Libertatea de religie în spaţiul juridic european contemporan*

1. Relaţia omului cu spiritualitatea (Divinitatea) se află la fundamentul întregii evoluţii social-istorice a umanităţii, precum şi a cunoaşterii, în general, „relaţie care contribuie la cunoaşterea de sine, la o înţelegere superioară a omului şi a lumii în care trăieşte, în concordanţă cu spaţiul şi problematica cosmosului”^[1].

François-Marie Arouet, zis Voltaire, în al său Dicţionar filosofic din anul 1764, definind religia ideală, arăta, printre altele, că: aceasta ar trebui să fie cât mai simplă cu putinţă; să fie mai mult morală şi mai puţin dogmatică; să promoveze numai iubirea de Dumnezeu, dreptatea, toleranţa şi omenia^[2]. În ceea ce ne priveşte, aşa cum am relevat în cartea noastră – Dialogul continuu –,„religia este un ansamblu de dogme şi rituri care s-a născut din nevoia omului de a umple golul ontologic din cunoaşterea sa, de a orândui, într-un fel sau altul, lucrurile din viaţa lui care-i lăsau impresia că nu sunt în regulă, şi care în sine vizează mântuirea omului”^[3]. La rândul său, un mare gânditor al vremurilor actuale, este vorba de Mario Vargas Llosa, arată că, într-o societate deschisă, „religia ţine de domeniul privatului şi nu trebuie să uzurpe funcţiile statului, care trebuie să se menţină laic tocmai pentru a evita monopolul în domeniul religiei, acesta fiind întotdeauna o sursă de abuzuri şi de corupţie… Atâta timp cât religia rămâne în cadrul privatului, ea nu reprezintă un pericol pentru democraţie, ci mai degrabă fundamentul şi complinirea de neînlocuit ale acesteia”^[4].

Conştiinţa umană, în ambele ei forme – individuală şi socială –, face parte din conştiinţa universală. Totodată, sub aspect spiritual, conştiinţa rămâne „sediul unei capacităţi superioare de înţelegere şi judecare a lucrurilor, bazată pe o cunoaştere adâncă a realităţii, ca şi a existenţei unui sens în Univers, a unei raţiuni transcendente, pe însuşirea Divinităţii de a fi dincolo de limitele experienţei umane, în lumea semnificaţiilor şi a esenţelor, în domeniul religiei. De unde rezultă încă necesitatea religiei, a lui Dumnezeu, pentru a explica şi a înţelege lumea, privită însă contextual, ca element al Cosmosului, dar şi ca un Univers al Sinelui, încă insuficient cunoscut şi, ca urmare, valorizat. Este vorba de o înţelegere etică superioară a unei dimensiuni invizibile, în spirit, un fel de maieutică, de descifrare a adevărului existenţei şi rolului omului în Univers”^[5].

Cu referire la spaţiul juridic european contemporan, religia constituie o problemă semnificativă, dar şi o provocare, în împrejurările în care ea trebuie să joace un rol de pace, securitate şi stabilitate. De aici, şi importanţa consacrării şi garantării în documente juridice internaţionale, regionale şi naţionale a libertăţii de religie a persoanei, dar şi a prevederii prin lege a unor limite privind exercitarea acestui drept fundamental, această libertate fiind caracteristică drepturilor omului în societate.

2. În art. 9 par. 1, Convenţia (europeană) pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia) prevede că: „Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor”.

Aşa cum reiese din textul mai sus citat, între cele trei libertăţi există o strânsă conexiune, fiind, sub aspectul importanţei lor, potrivit Curţii Europene a Drepturilor Omului (în continuare denumită „Curtea Europeană„ sau „CEDO”), unul dintre fundamentele unei societăţi democratice în sensul Convenţiei. Deopotrivă, Curtea Europeană a menţionat că statele au o obligaţie pozitivă de a asigura exercitarea liniştită a drepturilor garantate de art. 9 din Convenţie^[6].

În plus, trebuie remarcate cele două dimensiuni ale acestor libertăţi şi anume, pe de o parte, dimensiunea individuală propriu-zisă (a avea opinii şi convingeri), iar, pe de altă parte, dimensiunea socială şi politică (manifestarea acestora).

În legătură cu a doua dimensiune, art. 9 par. 2 din Convenţie prevede măsurile necesare, într-o societate democratică, de restrângere a acestor libertăţi, când aceasta este cerută de nevoia ocrotirii siguranţei publice, de protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Astfel, în doctrină^[7] se susţine că libertăţile consacrate şi garantate în art. 9 din Convenţie prezintă atât un forum internum (adică un aspect intern), cât şi un aspect extern. Dacă ideile sau convingerile profunde, care se află în forul interior al persoanei, nu pot aduce atingere ordinii publice, libertatea fiind absolută, în schimb, pe plan extern, libertatea nu este decât relativă, întrucât, prin manifestarea convingerilor, se poate aduce atingere sau se poate ameninţa ordinea publică. Prin urmare, libertatea de a avea convingeri sau credinţe este absolută, în timp ce libertatea de a le manifesta este relativă^[8].

3. Libertatea de religie implică dreptul persoanei de a adera sau nu la o religie, de a o practica sau nu sau de a o schimba.

De o importanţă aparte pentru demersul nostru este definirea conceptului de cult. Astfel, termenul cult are două înţelesuri. Într-o primă accepţiune, prin cult se înţelege o asociaţie, o organizaţie religioasă, iar într-un alt înţeles, cultul este chiar ritualul practicat.

Însă în ambele accepţiuni, cultul religios desemnează exteriorizarea unei credinţe religioase atât prin unirea celor de aceeaşi credinţă într-o asociaţie religioasă, cât şi prin organizarea de procesiuni, adunări religioase ş.a.^[9].

Mai trebuie precizat că organizarea cultelor religioase este liberă, fiecare dintre aceste culte având statutele sale proprii.

Cu toate acestea, nici Convenţia şi nici jurisprudenţa organelor sale nu au dat o definiţie a noţiunii de „religie” sau de „cult”; „de asemenea, acestea nu permit identificarea unor criterii de ordin general potrivit cărora anumite reprezentări spirituale să poată fi calificate ca având semnificaţia unei religii sau a unui cult”^[10].

La rândul ei, Curtea Europeană a relevat că nu toate opiniile constituie convingeri în sensul art. 9 din Convenţie. Exempli gratia, într-o cauză^[11], instanţa de la Strasbourg a considerat că ameninţarea cu o posibilă urmărire penală a soţului reclamantei pentru participarea acestuia la activitatea de sinucidere asistată nu constituie o încălcare a prevederilor art. 9 din Convenţie, întrucât opinia reclamantei cu privire la noţiunea de sinucidere asistată nu reprezintă o formă de manifestare a religiei sau convingerilor.

În legătură cu exercitarea controlului respectării libertăţii de religie, apartenenţa unei persoane la marile religii sau confesiuni tradiţionale, cum ar fi creştinismul, islamul, iudaismul, hinduismul ori budismul, nu ridică vreo problemă. Însă credinţele religioase nu se limitează doar la cele menţionate mai sus^[12], problemele care necesită o prudenţă sporită punându-se cu privire la religiile minoritare şi la noile grupări religioase. Astfel, problema sectelor se pune în mod inevitabil, mai ales că pe plan european există o neîncredere generală în privinţa sectelor şi a acţiunilor acestora.

Este necesar să subliniem faptul că nici fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului (în continuare denumită „Comisia Europeană”) şi nici Curtea Europeană nu au utilizat în geneal, în hotărârile şi deciziile lor, termenul de „sectă”^[13]. Totodată, aceste organe ale Convenţiei apreciazăcă toate grupările religioase şi adepţii lor beneficiază de o protecţie egală a Convenţiei, cu o condiţie, şi anume ca reclamantul, pentru a beneficia de protecţia art. 9, să dovedească apartenenţa sa la o anumită religie sau credinţă^[14].

Însă prevederile art. 9 din Convenţie trebuie interpretate din perspectiva art. 11 din acelaşi document internaţional regional îndomeniul drepturilor omului, ce garantează şi protejează viaţa asociativă contra oricărei imixtiuni nejustificate a statului, deoarece comunităţile religioase tradiţionale îşi desfăşoară activitatea sub forma unor structuri organizate. Aşa fiind, dreptul credincioşilor la libertatea religiei, care cuprinde dreptul de a manifesta religia colectiv, presupune ca credincioşii să poată să se asocieze liber, fără imixtiunea arbitrară a statului. În mod real, autonomia comunităţilor religioase este indispensabilă pluralismului într-o societate  democratică avându-şi locul chiar în centrul protecţiei oferite de art. 9 din Convenţie^[15].

La aceasta se adaugă posibilitatea de a asigura protecţia jurisdicţională a comunităţii religioase,a membrilor şi a bunurilor sale – aceasta constituind unul dintre mijloacele de a exercita dreptul de manifestare a religiei pentru o comunitate religioasă, în totalitatea colectivului său. Prin urmare, respectarea dispoziţiilor art. 9 din Convenţie este asigurată nu numai în lumina art. 11 din Convenţie, dar, în egală măsură, şi în temeiul art. 6 (dreptul la un proces echitabil) din acelaşi act normativ.

Nesocotirea prevederilor art. 9 din Convenţie a fost invocată în mai multe cauze soluţionate de Curtea Europeană de-a lungul timpului.

Relevăm, cu titlu de exemplu, cauzele: Kokkinakis contra Greciei sau Manoussakis ş.a. contra Greciei, CEDO statuând că statul nu poate să impună condiţii rigide sau chiar prohibitive exercitării anumitor culte neortodoxe, cum ar fi cel al „Martorilor lui Iehova”; Larissis ş.a. contra Greciei, cu referire la acte de prozelitism săvârşite de unii ofiţeri ai armatei elene, adepţi ai bisericii protestante, pe de o parte, asupra unor ostaşi din subordinea acestora, precum şi asupra unor civili, pe de altă parte; Leyla Şahin contra Turciei, cu privire la portul voalului islamic în instituţiile publice de învăţământ superior şi semnificaţia politică a acestuia.

În literatura de specialitate^[16] s-a mai arătat că transfuziile de sânge efectuate împotriva obiecţiilor de ordin religios sunt justificate, întrucât constituie măsuri necesare pentru siguranţa publică şi pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. Tot astfel, potrivit fostei Comisii Europene, necesitatea asigurării sănătăţii publice justifică o ingerinţă în libertatea de religie, şi anume în cazul în care legislaţia prevede obligaţia pentru conducătorii de motociclete de a purta cască (în speţă, între 1973 şi 1976, reclamantul, resortisant indian, care locuia pe teritoriul Marii Britanii, credincios sikh, a fost amendat de 20 de ori pentru faptul că nu a purtat casca de protecţie), iar o religie impune adepţilor ei portul turbanului^[17].

Aceeaşi Comisie Europeană, într-un alt caz, a relevat că, interpretat din perspectiva art. 4 par. 3 lit. b) din Convenţie [nu se consideră muncă forţată sau obligatorie în sensul art. 4 din Convenţie (Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate), orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul militar din motive de conştiinţă, în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu], art. 9 nu recunoaşte celor care refuză să satisfacă un serviciu militar din motive de conştiinţă dreptul de a fi scutiţi de îndeplinirea unui serviciu civil în locul celui militar^[18].

4. În vederea asigurării respectării drepturilor prevăzuteînart. 9 din Convenţie, statelor membre ale Consiliului Europei le revin două tipuri de obligaţii: obligaţii substanţiale negative şi obligaţii substanţiale pozitive, acestea din urmă presupunând luarea unor măsuri adecvate în scopul mai sus menţionat.

În îndeplinirea obligaţiilor pozitive de către stat, incriminarea blasfemiei reprezintă un mijloc corespunzător de a preveni atacurile fundamentate pe teme religioase^[19].

Mai mult, Curtea de la Strasbourg a considerat că statele au şi obligaţia procedurală de a desfăşura o anchetă în mod efectiv atunci când dreptul prevăzut de art. 9 din Convenţie este nesocotit.

În acest cadru, într-o speţă^[20], s-a reţinut că rolul autorităţilor nu este acela de a înlătura cauza tensiunii dintre membrii unor culte diferite între care există rivalitate, prin eliminarea pluralismului, ci acela de a se asigura că grupurile rivale se tolerează unele pe altele. Prin urmare, lipsa oricărei reacţii a autorităţilor împotriva actelor de violenţă la care au fost supuşi membrii comunităţii religioase a Martorilor lui Iehova de către membrii comunităţii creştine (întemeiată pe argumentul că victimele agresiunii erau percepuţi ca o ameninţare împotriva ortodoxiei creştine) a fost considerată de către Curtea Europeană ca încălcând art. 9 din Convenţie.

5. Având în vedere cele de mai sus, putem desprinde câteva concluzii asupra libertăţii de religie în spaţiul juridic european contemporan.

Mai întâi, rolul important pe care îl are relaţia omului cu spiritualitatea (Divinitatea) atât pentru întreaga evoluţie social-istorică a umanităţii, cât şi pentru cunoaştere.

Apoi, libertatea de religie, alături de celelalte două libertăţi consacrate şi garantate de art. 9 par. 1 din Convenţie – libertatea de gândire şi libertatea de conştiinţă –, prezintă două aspecte esenţiale: un aspect intern (forum internum) şi un aspect extern. Astfel, libertatea de a avea convingeri sau credinţe este absolută, întrucât ideile sau convingerile profunde aflate în forul interior al persoanei nu pot aduce atingere ordinii publice, în timp ce libertatea de a le manifesta este relativă, deoarece, prin exteriorizarea convingerilor, se poate aduce atingere sau se poate ameninţa ordinea publică.

În al treilea rând, nici Convenţia şi nici practica judiciară a organelor sale nu au dat până în prezent o definiţie a noţiunii de„religie” ori de „cult” şi nu s-au identificat încă unele criterii de ordin general în baza cărora anumite reprezentări spirituale să poată fi calificate ca având semnificaţia unei religii sau a unui cult.

De asemenea, din jurisprudenţa organelor Convenţiei a rezultat că religiile minoritare şi noile grupări religioase creează probleme ce necesită o abordare prudentă, problema sectelor devenind una inevitabilă, pentru că, pe plan european, există o neîncredere generală în privinţa acestora. Mai mult, atât fosta Comisie Europeană, cât şi Curtea Europeană s-au ferit să folosească termenul de „sectă” în hotărârile lor.

În altă ordine de idei, şi Comisia Europeană, şi Curtea Europeană s-au pronunţat pentru un tratament egal al tuturor grupărilor religioase din Europa în temeiul art. 9 par. 1 din Convenţie, atât timp cât o persoană poate să facă dovada apartenenţei la o anumită religie sau la o anume credinţă. Totodată, s-a decis că libertatea de religie poate fi exercitată neîngrădit, ea putând fi limitată numai în baza art. 9 par. 2 din Convenţie.

În sfârşit scopul asigurării respectării art. 9 din Convenţie, statelor membre le revin obligaţii substanţiale negative şi pozitive, acestea din urmă constând în luarea măsurilor adecvate în acest sens.