O scurtă privire asupra metodei de studiu științific al dreptului

a) Exegeza (studiul exegetic)

Studiul exegetic are ca obiect cunoaşterea exactă a fiecărei norme de drept în parte pentru a pune în lumină conceptul, conţinutul, funcţia şi sfera de aplicare a acelei norme, este un studiu de analiză, o operaţiune de pătrundere în adânc şi amănunt, o adevărată cercetare morfologică, anatomică şi fiziologică a normei de drept. Cunoaşterea unei norme implică cercetarea ei atât din punct de vedere formal (în expunerea sa), cât şi din punct de vedere substanţial (în conţinutul ei normativ)^[11].

Cum norma de drept nu întotdeauna beneficiază de o redactare ideală^[12], care prin simpla lectură permite a se cunoaşte conceptul, conţinutul, funcţia şi câmpul de aplicare ale acelei norme, apare necesitatea de a se întreprinde studiul exegetic al normelor de drept, din perspectiva metodei, operaţiunea care conduce la realizarea acestui studiu luând numele de interpretare. Interpretarea trebuie să conducă la cunoaşterea normei de drept, nu la crearea acesteia, iar prin urmare „rolul interpretului este de a ne lămuri norma aşa cum ea a fost creată de legiuitor, iar nu aşa cum ar fi creat el (interpretul) acea normă^[13].

Finalitatea interpretării este de a identifica „adevărata voinţă a legii exteriorizată prin dispoziţiunea care cuprinde acea normă”^[14]. Deşi aceeaşi normă poate părea susceptibilă de diferite interpretări, numai unul singur din rezultatele interpretării poate fi cel corect întrucât în aceeaşi normă legea nu poate avea decât o singură voinţă, astfel că toate celelalte rezultate trebuie considerate a fi greşite. Nesocotirea regulilor, principiilor, procedeelor şi mijloacelor de interpretare impuse de metoda tehnico-juridică „conduce la greşita interpretare a legii şi deci la violarea acesteia prin greşită aplicaţiune”^[15].

În raport cu organele care fac interpretarea, aceasta poate fi autentică, doctrinară sau judiciară.

Interpretarea autentică (legală), cu aplicarea principiului simetriei, este realizată de acelaşi organ care a elaborat norma ce se interpretează şi cu respectarea aceloraşi forme^[16]. În acest sens art. 69 alin. (1) din Legea privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative prevede că „(i)ntervențiile legislative pentru clarificarea sensului unor norme legale se realizează printr-un act normativ interpretativ de același nivel cu actul vizat, prin dispoziții interpretative cuprinse într-un nou act normativ sau prin modificarea dispoziției al cărui sens trebuie clarificat”. În continuare alin. (2) precizează că această interpretare legală poate confirma sau, după caz, infirma ori modifica interpretările judiciare, arbitrale sau administrative, adoptate până la acea dată, însă cu respectarea drepturilor câștigate^[17].

Interpretarea doctrinară este realizată de teoreticieni atunci când aceştia întreprind studiul exegetic al dreptului iar „prestigiul ei constând tocmai în corecta, completa şi temeinica folosire a tuturor principiilor, procedeelor şi mijloacelor tehnice de interpretare”^[18]. Spre deosebire de anticul ius publice respondendi ex auctoritate principis (drept de a da consultaţii în numele împăratului), unica autoritate a operelor jurisconsulţilor moderni este „aceea pe care le-o conferă valoarea lor intrinsecă şi datorită căreia pot servi indirect ca un îndrumar în aplicaţiunea legilor”^[19]. Totuşi rolul lor nu trebuie subestimat, fiind covârşitor în formarea oricărei discipline juridice, în aplicarea practică a dreptului şi în pregătirea transformărilor acestuia.

Interpretarea judiciară este realizată de instanţele judecătoreşti cu ocazia soluţionării pricinilor ce vin în judecata lor. Ceea ce interesează din punct de vedere al interpretării judiciare este judecata în drept, adică corecta interpretare a legii şi deci corecta ei aplicare. Deşi în principiu jurisprudenţa nu are forţă obligatorie în cazurile similare, căci ar însemna ca judecătorii să facă operă de legiuitor^[20], totuşi, precum în cazul operelor de interpretare doctrinară, interpretările judiciare beneficiază de „prestigiul lor, emanând din însăşi valoarea lor intrinsecă, prestigiu care le impune atenţiunei altor interpreţi, servind astfel indirect şi în alte cazuri la aplicaţiunea legilor”^[21]. De asemenea, profesorul Vintilă Dongoroz mai face o precizare importantă privind stilul^[22] şi conţinutul hotărârilor judecătoreşti: „Judecătorul la rândul său se va putea călăuzi în interpretarea legii de operele doctrinei şi de soluţiunile jurisprudenţei, dar odată ce a ajuns la interpretarea pe care el o crede corectă, va trebui să dea acestei interpretări o redacţiune sobră, categorică şi impersonală, în corpul hotărârii judecătoreşti, evitând pe cât posibil polemicele, expunerile privind controversele şi opiniile doctrinare, oscilaţiunile jurisprudenţiale etc. şi ferindu-se de a cita în sprijinul soluţiunei adoptate autori şi jurisprudenţe, fiindcă în hotărâre vorbeşte Justiţia şi nu judecătorul, iar justiţia îşi spune cuvântul ei, care se cuvine să fie numai al ei şi care ca atare nu poate fi proptit nici pe nume de autori, nici pe precedente jurisprudenţiale”^[23]. Deşi, în afara hotărârilor sale, judecătorul rămâne liber să releve, tocmai pe baza experienţei sale practice, imperfecţiunile, lacunele şi neajunsurile legiuirilor existente, în însăşi corpul hotărârilor pe care le pronunţă judecătorului nu-i este îngăduit de a critica legea, de a proclama inechitatea ei, sau de a propune schimbarea ei, el fiind cel dintâi chemat să arate cel mai desăvârşit respect legilor^[24].

Procedeele şi mijloace de interpretare constituie partea propriu-zis tehnică a operaţiunii de interpretare. Procedeele sunt modalităţi ale interpretării (privită ca metodă) iar mijloacele sunt modalităţi ale procedeelor.

Cele trei procedee sunt: procedeul literal sau gramatical (interpretarea literală), cel raţional (interpretarea raţională) şi cel analogic (interpretarea analogică). Mijloacele care deservesc aceste procedee de interpretare „nu sunt decât raţionamentele deductive, în toate formele şi variaţiunile lor, după natura materialului din care aceste raţionamente îşi extrag premizele”^[25]. Toate procedeele aparţin metodei raţionale, cu precizarea că în procedeul raţional raţionamentele trebuie sa le facă însuşi interpretul, spre deosebire de procedeul literal şi cel analogic în cazul cărora „avem raţionamente apriorice, anticipat făcute, aşa că ne servim numai de concluziunile lor ca de nişte adevărate reguli”^[26].

Primul procedeu este cel literal sau gramatical (interpretarea literară) şi constă în căutarea voinţei adevărate a legii în însăşi cuvintele care alcătuiesc dispoziţia (textul) în care norma se găseşte exprimată. Astfel interpretul va proceda în primul rând la a căuta voinţa legii în litera acesteia.

Ca elemente de cercetare acest procedeu include elementul etimologic (sensul cuvântului în felul în care a fost acceptat de legiuitor şi deci de lege^[27]), elementul sintactic (concluziile trase din formă şi modalitatea în care sunt folosite cuvintele) şi elementul stilistic (sensul cuvântului în raport cu întreaga construcţie a frazei care exprimă norma interpretată). În caz de îndoială urmează a se recurge la procedeul raţional^[28].

De asemenea, profesorul Vintilă Dongoroz a subliniat că „(i)nterpretarea literală trebuie astfel făcută încât nici unul din cuvintele care compun dispoziţiunea de lege să nu rămână nefolosit, fiindcă nu e de admis că legiuitorul a inserat în textele legii cuvinte fără rost”^[29].

Al doilea procedeu este cel raţional sau logic (interpretarea raţională) şi constă în căutarea pe cale de raţionament a voinţei adevărate a legii în alte elemente care ar putea să indice această voinţă, nu în litera sa precum în cazul procedeului literal sau gramatical. De această dată se caută „nu ceea ce se pare că a spus legiuitorul prin cuvintele cu care s-a exprimat, ci ceea ce realmente a voit el să spună, […] intenţiunea sa”^[30]. Recurgerea la interpretarea raţională se impune de fiecare dată, indiferent de concluziile interpretării literale, întrucât „s-ar putea ca claritatea şi preciziunea dedusă din litera textului de lege să fie numai aparentă” astfel că, deşi „procedeul literal are întâietate, în schimb procedeul raţional va prevala ori de câte ori rezultatele obţinute prin aceste două procedee ar fi diferite”^[31].

Efectuarea raţionamentelor care servesc ca mijloc^[32] procedeului raţional necesită o serie de date, precum:

a) elementul politic (de explicare) care indică cauza şi scopul pentru care legiuitorul a edictat norma de interpretat, raţiunea legii (ratio legis)^[33];

b) elementul sistematic (de corelaţie) graţie căruia se determină spiritul legii (mens legis) „şi deci conceptul ce trebuie să-l atribui normei interpretate, cât şi întreaga economie a legii, deci câmpul ei de aplicaţiune şi limitele acestuia şi ca consecinţă exactul conţinut al normei interpretate”^[34];

c) elementul istoric (de comparaţie) care constă în acel complex de date alcătuit din tot ceea ce a precedat şi a contribuit la elaborarea normei ce se interpretează (lucrări preparatorii, discuţii extra-parlamentare, dezbateri parlamentare, legislaţia anterioară, legislaţia străină, lucrările de doctrină^[35] şi precedentele jurisprudenţiale). Profesorul Vintilă Dongoroz avertizează însă că, deşi „elementul istoric este nu numai cel bogat în date, dar şi foarte important prin valoarea pe care o au aceste date, (i)nterpretul trebuie totuşi să fie prudent în folosirea acestor date (s.n.), el trebuie să le selecţioneze şi să oprească numai pe cele care vorbesc de la sine în mod neechivoc şi să înlăture pe toate cele care sunt susceptibile la rândul lor de diferite tălmăciri, căci a folosi atari date ar însemna să voim să desluşim ceea ce e nelămurit în lege prin date ce au nevoie să fie ele lămurite, cu alte cuvinte să explicăm obscurum per obscurius”^[36].

d) elementul realistic (de conformare): „din moment ce realitatea care provoacă aplicarea normei nu este decât realitatea care a provocat crearea acelei norme, raţiunea ne spune că nu am putea interpreta suficient de corect norma fără a nu ţine seama şi de realităţile care au modelat substanţa normei (conţinutul abstract)”^[37]. Totuşi acest element poate fi folosit numai în măsura în care conduce la păstrarea (nu la modificarea sau suprimarea) normei de drept, pentru a înţelege mai bine conceptul, conţinutul, finalitatea şi câmpul ei de aplicare.

Respectând toate regulile de logică în materie de raţionament, aceste elemente servesc interpretului la căutarea voinţei adevărate a legii, întregul merit al unei bune interpretări constând în corecta folosire a procedeului raţional.

Al treilea procedeu este cel al analogiei (interpretarea analogică) şi „constă în căutarea conceptului, conţinutului, finalităţii şi aplicaţiunii normei de drept prin recurgerea la alte dispoziţiuni de lege care disciplinând cazuri similare cu cel din norma ce se interpretă sunt în acelaşi timp mai complete şi mai explicite”^[38]. Interpretarea analogică nu se confundă nici cu extinderea legii prin analogie, nici cu suplimentul analogic (mijloc de complinire a lacunelor din lege, atunci când această complinire este necesară şi posibilă). Totuşi procedeul analogiei trebuie evitat atunci când similitudinea este doar aparentă iar legiuitorul nu a înţeles să privească lucrurile în acelaşi fel. Recurgerea la procedeul raţional va indica dacă analogia este posibilă sau nu. De asemenea, analogia poate fi şi negativă iar „din comparaţiunea textelor tratând cazuri analoage, dar supuse unor tratamente deosebite, să putem lămuri punctele neclare dintr-un text prin antiteza cu dispoziţiunile explicite din celalalt text”^[39].

Atunci când, deşi au fost epuizate toate procedeele de interpretare deja amintite, se ajunge la un rezultat îndoielnic asupra voinţei legii, interpretului nu-i rămâne decât să recurgă la principiile fundamentale primare ale dreptului pentru a fixa conceptul, conţinutul, finalitatea şi sfera de aplicare a normei de interpretat^[40]. De asemenea, profesorul Vintilă Dongoroz a reliefat faptul că „interpretarea normei nu poate fi decât una pentru toată lumea (s.n.), aplicaţiunea normei poate varia în măsura în care legea îngăduie variaţiunea în raport cu datele fiecărui caz concret. Prin cele expuse rezultă că interpretul trebuie să găsească o limită de neînfrânt în voinţa legii (s.n.), voinţă pe care trebuie să o afle cu ajutorul procedeelor de interpretare. Din moment ce interpretul a ajuns să cunoască această voinţă, el trebuie să tălmăcească în lumina ei, şi numai în lumina ei, litera legii, literă care deci nu poate fi restrânsă sau lărgită decât numai întru atât cât este necesar pentru a armoniza cu voinţa revelată a legii”^[41].

Întrebuinţarea metodei exegetice poate fi întâlnită inclusiv la nivelul Curţii de Justiție a Uniunii Europene. De exemplu, potrivit avocatului general Maciej Szpunar^[42], dacă concluziile ce decurg din interpretarea literală a textului de lege nu sunt univoce^[43], rezultatele nesatisfăcătoare ale interpretării literale ar trebui confruntate cu sistemul care stă la baza actului normativ, adică se impune interpretarea textului de lege în contextul celorlalte prevederi ale acestuia. Apoi concluziile rezultate din această interpretare sistematică (contextuală) trebuie a fi confruntate cu argumentele referitoare la obiectivele acestui act normativ pentru a vedea dacă nu cumva obiectivele sale pledează pentru o interpretare – teleologică^[44]– a dispozițiilor sale care ar fi contrară concluziilor ce rezultă din interpretarea sa sistematică. Nu în ultimul rând, concluziile univoce obținute atât din interpretarea sistematică, cât și cea teleologică trebuie confirmate în lumina interpretării istorice a actului normativ.