Modalități în care instanța de tutelă valorifică principiul interesului superior al copilului

Raportul dintre exercitarea autorităţii părinteşti şi interesul superior al copilului

Cu privire la principiul interesului superior al copilului, constatăm că acesta este reglementat de legislația românească, încă de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 272/2004. Chiar în cadrul primelor alineate din conținutul acesteia este prevăzut că însăși Legea la care facem referire, alături de orice altă reglementare adoptate în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului sau orice act emis se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului, de unde deducem că orice măsură privitoare la copii, adică aceia care nu au împlinit vârsta de 18 ani și nici nu au dobândit capacitatea deplină de exercițiu, potrivit legii, trebuie luată doar cu respectarea interesului superior al copilului, independent de cine este autorul acesteia.

Pentru un minim reper legiuitorul a înglobat în cuprinsul actului normativ art. 2 alineatul al doilea, prin intermediul căruia a statuat că „interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică și morală normală, la echilibru socioafectiv și la viață de familie”. Așadar, ne sunt oferite o serie de coordonate pe care judecătorul le va analiza când va cerceta fondul unei cauze care are ca obiect exercitarea autorității părintești, stabilirea domiciliului minorului ori alte asemenea măsuri care vizează interesele minorilor. Este vorba despre o dezvoltare sănătoasă atât morală, cât și fizică, menținerea unui echilibru între planul social și cel afectiv și respectarea dreptului la avea o viață de familie, mai precis de a păstra o legătură cu fiecare dintre părinți, chiar și după separarea acestora.

Legiuitorul continuă să puncteze anumite coordonate primordiale privind principiul interesului superior al copilului, acesta fiind impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinţilor copilului, altor reprezentanți legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal^[23]. Mai mult, se statuează cu caracter imperativ că principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești.

Este interesant de menționat faptul că înainte de modificarea^[24] Legii nr. 242/2004^[25] erau oferite îndrumări care studiate cu atenție aveau un aparent caracter imperativ. Astfel, era statuat că pentru „rezolvarea cererilor care se referă la copii, autoritățile competente sunt datoare să dea toate îndrumările necesare pentru ca părțile să recurgă la metodele de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă”. Ne întrebăm care erau totuși autoritățile la care legiuitorul făcea referire. În trecut, după adoptarea legislației în domeniu, era prevăzută posibilitatea ca în cauzele de divorț, inclusiv în situația în care din căsătorie au rezultat copii minori, instanțele să recomande părților medierea^[26]. Părțile participau, așadar, la o ședință gratuită de informare asupra beneficiilor procedurii în sine, iar ulterior informării, acestea puteau să opteze pentru soluționarea diferendelor acestora prin mediere sau să revină în fața instanțelor de judecată. Așadar, obligatorie de urmat pentru părți nu era medierea în sine, ci participarea la ședința de informare asupra avantajelor medierii. Inițial, ulterior integrării în corpul legislativ a Legii nr. 202/2010, divorțul se perfecta prin mediere, astfel că se încheia acordul de mediere semnat de ambele părți. În etapa următoare, acordul era depus la instanță, prin anexarea la cererea de divorț. Instanța pronunța o hotărâre de expedient, de care părțile se puteau prevala, deznodământul litigiului fiind chiar ratificarea acordului părților.

În prezent, divorțul prin acord rămâne una dintre modalitățile de desfacere a căsătoriei, chiar și în ipoteza în care se formulează capete de cerere accesorii privind minorii, însă instanța nu poate lua act de mediere strict în privința divorțului. Observăm conținutul Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33 din anul 2019^[27], prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului şi s-a stabilit că: „în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 2 alin. (4), art. 59 alin. (2) și art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, cu modificările și completările ulterioare, instanța de judecată nu poate consfinți acordul de mediere referitor la înțelegerea părților privind desfacerea căsătoriei. Cu privire la rezolvarea aspectelor accesorii divorțului (autoritate părintească, cuantum pensie de întreținere minori, partaj bunuri și datorii comune), instanța de judecată poate consfinți acordul de mediere având acest obiect”.

În ce măsură a fost afectat interesul superior al copilului prin pronunțarea acestei decizii? În opinia noastră, în niciun fel. Avem în vedere faptul că în cadrul procedurii de divorț se verifică atât intenția, cât și decizia de a divorța, nu doar în momentul introducerii cererii de divorț prin acord, ci și pe parcursul procesului până la dezbaterile asupra fondului cauzei. În acest stadiu al procedurii judiciare, instanța verifică pentru ultima dată dacă soții insistă în cererea de divorț formulată. Așadar, spre deosebire de simpla ratificare a unui acord de mediere, în desfășurarea procedurii divorțului prin acord sunt înlănțuite o serie de etape, părțile având un răgaz pentru a se convinge dacă mai există vreo șansă pentru ca raporturile dintre ele să fie restabilite. Considerăm de bun augur soluția dată de Instanța Supremă. În acest mod, judecătorul cauzei are contact direct cu părțile, discută, le îndrumă și în ipoteza în care acesta observă că există posibilitatea unei împăcări, acordă un termen în acest sens. Aceste etape pot avea în final un efect pozitiv asupra minorilor născuți din relația părților, în ipoteza în care părțile decid să își salveze căsătoria. În prezent, sunt de asemenea incidente prevederile art. 227 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care statuează că în litigiile care, potrivit legii, pot face obiectul procedurii de mediere, judecătorul poate invita părţile să participe la o şedinţă de informare cu privire la avantajele folosirii acestei proceduri. Când consideră necesar, ţinând seama de circumstanţele cauzei, judecătorul va recomanda părţilor să recurgă la mediere, în vederea soluţionării litigiului pe cale amiabilă, în orice fază a judecăţii. Astfel, medierea nu este obligatorie pentru părţi, dar judecătorul poate îndruma părţile în acest sens.

În opinia noastră, în cadrul procedurilor referitoare la relațiile dintre părinți și copii este necesar să fie facilitată transparența și aducerea la cunoștința judecătorului cauzei a dorințelor și a intereselor părinților în privința copiilor. Pe de altă parte, instanța va ține cont de acestea în luarea hotărârii. Merită totuși subliniat aspectul că uneori ideile părinților în legătură cu dezvoltarea și îngrijirea minorilor sunt antagonice sau nu coincid cu interesul superior al copilului. Pentru acest motiv, judecătorul național administrează un probatoriu de care va ține cont. Totodată, este ascultat minorul. Există situații în care în urma unei discuții sincere, acesta va relata unele fațete ale relației cu părinții ori cu unul dintre aceștia, care nu pot fi extrase din nicio altă probă. Pe de altă parte, judecătorul nu trebuie să cadă nici în capcana încărcăturii emoționale a procedurii de ascultare. Există și adolescenți care își doresc din răsputeri să fie încredințați acelui părinte care le satisface poftele materiale și de altă natură, în detrimentul părintelui care este dedicat creșterii și educației lor zi de zi, făcând eforturi majore. O altă problemă care se poate ivi este aceea minorului influențabil și adesea instruit de către părintele cu care își petrece mai mult timp sau din contră, de părintele care s-a relocat într-o altă țară, minorul fiind uneori manipulat în vederea alegerii sale finale.

În loc de sumar, reținem că prin intermediul Codului civil în vigoare, legiuitorul statuează interesul superior al copilului, conferindu-i rangul de principiu prin împletirea cu legislația conexă în materie. Este preluat în acest fel modelul legislațiilor moderne, care au subliniat prin ele însele importanța acest principiu, valoros pentru întreaga societate. Opera s-a pornit de la nevoia de a ajuta copilul aflat în situații dificile și s-a ajuns la reglementarea unor reale repere.

Pentru a observa care este conținutul in concreto al acestui principiu, atât de important în soluționarea litigiilor cu minori, considerăm că acesta va fi analizat prin raportare atât la cadrul european, dar și având în vedere societatea românească și legislația internă. Fiecare hotărâre judecătorească pronunțată într-o cauză cu un astfel de specific poate deveni jurisprudență pentru situații similare, iar în timp se creionează anumite nuanțe ale practicii judiciare.

Ca sursă de lectură internațională, Manualul Judecătorilor editat de către ANPDC^[28] explică modul de cercetare al interesului superior al copilului^[29], prin referire la două aspecte: acela că în luarea deciziei cu privire la încredințarea custodiei minorilor este necesar să țină cont de o sumă de factori și nu acela că hotărârea nu poate fi influențată de criteriul sexului părinților. Sunt enumerate cele mai importante repere pe care instanța ar trebui să le analizeze când încredințează minorii către unul dintre părinți, respectiv următoarele criterii: a) nevoile fizice, emoționale și psihologice ale copilului, inclusiv nevoia copilului de stabilitate, având în vedere vârsta și etapa de dezvoltare a minorului; b) identitatea culturală, lingvistică, religioasă și spirituala a copilului, inclusiv apartenență la o anumită etnie; c) opiniile și preferințele copilului în măsura în care acestea pot fi verificate în mod rezonabil; d) natura, forța și stabilitatea relației dintre copil şi fiecare dintre părinții săi; e) natura, forța și stabilitatea relației dintre copil și fiecare frate/soră, bunic și orice altă persoană semnificativă în viața copilului, față de care copilul a dezvoltat legături de atașament; f) capacitatea fiecărei persoane, pentru care decizia instanței s-ar putea aplica, de a îngriji copilul și de a răspunde nevoilor acestuia; g) capacitatea fiecărei persoane, cu privire la care decizia instanței s-ar putea aplica, de a comunica și coopera în chestiunile care privesc copilul; h) orice antecedente ale fiecărei persoane, pentru care decizia instanței s-ar putea aplica, relevante pentru siguranța și bunăstarea copilului; i) beneficiile pe care dezvoltarea si menținerea de relații semnificative cu ambii părinți le au asupra copilului și voința fiecăruia dintre aceștia de a susține dezvoltarea și menținerea unei relații cu celălalt părinte; j) istoricul îngrijirii copilului; k) orice plan propus pentru îngrijirea și creșterea copilului”.

Interesul superior al copilului este singurul criteriu după care judecătorul se ghidează pentru a decide privind exercitarea drepturilor părinteşti. În vederea determinării acestuia, este recomandabil să țină seama de cumulul împrejurărilor destinate să asigure minorului o dezvoltare armonioasă pe toate planurile, atât cel fizic, dar și cel moral și cel intelectual. Relevanți sunt mai mulți factori. Poate fi vorba despre posibilităţile materiale ale părinţilor, dar și de vârsta copilului, comportamente ale părinţilor manifestate anterior separării, gradul de ataşament si preocupare pe care l-au manifestat față de copil, dar și legăturile între copii și alți membrii ai familiei extinse. În legătură cu acest din urmă factor expus, menționăm importanța relației bunici, fie materni, fie paterni, în funcție de fiecare speță în parte, cu minorii și sprijinul esențial ce poate fi oferit de aceștia în ceea ce privește îngrijirea minorilor, sprijin care poate înclina balanța încredințării copilului.

În soluționarea cauzelor privindu-l pe minor, instanța de tutelă, pentru respectarea și garantarea drepturilor copilului, urmează să aibă în vedere și aspectele prevăzute de art. 6 din Legea nr. 272/2004, respectiv:

– respectarea și promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;
– egalitatea șanselor și nediscriminarea;
– responsabilizarea părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești;
– primordialitatea responsabilității părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului;
– descentralizarea serviciilor de protecție a copilului, intervenția multisectorială și parteneriatul dintre instituțiile publice și organismele private autorizate;
– asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil;
– respectarea demnității copilului;
– ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate;
– asigurarea stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului, ținând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecție;
– celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil;
– asigurarea protecției împotriva abuzului, neglijării, exploatării și oricărei forme de violență asupra copilului;
– interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului, în corelație cu ansamblul reglementărilor din această materie.

Regăsim indicate pe de altă parte o serie de constrângeri ale judecătorului român în legătură cu ascultarea minorilor, și anume: „obligația de a asculta copiii care au împlinit vârsta de 10 ani, dacă aceștia își manifestă dorința de a-și exprima opinia, în toate procedurile judiciare care îi privesc fie direct, fie indirect^[30], obligația de a veghea în cadrul acestor proceduri la cerințele copilului de a primi toate informațiile pertinente și, mai ales, la consecințele pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum și asupra consecințelor oricărei decizii care îl privește^[31], obligația de a ține seama de opinia copilului, în funcție de vârsta și gradul său de maturitate^[32], obligația de a motiva refuzul ascultării unui copil sau de a comunica o informație cerută^[33], obligația de a asculta un copil care a împlinit vârsta de 10 ani în cadrul procedurilor care vizează stabilirea unei măsuri de protecție specială, iar în cazul în care este vorba despre un copil abuzat sau neglijat, această ascultare trebuie să aibă loc în camera de consiliu, în prezența unui psiholog^[34].

Când dispunem ascultarea minorilor?

Conform prevederilor primului alineat al art. 264 din Codul civil, „în procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar pentru soluţionarea cauzei”. Se va ține cont de gradul de maturitate al minorului ascultat, de capacitatea acestuia de conștientiza modul în care se petrec anumite efecte și capacitatea acestuia de a discerne binele de rău, de la caz la caz. De asemenea, legiuitorul descrie și din ce este constituit dreptul minorului de a fi ascultat și anume posibilitatea copilului de a cere şi a primi orice informaţie, potrivit cu vârsta sa, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate avea aceasta, dacă este respectată, precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte.

 În cuprinsul Deciziei nr. 421 din 13 septembrie 2005, pronunțată de Curtea Constituțională^[35], se arată că limita de vârsta constituie o condiție, a cărei respectare aduce atingere dreptului copilului de a fi ascultat, însă neaudierea minorului contravine dispozițiilor art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum putem observa în cauza Sahin vs. Germania^[36], unde Curtea a reținut încălcarea dispozițiilor art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, coroborate cu dispozițiile art. 14, din aceeași convenție, în sensul că judecătorul care a procedat la soluționarea cauzei a luat în considerare opinia unui psiholog și nu a procedat la audierea minorei, în mod direct și că relația copilului cu părintele sunt instrumente indispensabile în stabilirea dorințelor reale ale copilului, informații fără de care instanța nu poate obține o balanță corectă a intereselor părților.

Cum ascultăm minorii?

Cu siguranță fiecare profesionist al dreptului care îndeplinește atribuțiile judecătorului acționează diferit, cu respectarea totodată a regulilor de drept procedural și material. Minorul este audiat de judecător, doar cu participarea grefierului, iar în urma relatărilor acestuia este întocmit de către grefier, un proces-verbal, care urmează să fie atașat la dosarul cauzei. Părțile vor lua cunoștință de conținutul acestui proces-verbal de ascultare minor, de la dosarul cauzei, acesta întocmindu-se într-un singur exemplar.

Considerăm oportună o scurtă pregătire a audierii. De pildă, în cadrul instanțelor în care nu există camere speciale dedicate ascultării minorilor, credem că este recomandat ca adulții zilei de mâine să fie ascultați fie într-o sală neutră, fie în biroul judecătorului, dacă există această variantă din punct de vedere logistic. În opinia noastră, ascultările efectuate în grabă, în sala de judecată sunt de evitat. De asemenea, considerăm că roba, fie aceasta neagră sau gri, este de evitat. Pentru ca minorul să se poată simți confortabil, este indicat ca dosarele voluminoase să își găsească un loc în dulap și nicidecum pe biroul la care se așează acesta. Un cadru cât de cât relaxat, o gustare dulce pregătită pentru fiecare copil în parte ar putea fi utile, având ca finalitate destresarea celui care va fi bombardat cu întrebări.

Doctrina și literatura de specialitate au trasat o serie de linii directoare care să fie urmate în procesului complex al ascultării minorului. S-a indicat în primul rând că este vorba despre necesitatea parcurgerii mai multor etape succesive:

– pregătirea audierii;

– înștiințarea prealabilă a copilului;

– identificarea locului ascultării;

– determinarea timpului ascultării;

– identificarea persoanelor care trebuie să fie prezente în cadrul ascultării;

– pregătirea prealabilă a copilului;– pregătirea prealabilă a persoanei ce va realiza ascultarea;

– ascultarea propriu-zisă;

– evaluarea ascultării.

În ceea ce privește modalitatea concretă de desfășurare a ascultării, evidențiem că timpul ascultării poate varia mult de la o cauză la alta, în funcție de receptivitatea manifestată de fiecare copil, de vârsta acestuia, de problemele discutate și de relația pe care acesta o are cu fiecare dintre părinții săi. Nu doar minorul încearcă o sumară pregătire și depășirea unui prag psihologic în etapa prealabilă ascultării, ci și cel care adresează întrebările, fie acestea spontane sau premeditate. În legătură cu evaluarea ascultării, arătăm că notițele grefierului sunt citite împreună cu acesta, iar procesul-verbal este redactat astfel încât să nu îl afecteze în vreun fel pe minor, să nu aibă consecințe negative asupra acestuia ori asupra raporturilor părinte-copil.

În cadrul tuturor etapelor judecătorul trebuie să manifeste răbdare, diplomație și tact.

De asemenea, este indicat să se utilizeze un limbaj simplu, adaptat atât vârstei, cât și nivelului de înțelegere al copilului, o tonalitate adecvată, adresarea cu blândețe și prietenie. Întrebările adresate trebuie să fie scurte și clare, iar în raport cu minorul este indicat să fie manifestată o grijă permanentă și să se aibă în vedere situația personală, nevoile și dorințele fiecărui copil în parte.

Complementar, este preferabil ca judecătorul să își reamintească permanent scopul său, respectiv acela de a proteja și sprijini minorul și în funcție de situația particular, de a-l responsabiliza și a-i transmite unele valori, tocmai pentru ca acesta să reușească să comunice în mod deschis și onest. Merită punctat și faptul că profesionistul dreptului trebuie fie pregătit în orice moment pentru a gestiona eventualele situații de criză, de pildă posibilitatea ca un copil să izbucnească în plâns, să manifeste brusc un blocaj sau să evite cu orice preț să trateze anumite evenimente.

Cu privire la întrebările pe care judecătorul cauzei le adresează, este preferabil ca fiecare cuvânt să fie ales cu grijă, încât să nu îl zguduie din punct de vedere emoțional pe cel ascultat. Totodată, ca recomandare, este esențială construirea unei relații de încredere. Discuții despre pasiuni, precum practicarea unui sport, lectura sau jocurile pe calculator sunt subiecte plăcute. Pot fi menționate câteva aspecte personale de către specialistul în drept, de exemplu amintiri din adolescența acestuia sau simpla precizare a faptului că acesta rezonează cu minorul, întrucât a trecut și el prin etapa respectivă a vieții, adesea caracterizată prin zbucium sufletesc. Menținerea unei atmosfere senine, plăcute contează și conduce la deschiderea copilului față de cel care cu zece minute înainte era doar un străin pentru el. Deloc de neglijat sunt zâmbetele și încurajările. Din păcate, există și situații în care informațiile furnizate sunt puține, contextul specific și timpul nu foarte îndelungat nefiind propice construirii unei relații între judecătorul cauzei și copilul care este ascultat. Acestea pot constitui însă situații de excepție, iar dreptul la tăcere rămâne un drept care merită respectat. Un limbaj cât mai simplu, adresarea unor întrebări clare, evitarea termenilor juridici și manifestarea interesului față de cele relatate sunt de asemenea aspecte fundamentale.

Întrebările deschise de genul „poți să îmi povestești mai multe despre…?” ajută copilul să se concentreze pe descrierea evenimentului în sine, pe detalii^[37]. În același timp, este indicat a se încerca o trecere graduală de la întrebările introductive la cele de substanță, în așa măsură încât discuția să fie centrată pe nevoile minorului, iar informațiile necesare să poată fi culese în urma dialogului purtat. Punctăm și faptul că procesul-verbal de ascultare a minorului va fi lecturat ulterior și de către părinți. În schimbul sincerității oferite de minor, ar fi bine să cenzurăm aspectele povestite de acesta privind o ipostază mai puțin plăcută în care acesta s-a aflat prin prisma unui anumit comportament sau unei decizii luate de părintele său în ceea ce îl privește.

Dintr-o altă perspectivă, nu putem fi de acord cu indicațiile surprinse în anumite lucrări de specialitate, precum aceea că înainte de audierea propriu-zisă, persoana care ascultă copilul trebuie să stabilească dacă minorul are capacitatea de a face distincția dintre adevăr și minciună, sens în care ar fi necesar să i se atragă atenția copilului că ar fi mai bine să spună adevărul și să i se povestească despre consecințele minciunilor. În opinia noastră, întrebări precum, „Ce se poate întâmpla dacă spui minciuni?” sau „Crezi că ești pregătit să spui adevărul?”, pot conduce la interiorizarea minorului. În plus, simplul angajament al unui adolescent de a spune adevărul nu reprezintă o garanție a obținerii unei declarații prin care să fie descrise în mod fidel evenimentele.

Totodată, este evident că ar fi indicat ca procedurile în care este implicat un minor să se desfășoare într-o interval rezonabil de timp, pe cât posibil cu celeritate, astfel încât nici interesul superior al copilului și nici relațiile specifice de familie să nu fie afectate. La întrebarea adresată de justițiabilul nespecializat, dacă ni se pare firesc să fie acordate termene de șase luni în vederea judecării unei astfel de cauze, răspunsul este unul negativ. Spețele de acest gen trebuie să primeze, procedura de regularizare se fie efectuată chiar a doua zi după primirea de către judecător a dosarului repartizat, iar termenele acordate să fie cât mai scurte posibil.

Pe de altă parte însă, informăm pe această cale publicul larg cu privire la faptul că în cadrul majorității judecătoriilor din România nu funcționează o secție specială dedicată litigiilor cu specificul minori și familie. Din contră, judecătorul de scaun este investit cu nenumărate alte cauze, paletarul fiind extrem de divers și bogat. Există totodată și alte cauze urgente, de exemplu contestațiile la executare, ordonanțele președințiale și altele. Mai mult decât atât, în aceeași ședință, sunt instrumentate zeci de cauze și aproape tot atâtea obiecte juridice. În plus, în ziua luării deciziei, judecătorul deliberează și se pronunță în felurite alte dosare.

Evidențiem pe această cale că ascultarea nu reprezintă un mijloc de administrare a unei probe, ci un instrument prin intermediul căruia este relevată opinia copilului, în legătură cu exercitarea drepturilor care îl privesc.

Aspecte importante pentru atingerea obiectivului transpunerii teoriei în practică

În opinia noastră, pentru ca principiul interesului superior al copilului să ajungă în concret să fie respectat, sunt imperios necesare următoarele: reîntregirea cu personal a schemelor de judecători la nivelul întregului teritoriu, întrucât în prezent o mare parte dintre acestea funcționează cu un număr de profesioniști de jumătate sau mai puțin față de numărul reglementat de organigramă și specializarea judecătorilor, prin înființarea completelor specializate de minori și familiei la nivelul fiecărei instanțe de judecată. Acestea având ca scop final acordarea atenției sporite unor astfel de cauze care deși adesea lipsite de complexitate juridică, prezintă o dificultate sporită prin încărcătura emoțională de fiecare în parte. Spre deosebire de sfera drepturilor reale, care are ca obiect de regulă bunuri, de pildă terenuri, în cadrul unor astfel de procese sunt vizați în mod direct minorii, adulții zilei de mâine.

Trauma suferită de fiecare copil este unică, iar pentru unii aceasta poate deveni o reală dramă. Pentru a evita ca aceasta să fie accentuată în vreun fel, nu considerăm oportună grăbirea procedurilor, finalizarea procesului înainte de administrarea unui probatoriu suficient, edificator și nici ascultarea minorului în termeni de genul „cu cine vrei să rămâi, cu mama sau cu tata?”.

Evidențiem pe această cale și ceea ce psihologii intitulează „trauma indirectă” suferită de judecătorul cauzei. Trauma indirectă, regăsită în literatura de specialitate sub denumirea de „vicariantă”, este trauma pe care o absorbim de la cei care se află în suferință. Se manifestă prin preluarea și acumularea suferinței celorlalți, modul în care reacționăm la aceasta din urmă^[38]. Se realizează prin expunerea judecătorului și conectarea la drama trăită de părți și cu precădere la cea experimentată de copii. Apare ca rezultat al empatiei manifestate de profesionistul dreptului. Se poate manifesta și în persoana avocatului, care are cel dintâi contact cu părțile, cu problemele lor, încercând adesea să negocieze, să le ofere ghidaj și niște repere, înainte de a transforma conflictul într-un litigiu în fața instanței de judecată. Concret, trauma indirectă se referă la a fi parte expusă într-o relație în care celălalt suferă. Judecătorul, și nu numai acesta, ci și alți profesioniști ai dreptului, se conectează la suferința părților din litigiile de dreptul familiei, este expus la durerea acestora și a copiilor implicați în astfel de procese, iar manifestarea empatiei în aceste cazuri favorizează ceea ce experții intitulează absorbirea suferinței celuilalt. În urma ascultării active și a disponibilității manifestată, este aproape imposibil ca judecătorul să fie ferit de a fi victima acestui tip de trauma.

Un alt reper important, de care judecătorul trebuie să țină cont, este acela al respectului acordat actului de justiție. Acesta trebuie uneori să joace rolul de arbitru în cadrul dialogului purtat de părți atât în scris, prin intermediul actelor de procedură redactate, cât și oral, în fața acestuia. Atenția manifestată este una sporită, pentru nu fi atinse aspect care nu ar avea o relevanță sporită ori ar avea caracter jignitor. Este recomandabil să se mențină un raport echilibrat între transparență și solemnitate. În același timp, în procesele în care sunt implicați minori, considerăm imperativă excluderea paragrafelor care ar putea fi catalogate drept injurioase cu privire la unul dintre părinți, atât din istoricul dosarului, cât și din considerentele care ilustrează raționamentul juridic propriu-zis. În opinia noastră, hotărârea judecătorească trebuie să reflecte strict faptul că problemele ivite între părți nu mai pot fi remediate, nicidecum acuzele aduse de către un soț celuilalt. În plus, este necesar să ținem cont de un aspect esențial: la un moment dat, conținutul acesteia va fi lecturat de minor. Aceasta reprezintă încă o fațetă importantă a respectării interesului superior al copilului, menționată rareori. Credem totuși că, deși pentru judecătorul național acel înscris reprezintă una din multitudinea de hotărâri judecătorești redactate, pentru copil poate însemna mult. De aceea, deși judecătorul nu poate să ajute la evitarea procedurii rupturii dintre părinții săi, aceasta poate să îi ofere o motivare liniștitoare și echilibrată, care să ilustreze că deși au divorțat, cei doi rămân în continuare părinții săi și ambii merită în continuare iubirea minorului și păstrarea unei legături firești.

Merită punctată și importanța majoră a dezvoltării a unei bune colaborări cu alte organisme ale statului. Ilustrativ, putem indica Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului^[39], în situațiile în care ar fi oportun un contact nemediat între instanțe și această instituție publică la nivel regional, de exemplu în ipoteza în care minorul refuză să îi urmeze părintelui căruia acesta i-a fost încredințat spre creștere, când se dezvoltă următorul mechanism: executorul judecătoresc îi comunică acest fapt reprezentantului direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului prin intermediul unui procesul verbal, iar ca și consecință, instanţa competentă va dispune ca minorul să urmeze un program de consiliere psihologică, finalizat printr-un raport al unui psiholog. Pentru a urmări îndeaproape și în timp util dinamismul proceselor desfășurate, opinăm că ar fi utilă o colaborare între toate aceste instituții. De asemenea, credem că ar fi benefică crearea unei legături directă și mai puțin birocratică între judecătorul cauzei și autoritatea tutelară de la nivel local, din cadrul primăriilor care efectuează rapoartele de anchetă psiho-socială, pentru a se putea obține completări ori lămuriri fără a mai necesară acordarea unui nou termen de judecată. În același timp, ne referim la experții psihologi, dacă în cadrul anumitor dosare considerăm oportună suplimentarea probatoriului și administrarea în acest sens a probei cu expertiza, întrucât se face resimțită nevoia unor concluzii de specialitate. În opinia noastră, ar fi benefic să fie create pârghii și să se faciliteze dialogul direct, facil între instanțele de judecată și ceilalți specialiști implicați în mod conex în astfel de litigii. Astfel, probele ar fi corect administrate, iar procedurile în sine ar fi caracterizate de celeritate.

De asemenea, pentru a fi implementat cu ușurință principiul interesului superior al copilului, sunt necesare și o educație a părinților, exerciții de conștientizare și discuții purtate cu un terapeut, adesea toate acestea însumate. Facem referire la aceste elemente tocmai având în vedere scopul principal, evitarea situațiilor în care unul dintre părinți devine un alienator, încercând să îl convingă pe minor de faptul că al doilea părinte l-a abandonat, spunându-i de pildă „ne-a părăsit” ori „nu ne mai iubește”.

 Camera dedicată audierii minorilor sau adaptarea la nevoile minorilor

În opinia noastră, amenajarea a cât mai multor camere speciale dedicate ascultării minorilor în cadrul instanțelor și a parchetelor din România este un demers de actualitate, care prezintă utilitate extrem de ridicată. Motivația principală este reprezentată de reducerea impactului negativ asupra sănătății emoționale și psihice asupra minorilor care sunt audiați în cursul procedurilor judiciare. Ne referim aici nu doar la litigiile care prezintă elemente de dreptul familiei, ci la o sferă mai extinsă, de pildă și la procesele penale, în cadrul cărora participă nu doar inculpați aflați sub pragul vârstei majoratului, dar și victime minore.

În lucrarea de analiză privind sistemul de justiție pentru copii din România, întocmită de Asociația Alternative Sociale^[40], s-a constatat că în instanțele din România există spații de lucru insuficiente, improprii, care să asigure infrastructura necesară desfășurării în condiții optime a activității judiciare în derularea procedurilor speciale aplicabile minorilor, ascultarea copiilor realizându-se de cele mai multe ori în birourile judecătorilor sau într-o sală, care nu este dotată și amenajată adecvat, anume desemnată în acest sens. Amenajarea acestora se poate efectua cu un necesar minim de mobilier, decorațiuni, iar sistemul de înregistrare profesional cu un cost ridicat poate fi înlocuit cu ușurință cu un reportofon, pentru a fi stocate înregistrările discuțiilor purtate cu minorii. În cadrul acestui demers, considerăm utilă cooptarea unor specialiști, precum psihologii având ca scop desfășurarea unor ateliere active și formarea profesioniștilor dreptului care exercită atributul ascultării copiilor în astfel de procese.

Specialiștii susțin că implicarea copiilor în procesele judiciare ar putea genera situații de stres sau disconfort, iar studiile psihologice au demonstrat că unul din factorii care influențează memoria copilul este contextul audierii. În opinia noastră, ascultarea minorului ar trebui să aibă loc într-un spațiu special amenajat, pentru a evita ca minorul să fie expus mediului din instanțele de judecată. Mai mult, credem că este oportună evitarea atmosferei de solemnitate din biroul judecătorului, tocmai pentru a crea o stare de confort minorului.

Suntem conștienți de faptul că o cameră a fluturilor, a culorilor vesele și a vatei pe băț nu va reuși să îi împiedice pe părinți să divorțeze, iar trauma prin care trec minorii nu poate fi evitată. Credem, totuși, că aceasta poate ușura sarcina judecătorului și poate conferi o stare de bună-dispoziție. Un mediu prietenos, familiar copiilor poate conduce la relaxarea minorului ascultat, la un dialog fără sincope și la minimizarea efectelor negative care s-ar putea produce prin supunerea minorului la o serie de întrebări.

În loc de concluzie

Prezența ambilor părinți în viața copilului minor este imperios necesară, indiferent de evoluția relației dintre părinți, iar instanța are la dispoziție o serie de norme juridice pentru a pronunța o hotărâre justă și a da eficiență principiului interesului superior al copilului care guvernează cererile privind minorii.

Legislația internă recunoaște că atunci când părinții se separă sau divorțează, interesul superior al copilului este servit de continuarea relației dintre copil și ambii părinți. Putem considera, din coroborarea textelor relevante, că legiuitorul stabilește prezumția că este în interesul copilului să poată să dezvolte și să mențină relații afective puternice cu ambii părinți, lăsând deoparte situațiile excepționale.

De asemenea, utilizarea procedurii de ascultare a minorului dă eficiență dreptului fundamental al copilului la liberă exprimare, consacrat și de Convenția Organizației Națiunilor Unite privind drepturile copilului și se asigură respectarea principiului interesului superior al copilului.

Revine judecătorului cauzei rolul de a lua o decizie având în vedere o serie de factori, fiind de o importanță deosebită cunoașterea a cât mai mulți. Printre aceștia se regăsesc nevoia de dezvoltare a minorului, istoricul copilului, cu precădere situațiile de abuz ori neglijare, capacitatea părinților de a oferi acestuia sprijin material și moral concret, menținerea relațiilor personale cu ambii părinți sau cu terțe persoane față de care copilul a dezvoltat pe parcursul timpului o anumită relație de atașament.

Totuși, deși se are în vedere în special probatoriul administrat, nu trebuie să facem abstracție de următorul aspect: instanțele de tutelă, respectiv judecătorii sunt oameni. Aceştia au ca scop valorificarea prin cele mai bune modalități principiul interesului superior al copilului. Nu este o misiune ușoară, însă majoritatea își dau silința în acest sens, nu doar prin intermediul utilizării instrumentelor juridice, ci și prin manifestarea disponibilității, răbdării și dăruirii.

BIBLIOGRAFIE

Legislaţie

– Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 505/2011;

– Legea nr. 134/2010 privind Codul De Procedură Civilă, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 247 din 10 aprilie 2015;

– Legea nr. 272 din 21 iunie 2004privind protecția și promovarea drepturilor copilului publicată în Monitorul Oficial al României nr. 159 din 5 martie 2014, cu modificările şi completările ulterioare;

– Legea nr. 192 din 16 mai 2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator publicată în Monitorul Oficial al României nr. 441 din 22 mai 2006, cu modificările şi completările ulterioare;

– Legea nr. 202 din 19 aprilie 2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați publicată în Monitorul Oficial nr. 326 din 5 iunie 2013;

– Convenţia Europeană a Drepturilor din 4 noiembrie 1950, cu modificările şi completările ulterioare;

– Rezoluția 2079 (2015) privind „Egalitatea și autoritatea părintească comună: rolul taților”.

Doctrină

– M. Avram, Drept civil. Familia, Ed. Hamangiu, București, 2013;

– A. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei, ediția a 7-a, Ed. C.H. Beck, București;

– M. Berindei, „Câteva aspecte privind rolul jurisprudenţei în exercitarea autorităţii părinteşti în caz de divorţ”, Revista Universul Juridic nr. 7 din iulie 2019;

– G. Boroi, M.M. Pivniceru, C.A. Anghelescu, B. Nazat, I. Nicolae, T.V. Rădulescu, Fișe de drept civil, ediția a 3-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2018;

– I. Chelaru, Căsătoria și divorțul. Aspecte juridice civile, religioase și de drept comparat, Ed. A92 Acteon, Iași, 1992;

– A. Deliu, „Exercitarea autorităţii părinteşti după divorţ”, Revista Universul Juridic nr. 5 din mai 2017;

– Sorina Dumitrache, „Trauma vicariantă. Între autoneglijare și grija de sine a celor care au grijă de alții”, Revista de asistență social, nr. 2/2017;

– E. Florian, Dreptul familiei, ediția a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2011;

– O. Ghiță, S. Cercel, Interesul superior al copilului, în Revista Română de Drept Privat nr. 3/2018;

– C. F. A. Ignat, „Medierea în conflictele de familie și litigiile civile de dreptul familiei”, Revista Universul Juridic nr. 5 din mai 2021;

– B. Ionescu, Exercitarea autorității părintești după divorț, Ed. Universul Juridic, București, 2012;

– I. Nicolae, „Considerații privind exercitarea autorității părintești după divorţ”, Revista Universul Juridic nr. 11 din noiembrie 2018;

– M.M. Pivniceru, C. Luca, Interesul superior al copilului, Ed. Hamangiu, București, 2016.

– C. F. Șofrag (Bobar), teză de doctorat, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu, 2018, „Autoritatea Părintească În Reglementarea Actualului Cod Civil Român”;

– Pînzari, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, București, 2015;

– Manualul Judecătorilor editat de către ANPDC în anul 2009.

Jurisprudenţă

– Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33 din anul 2019, pronunțată în cadrul dosarului nr. 2023/1/2019;

– Sentinţa civilă nr. 2248/16.04.2009, pronunţată de către Judecătoria Bistriţa;

– Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în cauza Pascal contra României la data de 12 aprilie 2012;

– Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în cauza Amanalachioai contra României, la data de 26 mai 2009;

– Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în cauza Costreie contra României la data de 13 octombrie 2009.