Opinii critice referitoare la completările aduse Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului de Legea nr. 147/2024

- iulie 12, 2024

1. Dreptul mamelor minore în vârstă de 16 ani de a decide cu privire la copilul lor

Art. 9-16 din Legea nr. 272/2004 reglementează dreptul copilului la stabilirea și păstrarea identității[1]. În conținutul art. 9, după ce este recunoscut acest drept, sunt stabilite: elementele identității; dreptul părinților și îndatorirea autorităților și instituțiilor statului în legătură cu stabilirea și păstrarea acestor elemente; înregistrarea copilului imediat după naștere și dreptul acestuia de a avea, de la această dată, un nume, de a dobândi o cetățenie și, dacă este posibil, de a-și cunoaște părinții și de a fi îngrijit, crescut și educat de aceștia; dreptul părinților de a alege numele și prenumele copilului; dreptul copilului de a-și păstra cetățenia, numele și relațiile de familie, în condițiile prevăzute de lege fără nicio ingerință; obligația instituțiilor și autorităților publice de a lua de urgență toate măsurile necesare în vederea restabilirii identității copilului, în situația în care se constată că un copil este lipsit, în mod ilegal, de elementele constitutive ale identității sale sau de unele dintre acestea.

Potrivit art. 9 alin. (21) din Legea nr. 272/2004[2], „mamele minore, care au împlinit vârsta de 16 ani, au dreptul să decidă cu privire la copilul lor, putând să semneze documente cu caracter medical și/sau administrativ care au legătură cu îngrijirea, creșterea și dezvoltarea copilului”[3]. În pofida contextului în care este situată, această dispoziție legală reglementează un drept al mamei. Acesta nu are legătură cu dreptul copilului la stabilirea și păstrarea identității sale[4]. Strict legal, alin. (21) nu poate constitui temei juridic pentru a permite mamei să semneze documente cu caracter medical și/sau administrativ care privesc anumite aspecte care decurg din exercitarea dreptului copilului la stabilirea și păstrarea identității. Spre exemplu, mama nu și-ar putea motiva cererea pentru alegerea numelui sau prenumelui copilului său pe dispozițiile art. 9 alin. (21). În acest caz, temeiul de drept este alin. (3) al art. 9, care prevede că „părinții aleg numele și prenumele copilului, în condițiile legii”[5]. Oricum, această cerere nu poate fi inclusă în categoria documentelor medicale sau/și administrative, chiar dacă organul căruia îi este adresată este unul administrativ, în speță, Serviciul Public Comunitar Local de Evidență a Persoanelor.

Inițiatorul Legii nr. 147/2024[6] și-a motivat demersul pe faptul că „este necesară o modificare legislativă, care vizează dobândirea capacității de exercițiu depline a mamelor minore care împlinesc vârsta de 16 ani, astfel încât acestea să poată decide pentru ele și pentru copilul lor în lucrul cu instituțiile statului[7], dar și să beneficieze direct de servicii și prestații financiare, nefiind nevoie de un intermediar în acest sens (reprezentantul legal al mamei minore-părinte, tutore, partener de viață etc)” (s.n.)[8]. S-a dorit ca mamele minore, care au împlinit vârsta de 16 ani, să dobândească capacitatea de exercițiu deplină, fapt ce le-ar fi conferit dreptul să încheie singure acte juridice, fără să fie reprezentate, asistate ori autorizate de alte persoane, autorități sau instituții[9]. Aceste mame ar fi avut îndatorirea legală de a reprezenta copilul pentru încheierea actelor juridice[10]. Contrar acestui obiectiv, în condițiile art. 9 alin. (21), puterea de decizie a mamei minore cu privire la copilul său este dublu restrânsă: la semnarea documentelor cu caracter medical și/sau administrativ; la faptul că aceste documente au legătură cu îngrijirea, creșterea și dezvoltarea copilului ei. Restricțiile sunt în dezacord cu partea de început a alin. (21), în cadrul căreia este recunoscut dreptul mamelor „să decidă cu privire la copilul lor”. De asemenea, este neglijat contextul în care este situat alin. (21), cel al dreptului copilului la identitate și păstrarea acesteia. Practic, mamelor cu vârsta de 16 ani li se recunoaște o capacitate de exercițiu limitată la semnarea documentelor cu caracter medical și/sau administrativ și care au legătură cu îngrijirea, creșterea și dezvoltarea copilului. Dispozițiile alin. (21) sunt în divergență și cu situația de fapt invocată în expunerea de motive, situație care a motivat inițiatorii să purceadă la acest demers legislativ[11].

„Semnarea documentelor” are sensul dreptului conferit mamei de a încheia pentru copil singură anumite acte juridice, fără încuviințarea ocrotitorului legal, avizul consiliului de familie ori autorizarea instanței de tutelă sau, altfel spus, prin derogare de la dispozițiile art. 41 alin. (1) C. civ. Interpretarea este susținută de expunerea de motive a inițiatorului. Se cuvine a sublinia faptul că, potrivit art. 37 C. civ., capacitatea de exercițiu este „aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile”[12].

Documentele pe care mama le poate semna au caracter „medical și/sau administrativ”. În exprimare juridică, alin. (21) conferă mamei dreptul de a încheia ori de a participa la încheierea unor acte juridice medicale și/sau administrative. În expunerea de motive, inițiatorii au invocat faptul că mamele minore „nu aveau acces la propria alocație, la alocația copilului și nici la alte drepturi bănești acordate la nivelul Bucureștiului, precum ajutorul de 2.500 de lei acordat la naștere (…). Pentru că nu își pot exercita drepturile în raport cu instituțiile statului, cererile pentru alocațiile copiilor lor sunt depuse de tutorii mamelor minore sau de partenerii lor de viață în cazul în care aceștia sunt majori”. Sunt prezentate anumite cazuri de mame minore care nu au avut acces la propria alocație, ajutorul acordat la naștere ori alocația copilului, precum și un caz în care mama în vârstă de 16 ani „nu putea semna niciun act” cu privire la „tratamentul medical aplicat sau intervențiile medicale” pentru copilul ei bolnav. Practic, au fost vizate două categorii de acte juridice: prin care mamele pot solicita singure autorităților statului plata alocației de stat pentru ele și copiii lor, precum și ajutorul de maternitate; exprimarea acordului/dezacordului pentru anumite tratamente medicale aplicate copiilor lor. Expresia „documente cu caracter medical și/sau administrativ” este prea generală față de situațiile de fapt reținute și scopul urmărit prin promovarea acestui demers legislativ și, în același timp, constituie o sursă de interpretări diverse. Spre exemplu, la încheierea și eliberarea scrisorilor medicale, biletelor de trimitere ori de internare, a prescripțiilor medicale pentru medicamente și a certificatelor medicale prin care este constatată nașterea copilului nu participă și persoanele fizice la care se referă înscrisurile respective ori reprezentanții lor legali, ci doar cadrele medicale abilitate de lege. De asemenea, actele administrative, unele dintre ele putând fi și medicale, dacă sunt emise în regim de putere publică[13] sunt acte juridice unilaterale, la a căror formare participă numai autoritățile sau instituțiile administrației publice stabilite de lege. Caracterul unilateral este „acea calitate a actului administrativ, potrivit căreia el este emis fără participarea sau consimțământul subiectelor de drept cărora le este destinat sau cu privire la care generează drepturi sau obligații”[14]. În doctrină, actul administrativ este considerat „un act de formație unilaterală: consimțământul destinatarului este irelevant pentru ca acesta să poată produce efecte juridice. Ba mai mult, actul administrativ poate produce asemenea efecte chiar în ciuda opoziției destinatarului său”[15].

DOWNLOAD FULL ARTICLE

[1] Art. 9-16 din Legea nr. 272/2004 transpun dreptul copilului la identitate așa cum este stabilit de art. 7-8 din Convenția cu privire la drepturile copilului [adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în data de 20 noiembrie 1989. România a ratificat Convenția cu Legea nr. 18/1990 (publicată în M. Of. nr. 109 din 28 septembrie 1990 și republicată în nr. 314 din 13 iunie 2001)] (pentru detalii cu privire la dreptul copilului la stabilirea și păstrarea identității sale, a se vedea: M. Avram, Drept civil. Familia, ed. a 3-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, 2022, București, 2022, pp. 460-461; E. Florian, Protecția drepturilor copilului, ed. a 2-a, Ed. C. H. Beck, București, 2007, pp. 32-43; C. C. Hageanu, Dreptul familiei, ed. a 3-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2023, p. 283).

[2] Alin. (21) a fost introdus la art. 9 din Legea nr. 272/2004 de ART. UNIC. pct. 1 din Legea nr. 147/2024.

[3] În varianta inițiatorului, art. 9 alin. (21) a prevăzut că „mamele minore, care au împlinit vârsta de 16 ani, au dreptul să decidă cu privire la copilul lor, putând să semneze orice document cu caracter medical și social ce are legătură cu îngrijirea, creșterea și dezvoltarea acestuia” [disponibil la adresa web: https://www.cdep.ro/proiecte/2024/000/90/2/em722.pdf (accesată în data de 1 iulie 2024)]. Modificările aduse în procesul de adoptare a inițiativei legislative sunt neesențiale. Din perspectiva fondului, textul inițiatorului a rezistat filtrului realizat de avizul Consiliului Economic și Social (act formal), Avizul Consiliului Legislativ și avizele formale a cinci comisii din Camera Deputaților (Comisia pentru drepturile omului, culte și problemele minorităților naționale; Comisia pentru sănătate și familie; Comisia pentru egalitatea de șanse pentru femei și bărbați; Comisia pentru muncă și protecție socială; Comisia juridică, de disciplină și imunități [disponibile la adresa web: https://www.cdep.ro/proiecte/2024/000/90/2/em722.pdf (accesată în data de 1 iulie 2024)]. Singurul aviz în care au fost formulate anumite observații și recomandări este cel al Consiliului Legislativ, însă ignorate în procesul de adoptare a Legii nr. 147/2024.

[4] Potrivit normelor de tehnică legislativă, „articolul cuprinde, de regulă, o singură dispoziție normativă aplicabilă unei situații date”, iar structura acestuia „trebuie să fie echilibrată, abordând exclusiv aspectele juridice necesare contextului reglementării” (s.n.) [a se vedea art. 47 alin. (1) teza a II-a și alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (publicată în M. Of. nr. 139 din 31 martie 2000 și republicată în nr. 260 din 21 aprilie 2010)].

[5] A se vedea: art. 84 C. civ.; art. 15 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă (publicată în M. Of. nr. 282 din 11 noiembrie 1996 și republicată în nr. 339 din 18 mai 2012); art. 9 alin. (1)-(2) și alin. (3)-(5) din Legea nr. 272/2004 [pentru detalii, a se vedea: E. Chelaru, Identificarea persoanei fizice, în Codul civil. Comentariu pe articole, de Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), ed. a 3-a, revizuită și adăugită, Ed. C. H. Beck, București, 2021, p. 110-111; C. T. Ungureanu, I. – Al. Toader, Drept civil. Partea generală. Peroanele, ed. a 4-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2019, p. 434].

[6] Inițiativa aparține unui număr de 45 de deputați [a se vedea adresa web: https://www.cdep.ro/proiecte/2024/000/90/2/em722.pdf (accesată în data de 7 iulie 2024)]

[7] Probabil, exprimarea „lucrul cu instituțiile statului” s-a dorit a fi o variantă originală (dar nejuridică) a consacratei expresii raporturile cu instituțiile statului.

[8] În avizul său (favorabil), Consiliului Legislativ a constatat că expunerea de motive a inițiatorului „nu respectă structura instrumentului de prezentare și motivare prevăzută la art. 31 din Legea 24/2000…”, în sensul că „nu sunt prezentate clar cerințele care reclamă intervenția normativă și neconcordanțele reglementărilor în vigoare, implicațiile pe care noua reglementare le are asupra legislației în vigoare, precum și măsurile de implementare” (a se vedea pct. 4 din aviz). Criticile au fost ignorate, nefiind solicitată refacerea expunerii de motive pentru respectarea elementelor prevăzute de art. 31 din Legea nr. 24/2000 (motivul emiterii actului normativ; impactul socioeconomic; impactul financiar asupra bugetului; impactul asupra sistemului juridic; consultările derulate în vederea elaborării proiectului de act normativ; activitățile de informare publică privind elaborarea și implementarea proiectului de act normativ; măsuri de implementare).

[9] A se vedea art. 37 și art. 38 C. civ.

[10] A se vedea art. 43 alin. (2) C. civ. Nu se pune problema ca mama să se afle în situația de a încuviința actele juridice ale copilului în condițiile art. 41 alin. (2) C. civ. Este imposibil ca, în fapt, copilul să fie în vârstă de 14 ani și mama lui doar de 16 ani.

[11] A se vedea paragraful 6 din expunerea de motive.

[12] Actuala definiție legală a capacității de exercițiu este acceptată fără rezerve în doctrină de anumiți autori (a se vedea: P. Vasilescu, Persoana fizică, în Introducere în dreptul civil, vol. I, de Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Ed. Hamangiu, București, 2022, p. 95; C. T. Ungureanu, I. – Al. Toader, op. cit., p. 80). Alți autori au definit capacitatea de exercițiu „acea parte a capacității civile a omului care constă în aptitudinea acestuia de a dobândi și exercita drepturi civile și de a-și asuma și executa obligații civile prin încheierea de acte juridice civile” (a se vedea E. Chelaru, Capacitatea civilă a persoanei fizice, în Codul civil. Comentariu pe articole, cit. supra, p. 53 (în același sens, a se vedea: Gh. Beleiu, Drept civil român, ed. a XI-a, revăzută și adăugită de M. Nicolae și P. Trușcă, ed. a XI-a, Ed. Universul Juridic, 2007, p. 348; E. Chelaru, M. Chelaru, Drept civil. Persoanele, ed. a 6-a, revizuită și adăugită, Ed. C. H. Beck, București, 2023, p. 82). Definiția doctrinară corespunde dispozițiilor art. 5 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice („capacitatea de exercițiu este capacitatea persoanei de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligați, săvârșind acte juridice”). Într-o manieră originală, capacitatea de exercițiu a fost definită „acea parte a capacității civile constând în aptitudinea persoanei fizice de a dobândi/exercita drepturi și asuma/executa obligații prin încheierea de acte juridice civile personal și singură” (G. – Al. Ilie, Capacitatea civilă a persoanei fizice, în Drept civil. Persoanele, de M. Nicolae (coordonator), V. Bîcu, G. – Al. Ilie, R. Rizoiu (autori), Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 182. Drepturile și obligațiile evocate în definiție sunt subiective, alcătuind conținutul raporturilor juridice născute din încheierea actelor juridic.

[13] Regimul de putere publică este „ansamblul prerogativelor și constrângerilor prevăzute de lege în vederea exercitării atribuțiilor autorităților și instituțiilor administrației publice și care le conferă posibilitatea de a se impune cu forță juridică obligatorie în raporturile lor cu persoane fizice sau juridice, pentru apărarea interesului public”, conform art. 5 lit. j) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ (publicat în M. Of. nr. 555 din 5 iunie 2019).

[14] A se vedea: L. Catană, Drept administrativ, ed. a 3-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2023, p. 280; I. Santai, Drept administrativ și știința administrației, vol. II, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2005, p. 2. Caracterul unilateral se păstrează și în situația în care la adoptarea actului administrativ au participat mai multe persoane în calitate de membre ale unui organ administrativ colegial. În aceste caz, caracterul unilateral nu decurge din numărul persoanelor fizice care participă la adoptarea actului, ci din faptul că acele persoane acționează ca o singură manifestare de voință. Cu alte cuvinte, manifestarea de voință a subiectelor participante conduce la producerea aceluiași efect juridic, în final realizându-se o singură voință juridică (a se vedea D. Apostol Tofan, Drept administrativ, ed. a 5-a, vol. II, Ed. C. H. Beck, București, 2020, p. 13 apud L. Catană, op. cit., pp. 280-281). Unicitatea voinței face ca persoanele respective să se constituie în autorul actului juridic, și nicidecum în partea acestuia. Spre exemplu, o decizie a unui consiliu local este un act juridic administrativ unilateral cu toate că la adoptarea ei participă membrii lui.

[15] A se vedea O. Podaru, Drept administrative, Vol. I, Actul administrativ. Repere noi pentru o teorie altfel, Tomul 2, Regimul juridic, Ed. Hamangiu, București, 2022, p. 254.

Lasă un răspuns

1 2