițiile reproduse nu stabilesc restricții pentru părinții firești ai copilului sau pentru persoana îndreptățită, motiv pentru care indemnizația lunară pentru creșterea copilului poate fi solicitată și de către mama în vârstă de 16 ani.

Problemele de drept generate de dispozițiile art. 9 alin. (2¹) se regăsesc corespunzător și în situația reglementată de art. 48 alin. (3¹) din Legea nr. 272/2004, motiv pentru care sugerez legiuitorului ca, de lege ferenda, să abroge și acest alineat.

^[16] Art. 40 C. civ. reglementează emanciparea minorului, instituție juridică cunoscută încă din dreptul roman și întâlnită în numeroase legislații moderne (pentru detalii cu privire la emanciparea din dreptul roman, a se vedea: M.- D. Bob-Bocșan, Manual elementar de drept privat roman, ed. a III-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2022, p. 52; R. Gidro, A. Gidro, Drept privat roman. Elemente comparative cu dreptul civil și dreptul procesual civil român contemporan, Ed. Universul juridic, București, 2014, 117-118; M. Jacotă, Curs de drept roman, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași, 1978, p. 135-137. Art. 421-433 din Codul civil român din anul 1864, inspirate după art. 390-413 din Codul civil francez din anul 1804, au reglementat emanciparea (emancipațiunea) [pentru detalii cu privire la emanciparea minorului în condițiile acestui cod, a se vedea: D. Alexandrescu, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, Tomul II, Persoanele și familia, ed. anastatică, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 823 și urm.; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, ed. îngrijită de D. Rădescu, Vol. I, Ed. All Beck, București, 2002, p. 435 și urm.].