Mitul dreptului și al liberei dezvoltări a personalității umane din perspective juridice și psihopedagogice

1. PRELIMINARII

1859 este anul în care John Stuart Mill publica una dintre cele mai faimoase opere ale sale: „On Liberty”, Despre libertate. O lucrare care, dincolo de expunerile antidemocratice, ne împărtășește convingerile profund liberale ale ilustrului filosof, care reușește să surprindă într-un mod strălucit ideea de libertate a englezului. Și anume, dorința sa intrinsecă, naturală, de a fi lăsat în pace de autorități. Adică, de a nu mai fi constrâns prin tot soiul de norme, impuneri și restricții. Filosoful ținând să amintească și faptul că din antichitate lupta dintre Libertate și Autoritate a reprezentat trăsătura cea mai izbitoare a societății umane^[1].

Ori, tocmai superpozabilitatea acestor observații de secol XIX cu fenomenul de astăzi al juridicizării scoate în evidență recurența unui proces deosebit de primejdios. Acela de claustrare și de ducere în derizoriu a ideii de libertate, sub dictatura normelor. O dictatură care urmărește tot mai abitir să se identifice cu „Dreptul”, deși este dată în vileag de amploarea intruzivităților normative la adresa libertăților umane prin supraaglomerări și suprareglementări juridice fără precedent.

Nici Germania, sau mai bine-zis, cu atât mai mult această țară, nu face excepție. Și facem referire la acest stat nu doar pentru a reliefa sistemul său normative excesiv, deja intrat în „legendă”, ci și pentru a reaminti lucrurile bune. Respectiv faptul că în istoria sa recentă ne-a furnizat o cazuistică care a reușit, începând cu anul 1949, să conceptualizeze într-un mod exemplar dreptul personalității. Un concept care pe bună dreptate a servit ca model întregii lumi și care, potrivit Tribunalului Federal Suprem, are la baza corelația dintre demnitatea umană și libera dezvoltare a personalității fiindcă, spune instanța germană, „Datorită demnităţii sale, (omului) trebuie să i se asigure dezvoltarea personalităţii la cel mai înalt nivel”^[2].

Aceeași jurisprudență apără integritatea fizică a persoanei, dar şi libertatea individuală, inclusiv sub aspect spiritual (latura morală a personalităţii) pe baza unuia dintre textele^[3] de început ale Legii fundamentale, menținută și după unificarea celor 2 state germane. Mai explicit, recunoaște dreptul firesc la o dezvoltare liberă și integrală a persoanei, însă la o dezvoltare care, potrivit doctrinei, nu se rezumă numai la apărarea elementelor pasive, ci privește „întreaga personalitate, respectiv plenitudinea existenţei umane în fiecare aspect al vieţii”^[4].

Acestea sunt asumțiile pe fundamentul cărora, ne spune literatura juridică, s-a construit dreptul omului postmodern la libera dezvoltare a personalității. Un drept de sine stătător, complex și expansiv, care a ajuns până într-acolo încât să interfereze cu toate drepturile tangente calității vieții umane și, totodată, să fie recunoscut de către majoritatea constituțiilor lumii moderne^[5].

Este evident că, în plan axiologic, ascensiunea juridică a dreptul omului la libera dezvoltare a personalității a fost forjată de recunoașterea demnității lui (doar în virtutea faptului că acesta este ființă umană), o noțiune strâns legată de ideile de progres și de libertate, adică de acele valori pe care psihologia le socotește adânc încifrate în filosofia gândirii umane. Din nefericire însă, în practică statelor lumii, lucrurile se prezintă destul de diferit. Spunem asta, deoarece în plan școlar (rolul școlii fiind nu numai informativ, ci și formativ, respectiv educativ), dezvoltarea personalității umane s-a manifestat ca un proces biopsihosocial dirijat de politici instituționale nu întodeauna favorabile. Politici în care rolurile esențiale au fost atribuite, cel puțin în epoca postbelică, legislației (dedicată în principiu adulților) și pedagogiei etatice (adresată în special copiilor, adolescenților și tinerilor) din portofoliul căreia a lipsit întru-totul cultura juridică sau cunoașterea dreptului^[6]. Tocmai această „scăpare” a făcut ca noțiunea de liberă dezvoltare a personalității, despre care ne place atât de mult să spunem că reprezintă nucleul formării personalității, să rămână inoperabilă.

Dar pentru o înțelegerea tematică a acestui fenomen ne vom întoarce în timp la epoca elucubrațiilor idiologice declanșate imediat după cel de-al doilea război Mondial, ideologii față de care științele juridice și psihopedagogice nu au fost străine. O epocă în care frustrările și tensiunile sociale de pe întregul mapamond au forțat elitele politice să caute remedii. Și una dintre ele a fost „inventarea” drepturilor și libertăților omului^[7], noțiune cu care, în plan instituțional, o întâlnim sporadic și cu ceva timp în urmă^[8]. Sigur că drepturile omului continuă să reprezintă o categorie juridică vastă^[9]. Însă mai înainte de toate trebuie să avem în vedere acele drepturi esențiale^[10] despre care spunem azi cu o satisfacție parțial îndreptățită că sunt universale și se răsfrâng în egală măsură asupra tuturor indivizilor umani, fără discriminare, respectiv fără a se ține seama de naționalitate, de limbă, etnie, origine, sex, religie, crez etc. Drepturi în privința cărora am putea fi tentați să credem că sunt creația grozavă a modernității. Dar în realitate sunt mult mai vechi. Ele au fost extrase din practicile și teoriile dreptului și în special ale școlii dreptului natural, iar unele izvoare și teorii le situează chiar în genunile antichității. Misiunea modernității a fost aceea de a le deretica și așeza în golul pe care tocmai ea l-a creat în urma epurării dreptului tradițional de valorile sale fundamentale, filosofice și morale.

Partea bună este că, dincolo de valoarea intrinsec umanistică, drepturile omului (a căror existență este dificil de imaginat fără participarea statelor) au oferit țărilor lumii prilejul de a-și crea legislații și sisteme juridice relativ unitare, dar și de a-și asuma în solidar protecția și garantarea acestora, inclusiv sub aspectul dezvoltării personalității. Chestiuni care teoretic sunt lăudabile, dar și îngrijorătoare, în măsura în care luăm în considerare praxisul statelor și organizațiilor suprastatale de a-și spori permanent supremația asupra individului și chiar de a se poziționa din unghi decizional deasupra dreptului. Fiindcă, așa cum bine știm, astfel de atentate abundă în ultimele decenii și, paradoxal, vin parcă să confirme faptul că în multimilenara noastră istorie, realmente omul nu s-a bucurat nicicând de o liberă dezvoltare a propriei personalități. Iar acest lucru este atestat inclusiv de realitățile normative survenite de-a lungul epocilor, de la riturile și canoanele religioase, ordinele politice sau militare și până la legislațiile timpurilor noastre. Ceea ce confirmă existența unei teribile și străvechi preocupări a elitelor conducătoare de a pătrunde cu forța sau prin consimțământ în forurile lăuntrice ale indivizilor. Desigur, în vederea realizării unui tip de personalitate lesne de înțeles și în cadrul unui proces pe care științele educaționale de astăzi îl numesc fără rețineri „dirijism”.

Admițând deci ideea imperfecțiunii omului și statului, se naște interogația: Cum s-ar putea, astăzi, asigura libertățile individuale de dezvoltare a personalităților umane în raport cu statele atât de înclinate să le estropieze? Mai ales că acestea tutelează prin legi și administrații formarea caracterelor, iar învățământul privat și cel de stat sunt în întreaga lume tutelate deopotrivă de instituțiile statale.

Față de această întrebare, răspunsul pare evident din unghi juridic. De bună voie sau prin acționarea în justiție a statului sau a instituțiilor culpabile. Doar că justiția este o fațetă a puterii de stat de care depinde cel puțin financiar și administrativ, iar acest lucru ar trebui să ne dea de gândit. La fel și din punct de vedere psihopedagogic, răspunsul este predictibil, fiind divulgat de prologul eseului, adică pe calea unei educații juridice. Dar nici acest lucru nu poate fi lipsit de dificultăți câtă vreme școala este în întregime supusă acelorași politici de stat. Chiar și așa, apreciem că tema prezintă interes, dacă nu sub aspectul identificării unor soluții constructive privind reconceptualizarea sistemelor instituționale, măcar al conștientizării potențialului proteguitor pe care-l deține educația juridică.

De aceea, în cele ce urmează, vom încerca să dăm expresie unui registru argumentativ care va eșafoda, sperăm noi, răspunsul la întrebarea mai sus evocată. Demers în realizarea căruia ne vom îndrepta atenția, din profil juridic, asupra evoluției și impactului drepturilor omului, interesându-ne cu precădere ideea de libertate. În timp ce din perspectiva psihologiei pedagogice vom analiza libertatea și toleranța în cadrul raportului dintre personalitatea umană și mediul cultural. Știut fiind desigur faptul că, în ton cu literatura psihologică, personalitatea umană este intim legată de mediul socio-cultural, omul fiind deci conceput, cum spune Zisulescu, doar „…în măsura în care trăiește și activează ca membru al unui grup social, având permanent conștiința apartenenței la o anumită structură social-culturală, fiind purtătorul scopurilor și idealurilor acesteia și contribuind din plin la progresul ei”^[11].

2. LIBERTATEA ȘI TOLERANȚA, CA FUNDAMENT PSIHOPEDAGOGIC AL EDUCAȚIEI

Așa cum bine se știe, rezultatele cercetărilor psihologice reprezintă fundamentul justificativ al teoriilor și practicilor pedagogice, desigur din perspectiva modelării personalității. Fără să intenționăm problematizarea acestei noțiuni – personalitate –data fiind vastitatea labirintică a teoriilor de specialitate, ne vom ralia opiniei lui Gordon Allport, unul dintre principalii fondatori ai psihologiei personalității, după care „personalitatea este organizarea mintală întreagă a ființei umane în fiecare stadiu al dezvoltării sale”^[12].

În urma coroborării acestei aserțiuni cu tezele savanților români și străini care au analizat raportul om-mediu, ne putem forma o imagine asupra elementelor sau valorilor esențiale care interferează cu dreptul și pe care școala, important factor socio-cultural, ar fi de dorit să le promoveze. Desigur, în vederea dezvoltării armonioase a personalității educabilului. Și vom începe cu celebrul psiholog și pedagog Vasile Pavelcu care, în urmă cu jumătate de secol, reținea că destinul fiecărei ființei umane depinde de „zestrea cu care a venit pe lume și de configurația socială în care a intrat”^[13]. În susținerea și întregirea tezei genialului moldovean, vin și unele cercetări sociologice edificatoare. Astfel, R. K. Merton, extinde cercetările lui Durkheim și reușește să demonstreze că actul deviat al individului nu își are sursa în psihicul acestuia, ci în societate^[14]. Practic sociologia sprijină concluzia că un mediu bun promovează dezvoltarea unor personalități bune, punând astfel inelul validității pe legătura strânsă dintre personalitate și mediul cultural. De aici și supoziția pedagogică că „dezvoltarea personalităţii umane nu poate fi concepută în afara unei ambianţe culturale”^[15]. Sigur că analiza fiind tematică, noțiunea de cultura nu poate fi circumscrisă. Ea trebuie privită în sensul ei larg, respectiv acela de practici, obiceiuri, teze, relații și produse socio-culturale sau, cum zice Ovidiu Drîmba, de ansamblu al tradițiilor, al practicilor, al obiceiurilor, al credințelor (inclusiv religioase), al operelor științifice, de artă, literare, arhitecturale etc.^[16]

Tot din perspectiva corelației individ-mediu, reținem și o opinie umanistă mult mai acurată științific care a reușit să revoluționeze psihologia modernă^[17]. Este vorba de teza ilustrului psiholog american Abraham H. Maslow. Aplecându-se scrutător asupra formării personalității umane prin caleidoscopul tendințelor umaniste, Maslow ne atrage atenția asupra a trei aspecte care conferă raportului dintre individ și mediul cultural o geometrie complexă^[18]:

– În primul rând, susține savantul american, în societatea noastră este posibil să existe și indivizii foarte sănătoși (desigur nu perfecți, fiindcă nu există nici societate perfectă), sugerând, în cea mai fericită interpretare a sa, raritatea unor astfel de indivizi;

– Indivizii pot fi mult mai sănătoșii decât cultura în care trăiesc, iar ei se dezvoltă constructiv dacă „sunt independenți de aprobarea sau dezaprobarea altora și caută în schimb acceptarea de sine”^[19]. Acest lucru se datorează capacității oamenilor de a se detașa de mediul înconjurător și de a trăi după propriile legi lăuntrice, nu ghidați de presiunile din exterior^[20];

– Ceea ce contează cu adevărat, spune Maslow, este toleranța și, totodată, libertatea de opinie și a gusturilor, valori pe care le consideră „necesități-cheie”.

Astfel, Maslow reușește să redea psihologiei adevărata autenticitate, antamându-l pe Zlate care ne vorbește de faptul că „psihologia care are încifrată în ea vocația umanului și a omeniei merită a fi mai mult luată în seamă, încurajată și prețuită”^[21].

La rândul său, magistrul psiholog roman Rădulescu-Motru C., și nu numai el, anticipează rezultatele la care avea să ajungă Maslow, statuând că „o gândire liberă este o gândire liberată din lanțul egoismului și al prejudecăților”^[22]. Și lista concluziilor de gen în psihologie continuă.

Sintetizând cele anteenunțate, putem spune că relația dintre individ și mediul socio-cultural are un rol constructiv în dezvoltarea armonioasă a personalității și implicit a sănătății lui mintale atunci când:

– Individul se bucură de o libertate de gândire și de acțiune de așa fel încât să depindă cât mai puțin de aprobările sau de voința celorlalți; și

– individul beneficiază de o ambianță educațională profund umanistă, lipsită de prejudecăți, în spiritul toleranței și generozității.

Odată stabilite aceste cerințe, revenim la școală și ne întrebăm până unde poate interveni statul/școala, astfel încât să nu aducă atingere liberei dezvoltări a individualității umane. Sigur că nu vom porni în căutarea unui răspuns metric, lucru care ar presupune ample studii interdisciplinare, însă vom cocheta momentan cu ideea de principiu. Și anume cu faptul că între elementele culturale esențiale atingerii de către individ a unui standard înalt al sănătății sale mintale este LIBERTATEA și TOLERANȚA. Carevasăzică, promovarea unor asemenea valori în sistemele școlare, chiar la nivelul trunchiului comun, ar trebui să reprezinte o indiscutabilă prioritate. O concluzie care implicit pledează pentru alungarea din cetate a acelor ideologii care de-a lungul istoriei (inclusiv a epocii contemporane) au căutat aproape frenetic modelarea personalității umane din unghiul punerii populației sub control etatic.

Așadar, vorbim despre o repunere teoretică în drepturi a acelor valori care au avut efectul neplăcut de a crea insomnii legiuitorilor și elitelor politice și pe care astăzi științele juridice le recunosc ca „valori fundamentale”, în timp ce pihopedagogia le reține ca elemente indispensabile bunei sănătății mintale și dezvoltării armonioase a personalității.

Asemenea drepturilor omului, nici ele nu sunt creația lumii noastre moderne înclinate spre mercantilism, ingerințe și restricții, ci își au obârșia în vremuri îndepărtate, atestate cu precădere de filosofiile tradiționale orientale, de legile belagine (zamolxiene) și de Cărțile Sfinte ale omenirii (Tora, Evangheliile lui Isus Hristos, Coranul etc.). Adevărate oaze de moralitate și înțelepciune. Unele dintre aceste învățături prezintă chiar tehnici și metode practice de dezvoltare a conștiinței^[23] prin folosirea rațională a minții și a ego-ului și care, în anumite situații, pot deveni deosebit de periculoase^[24], chestiuni față de care sistemele oficiale ale învățământului contemporan sunt aproape străine.

Revenind însă la psihologie, putem lesne remarca influențele acesteia asupra legislației. De pildă, teza lui Maslow privind motivația, al cărei caracter aplicativ nu este pus la îndoială, s-a evidențiat printr-o puternică latură descriptivă și explicativă a problemelor sociale, inclusiv a celor apărute începând cu perioada postbelică, când conflictele dintre vechea și noua orânduire, dintre supunere și libertate, au fost mai nevralgice ca niciodată. În acest context, putem spune că legislațiile internaționale ale epocii trecute care privesc asigurarea condițiilor materiale, culturale și spirituale ale omului, nu sunt întâmplătoare. De exemplu, art. 12 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale (PIDESC)^[25] reglementează obligația statelor de a asigura omului cea mai buna sănătate în plan fizic, dar și mental.

Întâmplător nu este nici faptul că în anii ’50, când psihologia personalității își trăia încă adolescența și deja culegea laurii unora dintre „descoperirile” mai sus evocate, drepturile omului pășeau într-o nouă lumina istorică, începând desigur cu novatoarea Declarație Universală a Drepturilor Omului (DUDO)^[26]. Așadar, observăm cum relevanța psihologică a libertății și toleranței se împletește strâns cu progresele științelor juridice, unde aceleași valori continua să reprezinte armătura ordinii și păcii universale, dar și finalitățile democrației. Știut fiind desigur că democrația reprezintă un mijloc în realizarea libertăților omului și, în cele din urmă, a fericirii, adică a scopului aristotelic al întregii activități umane (Aristotel vorbea chiar de „datoria de a fi fericit”^[27]).