O scurtă privire asupra metodei de studiu științific al dreptului

Teza de doctorat, potrivit art. 4 lit. e) din Codul studiilor universitare de doctorat^[1], este lucrarea ştiinţifică originală elaborată de către un student-doctorand în cadrul studiilor universitare de doctorat, condiţie legală pentru obţinerea titlului de doctor. În cazurile în care comisia de specialitate din cadrul Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU) nu a adoptat încă standarde specifice pentru tezele de doctorat din domeniul respectiv, evaluatorii analizează teza de doctorat inclusiv din perspectiva măsurii în care candidatul a utilizat în mod adecvat metodele şi metodologiile de cercetare^[2]. Pe aceeaşi linie, criteriile pentru validarea tezelor de doctorat adoptate de Comisia de Ştiinţe juridice prevăd că lucrarea include un capitol introductiv în care este precizată, printre altele, metodologia cercetării iar aceasta trebuie să fie adecvată tratării subiectului, explicată la începutul cercetării şi aplicată pe tot parcursul lucrării^[3].

Care este însă metodologia cercetării adecvată tratării unei teme din sfera ştiinţelor juridice? Un răspuns la această întrebarea ne este oferit de o lucrare care de curând a (re)văzut lumina tiparului: Metoda tehnico-juridică în ştiinţa dreptului penal a profesorului Vintilă Dongoroz (1893-1976)^[4].

Lăsând la o parte coloratura penală, această lucrare are marele merit de prezenta într-o manieră clară şi plină de miez metoda ce serveşte cercetării ştiinţifice a dreptului spre interpretarea, aplicarea şi, eventual, criticarea legii, motiv pentru care ar ocupa un foarte onorabil loc pe biroul oricărui judecător, precum şi pe masa de lucru a tuturor celor care se îndeletnicesc cu știința dreptului.

De aceea, în cele ce urmează, vom prezenta în mod sintetic ansamblul acestor reguli, procedee şi mijloace de cercetare ce servesc studiului ştiinţific al dreptului – metoda tehnico-juridică – invitând totodată cititorul la a lectura textul interbelic pentru a se convinge ex propriis sensibus de perenitatea acestuia şi a aprofunda chestiunea metodelor de studiu a dreptului.

Împrumutând cuvintele profesorului Ștefan Gh. Longinescu (1865-1931), precizăm că pentru scriitura de faţă nu „râvnim, să ni se recunoască de cineva, că am făcut o lucrare originală. […] (Î)ntrucât o carte de şcoală trebuie mai înainte de toate să fie limpede, am crezut nimerit nu rare ori, de a păstra neschimbate propoziţiuni şi fraze întregi, strălucitoare prin claritatea lor şi izbitoare prin preciziunea lor ştiinţifică, decât de a le înlocui, poate mai puţin fericit, numai din râvnă de originalitate”^[5].

Potrivit profesorului Vintilă Dongoroz metoda de studiu este imperativ condiţionată de obiectul, natura şi finalitatea acestuia, iar studiul dreptului întreprins cu ajutorul şi după directivele metodei tehnico-juridice (metoda raţională^[6] tehnicizată în vederea studiului dreptului) a primit la rândul său denumirea de studiu tehnico-juridic, iar aceasta pentru a accentua că avem de a face cu un studiu pur juridic al dreptului, numai sub specie juris, străin de orice alte preocupări (cum ar fi, de pildă: studiul sociologic, sau filozofic, sau istoric etc.). Metoda corespunde naturii şi cadrului acestui studiu şi invers, odată sistematizată metoda, ea va oferi şi schema studiului respectiv^[7].

Studiul tehnico-juridic, adică studiul integral al dreptului pozitiv din punct de vedere strict juridic, se subdivide în trei studii componente: a) studiul exegetic sau exegeză (din perspectiva metodei, operaţiunea care conduce la realizarea acestui studiu ia numele de interpretare); b) studiul dogmatic sau dogmatică (din punct de vedere al metodei, operaţiunea care realizează acest studiu poartă numele de sistematizare) şi c) studiul critic sau critică (sub raportul metodei, operaţiunea care serveşte la întreprinderea acestui studiu poartă acelaşi nume de critică).

Cum fiecare are un anumit cadru, o fracţiune din cadrul integral, pentru cunoaşterea completă a dreptului se impune realizarea tuturor acestor studii componente^[8]. Ordinea lor „este impusă de rațiunea lucrurilor, identificarea principiilor generale ori speciale (dogme, sistematizarea materiei) putând fi realizată numai ulterior studiului textului legal, ulterior deci studiului exegetic, însă anterior criticilor care pot fi aduse normei în vederea înlăturării imperfecțiunilor și asigurării unei mai mari fiabilități a textului în vigoare”^[9].

Studiul tehnico-juridic, din punct de vedere practic, pregăteşte şi concură la buna şi exacta aplicare a legilor, iar perspectiva teoretică face posibilă expunerea metodică şi corectă a normelor juridice, instituţiilor şi principiilor de drept^[10].