O nouă propunere de directivă UE și o nouă provocare în vederea armonizării normelor de drept în materia insolvenței. Crearea unui regim special de insolvență pentru IMM-uri – element „cheie” pe agenda UE și UNCITRAL

Desigur, sunt multe nuanțe legislative ce pot fi îmbunătățite pe partea de reorganizare judiciară, în primul rând în vederea dezvoltării unei „culturi a salvării”, pe care le-am dezvoltat cu alte ocazii, însă de această dată, ne-am propus să analizăm ca referință legislativă cheie, dar de interes major și imediat, nevoia de creare a unui cadru juridic de reorganizare adaptat IMM-urilor. Prin legea de implementare a Directivei precedente (nr. 1023/2019) s-a încercat creionarea unei reglementări care să vină în sprijinul acestora, însă, așa cum precizam mai sus, doar în zona de prevenție. Și aici avem în vedere posibilitatea IMM-urilor cu o cifră de afaceri sub 500.000 de euro – în forma inițială, nerevizuită, se stipula un cuantum de 1 mil. euro, în opinia noastră mult mai avantajos – de a beneficia de o soluție integral extrajudiciară, prin încheierea unui acord de restructurare ce coagulează unanimitatea voturilor creditorilor afectați.

Prin Propunerea de directivă din decembrie 2022, Comisia Europeană face un pas important în sensul armonizării unor elemente de interes ale procedurii de insolvență propriu-zise, dorindu-se proceduri de insolvență „faster, simpler, affordable” (rapide, simple și accesibile). Dimensiunile-cheie ale normelor de drept în materie de insolvență vizate prin noua Directivă sunt: (i) recuperarea activelor din masa lichidată a bunurilor care face obiectul insolvenței; (ii) eficiența procedurilor; și (iii) distribuirea previzibilă și echitabilă a valorii recuperate între creditori. Aceste trei dimensiuni acoperă, în special, aspecte legate de acțiunile în anulare, urmărirea activelor, atribuțiile și răspunderea directorilor, vânzarea unei întreprinderi ca întreprindere care are capacitatea de a-și continua activitatea prin intermediul procedurii de „pre-pack”, declanșarea procedurii de insolvență, un regim special de insolvență pentru microîntreprinderi și întreprinderi mici, rangul creanțelor și comitetele creditorilor.

În lumina acestor precizări sintetice, observăm că pe lângă alte elemente cheie privind procedura de insolvență, propunerea de directivă vizează și îmbunătățirea mediului de afaceri pentru IMM-uri. Astfel, prin creșterea ratelor de recuperare preconizate pentru creditorii și investitorii cu expuneri față de IMM-uri, propunerea urmărește să reducă riscul perceput de a investi în IMM-uri, care se preconizează că se va reflecta în costuri de finanțare mai scăzute pentru aceste întreprinderi, în condițiile în care toate celelalte elemente rămân neschimbate. Totodată, propunerea nu impune obligații sau costuri de asigurare a conformității pentru IMM-urile care sunt active din punct de vedere economic și simplifică procedurile pentru cele care se confruntă cu insolvența.

Propunerea de directivă introduce, de asemenea, o procedură specială de facilitare și accelerare a lichidării microîntreprinderilor, permițând un proces de insolvență mai eficient din punctul de vedere al costurilor pentru aceste microîntreprinderi. Aceste mecanisme sprijină, de asemenea, lichidarea ordonată a microîntreprinderilor „fără active”, abordând problema care constă în faptul că unele state membre resping accesul la o procedură de insolvență dacă valoarea de recuperare preconizată este mai mică decât costurile judiciare.

Pe cale de consecință, noua Directivă oferă tuturor microîntreprinderilor posibilitatea de a iniția proceduri pentru a-și soluționa dificultățile financiare și garantează că întreprinzătorii fondatori pot beneficia de remiterea de datorie și de un nou început (fresh start), în conformitate cu dispozițiile Directivei (UE) 2019/1023.^[29] Desigur că soluțiile vizează IMM-urile care merită să rămână pe piața muncii, cu precădere debitorii onești, așa cum invocă încă din 2009 Comisia Europeană, păstrându-și cunoștințele, abilitățile și repornind activitățile de cele mai multe ori într-un manieră inovativă.

CONCLUZII

Închidem și ultima filă a acestei cercetări, cercetare „încununată” de bucuria de a descoperi noutățile în materie, dar „încorsetată” de spațiul alocat unui articol științific.

În lumina celor evidențiate mai sus, conchidem prin a sublinia faptul că provocările noii Directive sunt numeroase, acest instrument valoros aflându-se încă pe terenul „minat” al dezbaterilor dar și al previziunilor. În ciuda acestui entuziasm inevitabil față de activitatea intensă a organismelor europene în zona dezvoltării unei culturi a salvării, prin „șlefuirea” minuțioasă și riguroasă a instituției insolvenței, simțim nevoia să intervenim prin a preciza că succesul implementării unor mecanisme juridice nu rezidă în adoptarea unor instrumente de tipul hard law. Succesul unui act normativ își „trage seva” dintr-o cercetare in globo, care să permită o reformare legislativă solidă la toate nivelurile.

De altfel, fenomenul trebuie abordat dintr-o perspectivă calitativă a aplicării regimului insolvenței, în sensul în care normele juridice în materie își ating sau nu obiectivul de a avea cât mai multe restructurări/reorganizări judiciare reușite, cu locuri de muncă salvate, cu garanții adecvate și echilibrate pentru creditori, și nu dintr-o perspectivă statistică, care vizează numărul de proceduri deschise, dar încheiate cu faliment.

Mai mult, seria de șocuri și provocări parțial interconectate cu care s-a confruntat economia globală în ultimii ani, suprapuse peste nevoia de digitalizare, tranziția verde, deplasarea unor activități economice către platformele online dar și dinamismul modelelor de consum și muncă prin validarea unor modele hibride, nu implică altceva decât restructurarea întreprinderilor care au stagnat din punct de vedere tehnologic, digital, precum și a firmelor poluante, nedurabile din punct de vedere ecologic.

Toate acestea creează învingători și învinși, crescând nevoile de restructurare. Or, multe companii, în special IMM-urile, se pot confrunta cu dificultăți serioase în finanțarea acestor tranziții, în ciuda sprijinului guvernamental. Cu toate acestea, pornind de la certitudinea faptului că pandemia a dat start-ul unei schimbări a percepției, prin care umanitatea a suportat „noul” mai ușor din nevoia de adaptare, digitalizarea a atins cote de neimaginat, legislația a suportat o „modelare” surprinzător de rapidă, ne putem aștepta ca și „cultura celei de-a doua șanse și a prevenției în business” să „prindă rădăcini” solide pe fondul acestor elemente suprapuse.

Antreprenorii ar trebui să aibă în vedere, în primul rând prevenția insolvenței, transparența și negocierea fiind mult mai utile decât ascunderea „sub preș” a realității economice și a lipsei de capital. Avem nevoie, desigur, de o schimbare a percepției asupra debitorului insolvent și a viziunii ce ține de esența culturii noastre, puternic amprentată de ideea de culpă impardonabilă a falitului.

Vestea bună este că regimul juridic al insolvenței, așa cum a fost și urmează să fie „amprentat” de ultimele instrumente juridice internaționale și regionale invocate și în cercetarea noastră, încurajează părțile să caute dialogul și soluțiile extrajudiciare, oferă întreprinderilor mai multe opțiuni de restructurare, mai degrabă decât de faliment, accelerează procedurile judiciare de insolvență, îmbunătățește responsabilitatea administratorilor de insolvență și stabilește noi norme de supraveghere care implică o autoreglementare mai puternică.