Măsurile preventive în camera preliminară. Restrângerea nejustificată a dreptului la o cale de atac. Argumente de neconstituționalitate

Prin modificările operate prin Legea nr. 75.2016, legiuitorul a considerat, probabil din rațiuni de evitare a restituirii dosarului primei instanțe doar pentru verificarea măsurilor preventive, că această verificare se impune a fi realizată de instanța în fața căreia se află cauza, iar nu în toate cazurile de instanța de fond. Astfel, Decizia Înaltei Curți suscitată și-a încetat aplicabilitatea, procedându-se la o veritabilă restrângere a unui drept, prin privarea de o cale de atac. Legea modificatoare a corelat dispoziția de la art. 248 alin. 2 și cu art. 205 C. pr. pen., stabilind că doar împotriva încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară de la instanța sesizată cu rechizitoriu dispune asupra măsurilor preventive se poate formula contestație. Interpretând per a contrario, apare astfel evident că împotriva celorlalte încheieri, cele pronunțate de judecătorul învestit cu soluționarea contestației, nu se poate formula calea de atac, acestea fiind definitive.

Așadar, observând și dispozițiile art. 348 alin. 1, s-ar părea că odată dosarul ajuns în contestație, o cerere de înlocuire a măsurii preventive formulată autonom, în scris, (întemeiată pe dispozițiile art. 242 C. pr. pen.) ar trebui totuși adresată primei instanțe, pe când o cerere de înlocuire formulată în scris sau verbal cu ocazia discutării legalității și temeiniciei măsurii din oficiu, ar fi de competența instanței superioare. Sau s-ar putea spune că, odată formulată în fața sa o cerere de înlocuire, instanța superioară ar trebui să se declare necompetentă? În acest caz, dacă am admite că prima instanță este competentă să judece o cerere de înlocuire formulată de inculpat, autonom, contestația împotriva încheierii s-ar putea judeca chiar de același complet care ar trebui sa discute din oficiu legalitatea măsurii pentru alt inculpat (în cazurile mai multor inculpați cu măsuri preventive în curs). Astfel, absurdul situației ar fi ca, la același termen stabilit de judecătorul de cameră preliminară de la instanța superioară să se discute legalitatea măsurii pentru un inculpat, cererea de înlocuire formulată verbal de acesta, contestația celuilalt inculpat sau a Parchetului și contestația cu privire la excepțiile de cameră preliminară. În orice caz, chiar dacă un alt complet ar primi spre judecată contestația cu privire la înlocuirea dispusă de prima instanță, situația nu s-ar schimba în caracterul ei atipic, instanța superioară fiind primă instanță pentru un inculpat și instanță de contestație pentru un altul, aspect profund inechitabil, contrar art. 16 al. 1 din Constituție privind egalitatea în fața legii.

Aspectul că, prin modificarea art. 348 (2) C. pr. pen., persoana care a formulat contestație în temeiul art. 347 CPP sau alți inculpați care nu au formulat această cale de atac sunt privați de a contesta soluția cu privire la măsurile preventive este neconstituțional. Aceasta nu prin faptul că încheierea instanței superioare este definitivă, ci prin faptul că legalitatea măsurilor de prevenție sunt soluționate de această instanță.

Chestiunea de neconstituționalitate nu este așadar aceea că ar fi necesară o cale de atac la o nouă instanță superioară împotriva încheierii instanței ce soluționează contestația, ci faptul că această din urmă instanță trebuie să judece doar contestația împotriva încheierii pe care trebuie sa o pronunțe instanța de fond.

Soluția anterioară modificării legislative a Legii nr. 75/2016 era firească și în conformitate cu normele legii fundamentale și ale Convenției de la Roma. Astfel, judecătorul de cameră preliminară, care, potrivit art. 346 (7) C. pr. pen., urmează să exercite și funcția de judecată în cauză, este cel apt a statua privitor la măsurile preventive. Prin încheierea pronunțată potrivit art. 346, acesta a dispus începerea judecății sau a trimis cauza la procuror. În situația de admitere sau respingere a contestației formulate împotriva acestei încheieri, cauza se va întoarce în faza de urmărire penală, procurorul va remedia eventualele neregularități, sau dosarul va reveni aceluiași judecător care va soluționa cauza pe fond. În toate situațiile, aspectul soluționării ca primă și ultimă instanță de către instanța superioară a chestiunilor privind măsurile preventive este contrară Constituției, principiului supremației legii, dreptului la un recurs efectiv, la un control al soluțiilor privind măsurilor preventive și al dreptului de acces la o instanță.

S-ar putea afirma de criticii exercitării nelimitate a căilor de atac în materia măsurilor preventive că mai există situații în care calea de atac este oprită, cum ar fi cazul menținerii măsurii dispusă prin sentință (art. 399 alin. 1 C. pr. pen.) sau verificarea măsurilor prin încheiere la instanța de apel. Problema supusă analizei nu este însă una similară discutării măsurilor preventive în apel. Prin modificarea ce o criticăm, legiuitorul a asimilat, se pare, contestația, o cale de atac, e adevărat, ordinară, dar specifică anumitor materii, cu apelul, o cale complet devolutivă a fondului unei acuzații penale ce se judecă în urma unei sentințe a primei instanțe. Este real că, potrivit interpretării per a contrario a art. 206 C. pr. pen., încheierile pronunțate în apel asupra măsurilor preventive sunt definitive, însă nu există o similitudine între cele două situații. Astfel, instanța de apel este învestită cu soluționarea din nou a fondului unei cauze penale, cu toate aspectele ce decurg din aceasta. Este firesc ca prima instanță să nu mai aibă nicio atribuție de judecată, aceasta fiind desesizată prin sentință. Prima instanță, cu rezervele incompatibilității, poate fi reînvestită doar ca urmare a desființării cu trimitere spre rejudecare.

În cazul contestației însă, cauza trece doar temporar în judecata instanței superioare, pentru că, așa cum am arătat și în cele ce preced, dosarul se va întoarce la instanța de fond în aproape toate cazurile. Camera preliminară este doar o fază intermediară a procesului penal, în urma căreia nu este niciodată soluționat fondul acuzației penale. Trecerea verificării măsurii preventive din competența judecătorului de cameră preliminară de la prima instanță , care a soluționat-o inițial la înregistrarea dosarului prin încheiere supusă căii de atac, în baza art. 207 C. pr. pen., la judecătorul instanței superioare, îngrădește accesul la o cale de atac în materia măsurilor preventive, accesul liber la justiție și încalcă dreptul la un proces echitabil.

Curtea Constituțională a arătat prin Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015 că „Potrivit art. 21 alin. (1) din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. În reglementarea exercitării acestui drept legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiţii de formă, ţinând de natura şi de exigenţele administrării justiţiei, fără însă ca aceste condiţionări să aducă atingere substanţei dreptului sau să îl lipsească de efectivitate. Totodată, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că accesul liber la justiţie nu vizează numai acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele anterioare sau ulterioare ale procesului, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului părţilor de a exercita căile legale de atac constituie o limitare a accesului liber la justiţie.”

Așadar, restrângerea dreptului de a formula contestație împotriva încheierilor pronunțate de judecătorul de cameră preliminară prin restructurarea art. 348 alin. 2 C. pr. pen. odată cu Legea nr. 75/2016 apare ca fiind contrară unor principii ale legii fundamentale și ale procesului penal. O rapidă remediere a acestui aspect, chiar înainte de pronunțarea Curții Constituționale, prin revenirea la posibilitatea justei exercitări a contestației ar duce la respectarea deplină a drepturilor procesuale, restrânse prin încălcarea mai multor principii garantate de Constituție.