Neconstituţionalitatea incriminării privind neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă

De principiu, orice normă legală se bucură de prezumţia relativă de constituţionalitate, de conformitate cu exigenţele şi principiile legii fundamentale.

Ambele incriminări, constând în neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă respectiv neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă din culpă, sub aspectul elementului material al laturii obiective, constau în neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă, cu deosebiri sub aspectul laturii subiective, prima infracţiune putând fi săvârşită cu intenţie, directă sau indirectă, în timp ce a doua, putând fi săvârşită din culpă, cu sau fără prevedere.

Analiza survine în contextul în care instanţa de contencios constituţional a constatat ca fiind neconstituţionale prevederile referitoare la abuzul în serviciu, respectiv neglijenţa în serviciu, în partea referitoare la modul defectuos în care sunt ori nu sunt îndeplinite atribuţiile de serviciu.

Astfel, cu referire la infracţiunea de abuz în serviciu, Curtea a statuat^[1] că dispoziţiile art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii”.

Tot astfel, cu referire la infracţiunea de neglijenţă în serviciu, Curtea a statuat^[2] în sensul că dispoziţiile art. 298 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplinirea ei defectuoasă” din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii”. Prin ambele decizii, Curtea a reţinut că termenul „defectuos” nu este definit în Codul penal şi nici nu este precizat elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată, ceea ce determină lipsa lui de claritate şi previzibilitate. Această lipsă de claritate, precizie şi previzibilitate a sintagmei „îndeplineşte în mod defectuos” din cadrul dispoziţiilor criticate creează premisa aplicării ei ca rezultat al unor interpretări sau aprecieri arbitrare. Curtea a constatat că sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” din cuprinsul dispoziţiilor art. 297 alin. (1) şi art. 298 din Codul penal nu pot fi interpretate decât în sensul că îndeplinirea atribuţiei de serviciu se realizează „prin încălcarea legii”. Aceasta este singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor penale criticate cu dispoziţiile constituţionale referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii, în sensul art. 1 alin. (5) din Constituţie. Curtea a apreciat că raportarea la prescripţia normativă trebuie realizată şi în ipoteza în care elementul material al laturii obiective constă într-o omisiune, în neîndeplinirea unui act. Pentru toate aceste argumente, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 297 alin. (1) şi art. 298 din Codul penal încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), întrucât sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” nu prevede în mod expres elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată.

Pe de altă parte, Curtea a statuat că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară – legi şi ordonanţe ale Guvernului. Aceasta deoarece adoptarea unor acte de reglementare secundară care vin să detalieze legislaţia primară se realizează doar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă. În concluzie, în materie penală, principiul legalităţii incriminării, „nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege”, impune ca numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar aceştia supunându-se sancţiunii penale.

Pentru aceste argumente, Curtea a constatat că dispoziţiile criticate încalcă prevederile art. 1 alin. (4) şi (5) din Constituţie prin faptul că permit configurarea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu, respectiv neglijenţă în serviciu, prin activitatea altor organe decât a Parlamentului – prin adoptarea legii, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituţie – sau a Guvernului – prin adoptarea de ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie. Curtea a constatat că prevederile legale care formează obiect al criticii de neconstituţionalitate încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, deoarece sintagma „îndeplineşte în mod defectuos”, din cuprinsul acestora, nu întruneşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nefiind enunţată cu suficientă precizie pentru a se înţelege la ce dispoziţii legale se raportează încălcarea atribuţiilor de serviciu. Astfel, Curtea a reţinut că defectuozitatea îndeplinirii unui act trebuie stabilită numai prin raportare la legea în domeniu.

Este de observat faptul că, la data adoptării Codului penal, cele patru infracţiuni constând în abuzul în serviciu, art. 297 alin. (1), neglijenţa în serviciu, art. 298, neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă, art. 329, respectiv, neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă din culpă, art. 330 Cod penal, aveau acelaşi element material al laturii obiective, constând, fie în neîndeplinirea unei atribuţiuni de serviciu, fie în îndeplinirea acesteia în mod defectuos. Prin cele două decizii de constatare a neconstituţionalităţi, în cazul abuzului în serviciu şi neglijenţei în serviciu, sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” a fost înlocuită cu sintagma „îndeplineşte prin încălcarea legii”, rămânând însă în vigoare în conţinutul ultimelor două infracţiuni, referitoare la siguranţa circulaţiei pe căile ferate.

Cu valoare de principiu, printr-o bogată jurisprudenţă, instanţa constituţională a statuat în sensul că o soluţie legislativă declarată neconstituţională nu poate să fie reluată, ulterior, printr-o nouă reglementare.

În contextul prezentei analize, întrebarea firească este aceea dacă o soluţie legislativă declarată neconstituţională, poate să fie menţinută print-un alt, sau chiar prin acelaşi act normativ. În mod evident, răspunsul nu poate să fie altul decât cel negativ.

În condiţiile în care, în argumentarea soluţiei de admitere a excepţiei adoptate în cazul neglijenţei în serviciu, Curtea a aplicat, mutatis mutandis, considerentele ce au stat la baza pronunţării deciziei referitoare la abuzul în serviciu, putem considera că aceleaşi considerente sunt valabile şi pentru considerarea ca fiind neconstituţionale incriminările de la art. 329 şi 330 Cod penal? Răspunsul nu poate să fie altul decât cel pozitiv.

Pentru considerentele invocate, apreciem că cele două norme de incriminare sunt constituţionale, în măsura în care, prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos”, se înţelege „îndeplineşte cu încălcarea legii”. Cu toate acestea, normele legale care fac obiectul prezentei analize continuă să se bucure de prezumţia relativă de constituţionalitate, continuă să rămână în vigoare, până la adoptarea soluţiei legislative constituţionale, fiind posibile următoarele evoluţii:

1. adoptarea unei iniţiative legislative, în acest sens;

2. ridicare excepţiei de neconstituţionalitate, în eventualitatea sesizării instanţei de judecată, pentru săvârşirea faptelor indicate;

3. ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate, în mod direct, de către Avocatul Poporului.

La 10 ani de la intrarea în vigoare a Codului penal, cu multe neconstituţionalităţi, RIL-uri şi HP-uri clarificatoare, considerăm că se impun unele modificări ale acestuia.