Mitul dreptului și al liberei dezvoltări a personalității umane din perspective juridice și psihopedagogice

3. ASPECTE RETROSPECTIVE ȘI ACTUALE ALE DREPTURILOR OMULUI

Din perspectiva semnificației juridice extinse, am putea spune că libera dezvoltare a personalității umane, care constituie temelia ontologică a personalității, își are izvorul conceptual în noțiunea mai largă de libertate, imortalizată în celebra „Declaraţie de Independenţă a Statelor Nord-Americane” din anul 1776^[28]. Un act juridic fundamental^[29] în preambulul căruia se prevede: „Noi considerăm aceste adevăruri evidente, că toți oamenii sunt egali, că ei sunt înzestrați de Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea sunt Viața, Libertatea și căutarea Fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, Guvernele sunt instituite printre oameni, izvorând puterile lor doar din consimțământul celor guvernați”.

Tot în acord cu mentalitatea secolului XVIII, documentul mai relevă și o componenta divină a libertății. Subliniind astfel valoare definitorie și inalienabilă a spiritualităţii americane aflată într-o permanentă călătorie exploratorie către atingerea fericirii, la rândul ei de natură divină^[30].

În plus, pentru a garanta esența democratică a guvernării din unghiul atingerii scopurilor propuse, documentul recunoaște în premieră dreptul poporului la revoluție, un drept care, în opinia noastră, ar trebui precizat și în legislația postmodernității (un asemenea drept nu este opus toleranței, ci dimpotrivă este menit să o repună în raporturile guvernanților cu proprii cetățeni). Adică, dreptul celor conduși de a schimba guvernul oricând, fie și cu forța, și de a a-l înlocui cu altul „stabilindu-i fundația pe astfel de principii și organizându-i puterile în asemenea formă, încât să le pară lor cel mai probabil să producă Siguranță și Fericire”. Mai reținem de asemenea că declarația nu definește noțiunea de fericire, în schimb îi atribuie, alături de siguranță, o valență juridică supremă – aceea de scop al guvernării – și o lasă la libera apreciere a poporului, ca premisă în procesul de exercitare a dreptului de a schimba puterea de guvernământ (E. Durkheim a oferit probabil cea dintâi abordare holistică a fericirii, legând-o indestructibil de progresul social).

Cum însă amploarea revoluțiilor a acoperit aproape simultan arii întinse, inclusiv continentul european, anunțând prăbușirea feudalismului și trecerea la epoca modernă, constatăm că aceleași valori și idei normative se regăsesc mutatis mutandis în Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului^[31], adoptată în Franța anului 1789. Document elaborat de Lafayette^[32] și transcris în preambulul actualei constituții franceze. Și aici ideea de libertate joacă un rol prioritar. Astfel, pentru a defini libertatea (coexistența libertăților), socotită ca fiind de drept natural, art. 4 din documentul francez spune că „Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu este în detrimentul altuia; astfel, exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om nu are alte limite decât pe acelea care asigură celorlalți membri ai societății posibilitatea exercitării acelorași drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât prin lege”. Practic, în Europa, juriștii francezi au dat startul ridicării la rang constituțional a libertății de conștiință și de exprimare, propulsând aceste valori în primele eșantioane ale drepturilor fundamentale. Desigur ca o expresie a unei societăți care se dorește cât mai democratică, mai egalitaristă și mai responsabilă cu putință. Iar acest lucru rezultă din conținutul art.11 din Declarație, text care precizează că „Libera exprimare a gândirii și a opiniilor este unul dintre cele mai prețioase drepturi ale omului; orice cetățean poate deci să vorbească, să scrie, să tipărească în mod liber, cu condiția să răspundă de folosirea abuzivă a acestei libertăți în cazurile determinate de lege”.

Din păcate, abia începând cu a doua jumătate a secolului trecut (ca urmare ale celor 2 războaie mondiale), asemenea drepturi au cunoscut o pregnantă sonorizare și internaționalizare juridică alături de numeroase alte drepturi și libertăți, fiind gradual preluate de constituțiile, legislațiile și jurisprudențele majorității statelor moderne.

Lucru care explică faptul că, în jurisprudența germană postbelică s-a exprimat, așa cum deja am arătat, ideea că esenţa omului este dată de demnitatea sa și tocmai datorită demnității sale trebuie să i se asigure dezvoltarea personalităţii la cel mai înalt nivel^[33]. Sigur că această concluzie nu este chiar atât de nouă pe cât o prezintă uneori literatura. Ea se desprinde și din art. 26 din DUDO, iar în plan filosofic reprezintă ideea kantiană potrivit căreia omul trebuie privit ca scop și nu ca mijloc.

În orice caz, problema libertății umane, inclusiv sub aspectul dreptului de exprimare^[34] sau a dreptului la libera dezvoltare a personalităţii, reprezintă o chestiune care nu poate fi explicată și înțeleasă ut singuli, deoarece ea vizează îmbunătățirea condiției umane sub toate aspectele^[35] și acest lucru implică o anumită osmoză relațională cu toate celelalte drepturi și libertăți ale omului.

De asemenea, dreptul la autonomie, la propriile convingeri și în general la intimitatea propriului intelect, au ajuns să reprezinte în plan teoretic nucleul libertății și al suveranității persoanei^[36].

Prin urmare, modelul de personalitate urmărit de contemporaneitate, ca expresie a idealului educațional, nu se poate rezuma la un anumit drept sau mănunchi de drepturi și nici măcar la ceea ce înțelegem azi prin „național”, o noțiune în principiu mărginită și, parțial, căzută într-o regretabilă desuetudine juridică. El ar trebui să reprezinte, așa cum este și firesc, o matriță universală a cărei formă și conținut să fie proiectate de necesitatea respectării tuturor drepturilor și libertăți ale omului. Drepturi, evident, recunoscute internațional, regional și local, care nu pot face abstracție de valori precum toleranța, libertatea și echitatea. Iar un rol major în procesul de universalizare al unor asemenea drepturi (în special al celor indexate ca fiind inalienabile), l-a jucat fără doar și poate Declarația universală a drepturilor omului (DUDO). Un document care prin art. 1 amintește de cele 3 vocabule care au dat startul Revoluției franceze – libertate, egalitate, fraternitate. Ceea ce înseamnă că această sintagmă consfințește în continuare libertatea de gândire, de conştiintă şi de religie^[37], dar și obligația învăţământului de a urmări dezvoltarea deplină a personalităţii umane şi întărirea respectului faţă de drepturile omului şi libertăţile fundamentale… precum și de a promova înţelegerea, toleranţa, prietenia între toate popoarele şi toate grupurile rasiale sau religioase^[38]. Mai ales că, ulterior, numeroase alte tratate internaționale au dezvoltat și consolidat asemenea drepturi, amintind aici Pactul internaţional cu privire la drepturile civile și politice (PIDCP)^[39] și Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale (PIDESC)^[40], Tratatul de la Paris^[41], Tratatele de la Roma^[42], Tratatul de la Maastricht^[43], Convenția europeană a drepturilor omului^[44], Carta Social Europeană^[45], Convenția cu privire la drepturile copilului^[46] ș.a.

De aceea spunem că este de neînțeles cum, în pofida importanței și expansiunii lor fulminante pe scena juridică a ultimilor ’70 de ani, drepturile și libertățile omului, care sunt și cele mai îndreptățite să dea expresie modelului de personalitate, au lipsit cu desăvârșire din școli. Situație în care ne întrebăm ce a făcut învățământul școlar în tot acest timp. Sau mai bine-zis cum a fost posibil ca sistemele școlare din mai toate statele lumii să neglijeze accesul tinerilor la elementele de bază ale dreptului. Iar, dacă s-a acceptat această văduvire culturală, de ce ne-ar mai surprinde astăzi faptul că societatea civilă este apatică, că liderii politici sunt corupți ori tineri sunt cum sunt?!

De pildă, România abia începând cu anul școlar 2021-2022 a dat șansa educației juridice să fie accesibilă tinerilor, prin Legea nr. 273 din 16 noiembrie 2021, care a modificat Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011. Și, ca și când nu ar fi îndeajuns răul care s-a născut din tardivitatea acestui demers, se preconizează introducerea unor discipline de educație juridică axate pe respectarea legilor (legile privite ca acte normative), ceea ce înseamnă că se prea poate să se intenționeze educarea societății civile în limbajul stereotipizat al actelor normative, al supunerii față de acte normative și nu în spiritul dreptului^[47].

Fără a intra în detalii, atragem doar atenția asupra faptului că supremația legii, greșit evocată și invocată în țara noastră, dar și în alte țări, chiar la nivelul constituțional^[48], este specifică dictaturilor, indiferent sub ce denumiri au fost cunoscute în istorie. Și nu se confundă cu supremația dreptului^[49]. Așa se face, și-o spunem cu titlu exemplificativ, că în țările mai dezvoltate percepția publicului asupra unor greșeli venite din partea administrațiilor publice conduce ușor la demiteri, în timp ce un asemenea lucru se întâmplă extrem de rar în țările mai puțin avansate democratic. În fond, lipsa culturii juridice a societății civile și politice se resimte frustrant și la nivelul Europei de azi. De pildă, acceptarea statelor UE a impunerii superiorității jurisprudenței CJUE în raport cu valorile lor constituționale, reprezintă o realitate patetică și pe bună dreptate criticată de profesorul Ioan Leș într-unul din recentele sale articole^[50].

Din nefericire, obstacularea culturii juridice în învățământul preuniversitar a deschis posibilitatea manipulării educaționale pe baza unui dirijism școlar arbitrar, al îndoctrinării etatice. Așa s-a ajuns și la înlocuirea valorilor fundamentale cu cele comerciale. Prin asemenea acte de brigandaj la adresa libertății tinerilor, statele au ruinat șansele a nenumărate generații de a se bucura de modele de personalitate autentice și unicate, dar și-au sabotat și propriile șanse, parafrazându-l aici pe J. St. Mill care spunea că, „un stat care face din cetățenii săi niște pitici, pentru ca ei să fie instrumente mai docile în mâinile sale, chiar dacă o face în scopuri benefice, un asemenea stat va constata că niciun lucru realmente mare nu se poate realiza cu oameni mici”^[51].

Este adevărat că la nivelul sistemelor școlare există și unele discipline ce ajută considerabil la înțelegerea unor noțiuni utile viitorului adult și societății (precum filosofia, educația civică, educația socială). Dar înțelegerea drepturilor și îndatoririlor esențiale, reprezentarea lor concretă (prin conținut și întindere), cunoașterea mecanismelor lor de funcționare, singurele care îl pot ghida pe om într-o democrație, sunt improbabile fără cunoașterea dreptului. Și, vorbind de școli și domeniul juridic, se impun cadre adecvate în acest sens. Ca să nu mai reamintim faptul că dreptul reprezintă una dintre cele mai importante dimensiuni ale culturii umane (o reală cultură a libertății) iar societatea, și nu reprezentanții ei, este cea în măsură să depășească toate asemenea sincope.

*

În opoziție cu seducătoarele progrese științifice, despre care spunem cu atâta pohfală că au revoluționat lumea, realitățile educaționale au rămas în continuare sumbre și falacioase, în timp ce dreptul și libera dezvoltare a personalității umane, la stadiul de iluzii.

Revenind, deci, la întrebarea de la începutul lucrării, răspunsul nu poate fi altul decât cel care se desprinde deja din ultimul capitol și anume acela de promovare, dacă nu este deja prea târziu, a unei culturi juridice eșafodate pe drept și nu pe acte normative. Fiindcă este cultura cea mai în măsură să ne spună până unde trebuie să meargă dirijismul școlar și unde începe adevărata libertate de dezvoltare a personalității.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Allport G.W., Structure et développement de la personnalité. Neuchâtel, Delachaux et Niestle, 1970.

Aristotel, Etica Nicomahică, Ediția a II-a, Editura Ștințifică și Enciclopedică, București, 1998.

Arnaud A.-J., Dictionnaire Encyclopédique de Théorie et de Sociologie du Droit, Paris: LGDJ, 1993.

Boire G. R., Libertatea cunoașterii (On Cognitive Liberty). [vizitat la 02.10.2021]. Disponibil: http://drugequality.org/files/Boire%20_On_Cognitive_Liberty.pdf

Bruner J.S., Procesul educaţiei intelectuale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.

Danileț C. și Checheriță L., Manualele de educație juridică [vizitat la 02.12.2021]. Disponibil: https://educatiejuridica.ro/

Drîmba O., Istoria culturii și civilizației, Vol.1, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985.

Isidor C., Conștiința morală, 2015. [vizitat la 11.10.2021]. Disponibil: https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/09/constiinta-morala-de-pr-isidor-chinez.pdf

Legislație internațională, regional și națională.

Leș I., O surprinzătoare propunere de eliminare a unei importante abateri disciplinare din cuprinsul Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. În: Revista Universul Juridic nr. 8/2022. [accesat la 02.12.2022]. http://revista.universuljuridic.ro/o-surprinzatoare-propunere-de-eliminare-unei-importante-abateri-disciplinare-din-cuprinsul-legii-nr-3032004-privind-statutul-judecatorilor-si-procurorilor/2/

Maslow H. A., Motivație și personalitate, tradusă de Răsuceanu A., Ed. Trei, București, 2007.

Merton R. K., Social Structure and Anomie. In: Social Theory and Social Structure, Illinois, The Free Press, Glencoe, 1957.

Mill J.St., Despre libertate, Traducere de Iliescu A.-P., Ed. Humanitas, București, 2014.

Pavelcu V., Cunoașterea de sine și cunoașterea personalității, Editura didactică și pedagocică, București, 1982.

Pop V., Psihologia educației, Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” din Arad, Arad, 2020.

Potîngă Al., Costachi Gh., Asigurarea drepturilor omului în lume, Ed. Epigraf, Chișinău, 2003.

Rădulescu-Motru C., În vremurile noastre de anarhie. Scrisori către tineri, Ed. Anima, 1992.

Tolle E., Puterea prezentului, Ediția a V-a, traducere de Borș A., Ed. Curtea Veche, București,  2012.

Vlăescu Ge., Cea mai înaltă expresie a standardului de trai sau… dreptul la fericire. În: Revista Anale. Seria Drept. Volumul XXIX, Ed. Eurostampa, Timișoara, 2020.

Vlăescu Ge., Ghica E.D., Introducere în studiul Teoriei Generale a Dreptului, Ed. Eurostampa, Timișoara, 2020.

Zakarias K., Benke K., Demnitatea umană în jurisprudența instanțelor constituționale din Germania, Ungaria și România. În: Buletinul Curții Constituționale, 2013/2, [citat 01.02.2023] Disponibil: https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2021/01/zakarias_benke.pdf

Zisulescu Șt., Caracterul, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978.

Zlate M., Omul față în față cu lumea, Ed. Albatros, București, 1988.