Mai poate rezista camera preliminară în forma actuală? Decizia nr. 802/2017 și noua orientare a Curții Constituționale

Autoarea citată se pare că anticipează confuziile și suprapunerile ce s-au ivit recent și care cu siguranță se vor adânci, întreținute și de considerentele unor recente decizii ale Curții Constituționale, confuzii între evaluarea specifică (sau cel puțin considerată inițial specifică) procedurii de filtru a legalității și evaluarea probelor ce poate ține doar de judecarea de fond.

Practica judiciară a preferat aplicarea în mod direct a deciziei nr. 641 și a jurisprudenței Convenției Europene privind echitabilitatea procedurilor, contrar limitării textului de lege. Astfel, judecătorul de cameră preliminară^[18] a apreciat că, din motivarea deciziei Curții Constituționale nr. 641/2014 (par. 34) reiese posibilitatea în această fază procesuală a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, Curtea a constatat că prevederile art. 6 din Convenție trebuie respectate de legiuitor și atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu țin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv în ceea ce privește procedura desfășurată în camera preliminară. În urma acestei decizii a rezultat că în faza de cameră preliminară, respectarea dreptului la un proces echitabil implică, printre altele și asigurarea efectivă a dreptului inculpatului sau a avocatului acestuia de a solicita judecătorului administrarea de probe în vederea dovedirii nelegalităților actelor de urmărire penală sau a probelor administrate. Sfera mijloacelor de probă ce ar putea fi administrate nu a fost limitată, tocmai în scopul asigurării în mod eficient a echitabilității procedurilor și în această fază procesuală, urmând ca judecătorul să aprecieze, în funcție de obiectul camerei preliminare, dacă probele solicitate sunt legale, relevante, utile și posibile de a fi administrat pentru a se dovedi elemente ce țin de legalitatea și loialitatea urmăririi penale.

În încheierea amintită, judecătorul de cameră preliminară a mai reținut că, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din legea fundamentală, în situația existenței de neconcordanțe între pactele și tratatele privind drepturile fundamentale la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care dispozițiile interne sunt mai favorabile. Din analiza textului art. 20 al Constituției, rezultă că prevederile Convenției Europene au aplicabilitate directă în dreptul intern, asigurând o protecție mai extinsă și mai eficientă a drepturilor omului. Așadar, având în vedere că cererea în probațiune formulată are legătură cu obiectul cauzei și poate contribui la aflarea adevărului cu privire la loialitatea administrării unei probe în faza de urmărire penală, judecătorul a dispus audierea persoanei strict în ceea ce privește modalitatea de obținere de către procuror a declarației sale.

Sesizată fiind prin încheierea din 21 martie 2017 cu privire la neconstituționalitatea art. 345 alin. (1) C. pr. pen., Curtea s-a pronunțat, datorită încărcăturii mari de dosare, abia la 5 decembrie 2017. Autorii excepției au arătat că nelegalitatea administrării unor mijloace de probă nu se poate demonstra în procedura de cameră preliminară doar prin înscrisuri noi, în condițiile în care probele nu pot avea o valoare dinainte stabilită, rolul judecătorului fiind acela ca, la sfârșitul cercetării judecătorești, să dea valoare și să analizeze atât legalitatea, cât și temeinicia acestora. Se susține de asemenea că nu este constituțional să se dea statut de probă legală unei probe ce ar putea fi constatată, în urma cercetării judecătorești, ca fiind obținută nelegal, doar pentru că a fost depășit momentul procedurii de cameră preliminară, procedură în care analiza legalității probelor nu se face în mod public, nemijlocit și contradictoriu. Se apreciază că este constituțional doar textul de lege care ar permite analiza de către judecător, la sfârșitul cercetării judecătorești, a întregului material probator atât sub aspectul legalității, cât și al temeiniciei.

Criticile formulate, după cum se poate observa, au la bază o confuzie între fazele procesuale și diferă de concluzia la care Curtea a ajuns în dispozitiv. Credem totuși că modul în care a fost formulată excepția a dus la unele aprecieri din considerentele deciziei cu impact major, după cum vom arăta în cele ce urmează. Autorul excepției nu critică atât imposibilitatea administrării oricăror mijloace de probă în camera preliminară, cât imposibilitatea dublei evaluări a probatoriului sub aspectul legalității, atât în faza de filtru cât și în fond. Se pare că instanța de control constituțional a căzut în tentația de a face considerații asupra posibilității reevaluării anumitor nulități (numite inadmisibilități) și în faza judecății de fond (par. 29 al deciziei nr. 802/2017), aspect care pune mari probleme cu privire la scopul procedurii filtru și rolul său în procesul penal.

În contextul numeroaselor discuții cu privire la modalitățile prin care poate fi administrată o probă în mod nelegal, trebuie să ne întoarcem la considerentele deciziei nr. 554/2017, prin care Curtea a statuat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 282 alin. (2) C. pr. pen., care nu permite invocarea din oficiu a nulității relative, este neconstituțională. Se arată astfel (par. 32) că, din conținutul regulilor generale în materia probațiunii, se deduc trei categorii de acțiuni care pot vicia probele, și anume: încălcarea prescripțiilor procedurale de administrare a lor; obținerea probelor prin utilizarea unor metode ilegale; respectiv stabilirea conținutului probei în neconcordanță cu realitatea obiectivă pe care aceasta trebuie să o reflecte. Primele două categorii intră direct sau indirect sub incidența instituției nulității procesuale, în timp ce a treia scapă acestei sancțiuni procesuale, vicierea putând fi îndreptată, de la caz la caz, pe cale penală (de exemplu, condamnarea martorului pentru mărturie mincinoasă, urmată de revizuirea hotărârii ce s-a întemeiat pe conținutul declarației mincinoase, în condițiile în care dispozițiile procedurale de luare a declarației martorului au fost respectate întocmai), pe cale tehnică (de exemplu, refacerea raportului de expertiză ce conține calcule tehnice/contabile sau alte determinări cu caracter științific, care sunt eronate, în condițiile în care expertul a respectat toate condițiile procedurale pentru efectuarea raportului de expertiză) sau, pur și simplu, pe calea liberei aprecieri a organului judiciar (de exemplu, desființarea sentinței în apel pe motiv de pură netemeinicie nu se întemeiază pe o nulitate procesuală, ci pe autoritatea conferită de lege judecătorului de a evalua o situație și a pronunța o hotărâre potrivit propriei sale aprecieri).

Curtea reiterează teoria dependenței sancțiunii excluderii de nulitate (par. 34), arătând că excluderea probelor nu este o sancțiune de sine-stătătoare, ci este un efect al constatării nulității mijlocului de probă/procedeului probatoriu prin care este transpusă în dosar. Acest efect al nulității în materia probațiunii era subînțeles în concepția Codului de procedură penală din 1968, în timp ce în noul cod este reglementat în mod explicit, prevederile care reglementează nulitățile fiind de generală aplicare, fără a fi scoase de sub incidența lor actele procesuale și procedurale realizate în materia probațiunii. În consecință, pentru a se dispune excluderea unei probe trebuie constatat că aceasta a fost obținută în mod nelegal; pentru a se constata că proba a fost nelegal obținută, trebuie să se constate nulitatea, de principiu relativă, a mijlocului de probă/procedeului probatoriu prin intermediul căruia proba a fost obiectivată; pentru a se constata nulitatea relativă a mijlocului de probă/procedeului probatoriu, această nulitate trebuie invocată de persoana interesată, într-un anumit interval procesual; neinvocarea sau invocarea tardivă a nulității atrage menținerea ca legal a mijlocului de probă/procedeului probatoriu; menținerea ca legal a mijlocului de probă/procedeului probatoriu face imposibilă excluderea probei, deoarece un mijloc de probă/procedeu probatoriu legal care obiectivează o probă obținută nelegal ar fi o contradicție în termeni. Astfel, deși, în realitate, este viciată, proba menținută poate contribui la stabilirea, în mod eronat, a situației de fapt.

Prin decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015^[19], Curtea a constatat că o probă nu poate fi obținută nelegal decât dacă mijlocul de probă și/sau procedeul probatoriu prin care este obținută este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei. Or, nelegalitatea acestora este sancționată de prevederile art. 102 alin. (3) C. pr. pen., prin aplicarea regimului nulității absolute sau relative. Aceasta deoarece nulitățile, așa cum sunt ele reglementate la art. 280-282 C. pr. pen., privesc doar actele procedurale și procesuale, adică mijloacele de probă și procedeele probatorii, și nicidecum probele în sine, care nu sunt decât elemente de fapt. Prin urmare, este firească aplicarea regimului nulităților, conform art. 102 alin. (3) C. pr. pen., doar actelor prin care s-a dispus sau s-a autorizat proba și actelor prin care s-a administrat aceasta (par. 16). Așadar, Curtea a apreciat că art. 102 alin. (2) C. pr. pen. trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obținute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) C. pr. pen. nu pot fi folosite în procesul penal în condițiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă. Cele două alineate nu reglementează instituții diferite, ci presupun întotdeauna aplicarea regimului nulităților în materia probațiunii, așa cum este acesta reglementat la art. 280-282 C. pr. pen., iar rezultatul nulității actelor, respectiv a mijloacelor de probă și a procedeelor probatorii, determină imposibilitatea folosirii probelor în proces.

Așadar, raportul între probe, mijloace de probă și procedee probatorii a fost stabilit și nu a făcut obiectul disputelor doctrinare, Curtea reluând aceste principii, probabil, pentru a sublinia că opinia sa este neschimbată în această privință.

Chiar după publicarea Legii nr. 75/2016, Curtea Constituțională a continuat să fie constantă în a aprecia că în camera preliminară pot fi administrate și alte probe decât înscrisurile. În acest sens este decizia nr. 778/2016^[20] unde s-a arătat (par. 19) că în urma pronunțării deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, procedura în cadrul camerei preliminare se desfășoară în cadrul unor dezbateri orale și contradictorii. Aceasta presupune că în procedura de cameră preliminară se pot administra probe pentru a se face dovada că anumite probe din rechizitoriu sunt obținute nelegal sau neloial. Dacă s-ar aprecia în mod contrar s-ar ajunge la situația în care dreptul la o procedură orală și contradictorie ar fi un drept formal a cărui exercitare nu s-ar bucura de efectivitate.

Revenind la decizia nr. 802/2017, nu putem să nu observăm că anumite aspecte ale sale le reiau pe cele ale deciziei nr. 554/2017 (privitoare la nulitățile relative) și ne duc la concluzia că se încearcă o reconfigurare a instituției, prin transferul către judecătorul de cameră preliminară a unor atribuții specifice fazei judecății. Așadar, Curtea constată (par. 23) că prin limitarea mijloacelor de probă se limitează independența judecătorului de cameră preliminară în realizarea actului de justiție, pe de o parte, și se încalcă dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil al părților și persoanei vătămate, în componenta sa referitoare la egalitatea armelor, pe de altă parte. Sau, în paragraful 39, concluzionând, Curtea constată că, printr-un formalism dăunător stabilirii adevărului și realizării dreptății ca valoare supremă prevăzută de art. 1 din Legea fundamentală, legiuitorul a reglementat, prin art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 75/2016, un text neconstituțional.

În nu cu mult anterioara decizie nr. 554/2017 Curtea face referire în aceiași termeni la incompatibilitatea lipsei posibilității invocării de judecătorul de cameră preliminară a nulităților relative din oficiu cu principiile realizării dreptății și a aflării adevărului. Curtea constată astfel aici că „soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 282 alin. (2) C. pr. pen., care nu permite invocarea din oficiu a nulității relative, aduce atingere prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5) privind statul de drept – în componenta sa referitoare la dreptate ca valoare supremă – și principiul legalității și ale art. 124 cu privire la înfăptuirea justiției (par. 25)”.

Dar trebuie să facă judecătorul de cameră preliminară dreptate sau analiza sa se cantonează în sfera strictă a legalității? Am tratat această problemă cu valențe mai mult de ordin filozofic decât juridic într-un studiu anterior^[21] și nu vom mai reveni asupra ei. Cu toate acestea, schimbarea de paradigmă a Curții Constituționale este evidentă și continuă, dacă avem în vedere și decizia din 18.01.2018, nepublicată, ce se referă la obligativitatea înlăturării efective a probelor excluse din dosar (decizie pe care o vom analiza pe larg după publicare). Dacă în primele decizii date legat de camera preliminară Curtea delimita clar obiectul acesteia de cel pe care îl presupune analiza unei acuzații în materie penală, odată cu ultimele hotărâri lucrurile par a se complica.