Nimeni nu este deasupra dreptului, nici măcar Legea!

2. Interdependențe: justiția și echitatea

Echitatea, o noțiune „rebelă” a filosofiei, teologiei și a culturii umane în general, studiată ulterior de filosofia dreptului^[18], a reușit în pofida complexității și evoluției polisemice să-și facă loc în teoria dreptului nu doar ca valoare morală, ci și ca principiu umanistic esențial al justiției. Din păcate însă, unul considerat astăzi de vastă generalitate și fără prea mare eficiență practică. Cu toate acestea, preocupările literaturii față de infrastructura morală și juridică a societății nu s-au putut sustrage importanței jurisprudențiale a noțiunii, motiv pentru care, în cele ce urmează, ne vom situa analiza între coordonatele celor două valori dialectice inerente culturii umane, justiția și echitatea. Valori robuste care, deși nu s-au bucurat de un consens doctrinar rezonabil, pare-se să fie recunoscute ca fiind printre cele mai virtuoase repere morale ale finalității dreptului.

În ceea ce privește echitate care, după unii autori, este un principiu de drept de cea mai mare generalitate^[19], se impun câteva observații introspective.

Situată axiologic la răscrucea valențelor dintre arta binelui și medicină contra răutății (sintagme atribuite justiției de Celsus și Platon) pe care romanii își întemeiau principiul dreptății, adică acel „honeste vivere” (a trăi cinstit^[20]), echitatea se păstrează în operele antichității sub multiple înțelesuri: justa măsură, echilibru, proporție, ordine etc. De aceea, nu întâmplător, se făcea apel la educația tinerilor de așa fel încât aceste valori să se reflecte atât în plan comunitar, cât și individual. Cunoscut fiind faptul că eudemonia aristotelică nu vizează doar așa-zisul bine suprem, ci se referă și la împlinirea personală (concept preluat în secolul trecut de psihologie și transpus de postmoderniști în curriculum-ul educațional). Pe de altă parte, educația antică impunea și o anumită ierarhizare axiologică astfel că exersarea virtuților morale și politice se bucura de întâietate față de plăceri sau valori materiale. Și, aici, nu ne referim doar la formarea și promovarea virtuților individuale, ci și a celor sociale care, așa cum ne spune arc peste milenii Eliade Rădulescu, se rezumă la ideea de dreptate, iar omul fără dreptate nu este nimic^[21].

Tot Eliade ne mai spune că justiția și echitatea încă din etapa copilăriei necesită o educare orientată spre ideea atingerii stării de bine sau de bine comun, iar acest scop este realizabil prin îmblânzirea contrastelor, adică a celor 2 extreme, egoism-altruism. Fiindcă în panteonul lăuntric al omului, continuă autorul, se poartă o luptă permanentă pentru stabilirea echilibrului, iar rezultatul este „omul moral”^[22]. De aceea, nu întâmplător echitatea este subsumată însăși ideii de moralitate^[23].

Din această perspectivă, echitatea și moralitatea îmbracă forma unor elemente valorice ale dreptului, desigur alături de alte valori. De altfel, legătura dintre drept și morală este susținută și de o parte considerabilă a doctrinei juridice moderne. Giorgio Del Vecchio, de pildă, pune semnul egalității între drept și morală reținând că „ambele categorii au esențial același grad de adevăr, aceeași valoare”^[24], în timp ce alți autori consideră echitatea și justiția valori de esență morală care, alături de buna-credință, se constituie într-un singur principiu de ordin general numit principiul echității și justiției^[25].

În orice caz, important de reținut este și faptul că la nivelul teoriilor juridice noțiunea de justiție – care în opinia lui Djuvara reprezintă obiectul esențial al științei dreptului^[26] – ar fi asimilat-o tehnico-legislativ pe cea a echității de la care se revendică majoritatea instituțiilor de drept. Iar odată cu afirmarea drepturilor omului (valori preluate din teoria dreptului natural) și inserarea principiului echității în documente regionale^[27] și internaționale, justiția se manifestă ca un concept cosmopolit, vast și complex; lucru pe cât de criticabil (întrucât complexitatea vulnerabilizează noțiunea), pe atât de salutar din perspectiva umanizării dreptului normativist.

Cu toate acestea, algoritmul prioritizării echității în realizarea dreptului ni-l oferă tot anticii. Analizând conținutul interschimbabil al relației justiție-echitate, reținem că ei atribuie celor 2 noțiuni valențe ce definesc înseși finalitatea dreptului. O finalitate exprimată prin aceea că legea (nomos), ca act normativ legislat, trebuia elaborată și aplicată cu respectarea echității (dikaion) sub sancțiunea de a nu fi recunoscută („Lex injusta non este lex”).

Cert este însă că, pentru antici, justiția ținea de respectarea sau nerespectarea legii născocite de om (nomos), însă așa cum am arătat, sub condiția ca aceasta din urmă să treacă testul echității (dikaion). De pildă, teza aristotelică sugerează că echitatea se află deasupra legii lumești, gânditorul stagirit spunând că „Dreptul și echitatea sunt același lucru și, deși amândouă sunt excelente și bune, totuși echitatea este un lucru mai bun”^[28]. O asemenea apreciere ne orientează spre concluzia că echitatea trebuie să joace un rol esențial în actul de justiție, respectiv de corector al legii, asemenea controlului de constituționalitate din timpurile noastre. Iar acest raționament a stat la baza conceptului anglo-saxon „equity” preluat în ultimele zeci de ani și în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv sub o forma asimilată principiului proporționalității. Lucru care este mai puțin întâlnit la nivelul jurisprudenței naționale, unde așa cum știm predomină concepția kelsiană.

Așadar, putem spune că la nivel teoretic dreptul modern și-a însușit oarecum filosofia grecească^[29], așa cum rezultă din scrierile a numeroși autori moderni, între care îl amintim și pe ilustrul jurist român Mircea Djuvara. Acesta din urmă ne spune că justiția reprezintă scopul legii, iar reglementarea relațiilor juridice individuale trebuie să fie una echitabilă și obiectivă^[30]. În alte cuvinte, actele normative elaborate de legiuitor nu sunt suficiente prin ele însele, ci trebuie să fie și echitabile. Iar în consolidarea acestei aserțiuni, reputatul jurist așează echitatea, alături de alte valori componente, la baza principiului justiției.

Alți autori^[31], susținători ai componentei morale a dreptului, se raliază definiției lui Iustinian în sensul că noțiunea trebuie privită prin caleidoscopul principiului ei călăuzitor „a da fiecăruia ce i se cuvine”^[32], surprinzându-i-se conținutul în maniera unei sinteze a teoriilor doctrinare: „justiția, ca valoare socială și totodată ca principiu general al dreptului se dimensionează în ideile de justă măsură, echitate, legalitate și bună-credință”^[33].

Cel mai frecvent însă în jurisprudența și literatura modernă echitatea este privită ca aparținând doar legiuitorului. Astfel că judecătorul poate face apel la aceasta doar în baza unei „delegări” a legii și numai atunci când construcția textului de lege nu reușește să se plieze pe un caz particular, știut fiind că „legiuitorul nu poate trata toate cazurile particulare”^[34]. Sub această abordare normativistă, echitatea devine astăzi o noțiune „vagă” și „fluidă” care se constituie într-un remediu judiciar doar atunci când actul normativ o permite^[35], tendință care, în opinia noastră, conduce la o separare a științei dreptului de dreptul însuși.

Contrapus acestui ultim concept, dicționarul juridic român spune că termenul de justiție este un „Concept ce exprimă ideea de echitate şi dreptate”^[36], în timp ce echitatea reflectă „ideea de justiţie ce se bazează pe ideea de egalitate în faţa legii, principiu de drept natural fondat pe reguli etice superioare normelor dreptului pozitiv”^[37].

Și, în sfârșit, în dicționarul explicativ al limbii române cuvântul echitate figurează cu semnificația de „principiu etic și juridic care stă la baza reglementării tuturor relațiilor sociale în spiritul dreptății, egalității și justiției, al colaborării și respectului reciproc”; „comportare bazată pe respectarea riguros reciprocă a drepturilor și a datoriilor, pe satisfacerea în mod egal a intereselor, a drepturilor și a datoriilor fiecăruia”^[38].

Spre încheiere dorim să subliniem faptul că, în afara controlului de constituționalitate al legii (care rezolvă doar parțial problema echității), societatea noastră nu a reușit să identifice o instanță sau o formulă prin care dreptul/dreptatea să prevaleze față de potențialul distructiv al legii. Altfel spus, declinându-și efortul de a îmbina normativismul cu jusnaturalismul, societatea a ales calea ușoară, legalismul. Doar că alegerea nu se pliază tocmai pe nevoile și aspirațiile unei adevărate democrații, adică orientate către atingerea optimului de libertate și bunăstare a cetățenilor săi. Așa se face că, urmare a rigidității, amplorii și virulenței normativismului juridic, suntem astăzi beneficiarii unei democrații servile și a unui drept pozitiv incapabil să valorifice moștenirea valorilor noastre umaniste.

De aceea, în loc de epilog, vom reaminti nevoia reconceptualizării dreptului din perspective jusnaturaliste și a racordării lui, de pe această treaptă, la sistemul normativist. O muncă juridică ciclopică, dar nu imposibilă, mai ales că secolul trecut ne-a oferit deja un precedent – sistemul constituțional – care ar putea fi luat ca model, desigur într-o formă mai flexibilă, mai accesibilă și mai eficientă. Până atunci am putea să începem prin a schimba la nivel de mentalitate (pe căi educaționale), și, evident, în plan constituțional, paradigma „Nimeni nu este mai presus de lege” cu alta mult mai ajustată esenței democrației: „Nimeni nu este deasupra dreptului, nici măcar legea”.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

1. Andreescu M., Principiile dreptului – o abordare creștină şi filosofică. [vizualizat la 10. 12. 2023]. Disponibil online: https://poruncaiubirii.agaton.ro/articol/708/principiile-dreptului-o-abordare-cre%C5%9Ftin%C4%83-%C5%9Fi-filosofic%C4%83.

2. Aristotel, Etica nicomahică. Traducere din limba elină de Traian Brăileanu, Ed. Antet, București, 2012.

3. Baltag D., Idealul social de justiție. În: Edificarea statului de drept, materialele conferinței internaționale științifico-practice din 26-27 septembrie 2003, Transparency International-Moldova, Chișinău, 2003.

4. Beleiu Gh., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil. Ediția a XI-a revăzută și adăugită de Nicolae M. și Trușcă P., Ed. Universul Juridic, București, 2007.

5. Bok S., Exploring happiness: from Aristotle to brain science, Yale University Press, New Haven, 2010.

6. Costachi Gh., Rolul justiției în edificarea statului de drept, Tipografia Print Caro, Chișinău, 2021.

7. Craiovan I., Fiinţa umană în noul Cod civil din perspectiva filosofiei dreptului. În: Universul Juridic Premium nr. 4/2016.

8. Craiovan I., Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, București, 2001.

9. Deleanu I., Echitatea – în construcțiile normative ale Noului Cod de procedură civilă. În: Revista Română de Drept Privat nr. 2/2014.

10. Densușianu N., Dacia preistorică. Partea I, Institutul de Arte Grafice „CAROL OÖBL”, Bucureşti, 1913.

11. Dictionar juridic (dex) https://legeaz.net/dictionar-juridic/.

12. Dicționarul explicativ al limbii române, https://dexonline.ro/definitie/echitate.

13. Djuvara M., Le fondement du phénomène juridique (Quelques réflexions sur les principes logiques de la connaissance juridique), Librairie Sirey, Paris, 1913.

14. Eliade Rădulescu I., Echilibru între antiteze, I., Ed. Minerva, Bucureşti, 1916.

15. Fodor E. M., Norma juridică-parte integrantă a normelor sociale,
Argonaut, Cluj-Napoca, 2003.

16. Georgescu Șt., Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2.500 de ani, ediția a-II-a, Ed. All Beck, București, 2001.

17. Hart H.L.A., The Concept of Law. Second edition, Oxford University Press, Oxford, 1994.

18. Mazilu D., Tratat de Teoria Generală a Dreptului. Ediția a II-a., Lumina Lex, București, 2007.

19. Mihai Gh., Motica R., Fundamentele dreptului, All Beck, București, 1997.

20. Mihăilă C., Interpretarea normelor de drept civil spaniol în procesul de traducere. În: Analele Științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Tomul LXV/I, Științe Juridice, 2019.

21. Popa N., Eremia M.-C., Cristea S., Teoria Generală a Dreptului. Ediția 2, Ed. All Beck, București, 2005.

22. Rosetti-Bălănescu I., Sachelarie O., Nedelcu N., Principiile dreptului civil român, Editura de Stat, Bucureşti, 1947.

23. Stoica V., Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Humanitas, București, 2004.

24. Stoica V., Adevărul, premisa dreptății. În: Dilema Veche nr. 989 din 23 martie-29 martie 2023. [vizualizat la 10. 12. 2023]. Disponibil online: https://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-si-opinii/tilc-show/adevarul-premisa-dreptatii-2252405.html.

25. Tomuleț C., Asupra existenței și utilității dreptului natural: evoluția unui concept. În: Studia Universitatis Babes Bolyai-Iurisprudentia nr.4/2000, Vol. 65.

26. Vecchio G., Lecţii de filosofie juridică (Traducere de Dragan Constantin J.) Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1993.

27. Venittelli M. R., Lexicon, Filosofia del diritto e della politica, Edizioni Simone, Napoli, 2001.

28. Vlăescu Ge., Cea mai înaltă expresie a standardului de trai sau… dreptul la fericire. În: Revista Anale. Seria Drept. Vol. XXIX, Ed. Eurostampa, Timișoara, 2020.

29. Vlăescu Ge., Ghica E. D., Introducere în studiul teoriei generale a dreptului, Ed. Eurostampa, Timișoara, 2020.