Legitima apărare – cauză justificativă (I)

III. Cauzele justificative – fundament, trăsături, aplicabilitate, controverse

În doctrina penală s-a menționat că^[13], „potrivit concepției occidentale de tip francofon, cauzele exclusive de responsabilitate (a se înțelege de răspundere penală) se deosebesc mai întâi de scuzele absolutorii, adică de cauzele care exclud pedeapsa (denumite în literatura noastră cauze de nepedepsire). La rândul lor, se împart în două mari clase: cauze denumite obiective de neresponsabilitate sau fapte justificative și cauze subiective de neresponsabilitate sau cauze de neimputabilitate”.

Cele două categorii de cauze nu acționează în aceeași manieră: faptele justificative nu elimină direct răspunderea penală, ci mai ales elementul legal al infracțiunii, în cazul intervenirii lor actul pierzându-și legalmente caracterul său infracțional; cauzele de neimputabilitate, inerente și exclusive persoanei făptuitorului nu ridică atributul ilegal al faptei săvârșite, dar atrag înlăturarea răspunderii penale pentru cel care a acționat sub imperiul lor.

În ceea ce privește noțiunea de „cauze care înlătură caracterul penal al faptei”^[14], în doctrină s-a spus că^[15] „această sintagmă apare ca total inadecvată în raport de funcția îndeplinită de aceste cauze care nu sunt destinate să înlăture un caracter penal preexistent, ci să împiedice pur și simplu formarea acestuia. În consecință, dat fiind că adevărata funcție a acestor cauze este aceea de a împiedica constituirea caracterului infracțional al faptei, denumirea lor corectă ar trebui să fie aceea de cauze care împiedică constituirea infracțiunii.”

Aceste cauze devin operante numai din momentul în care au fost judiciar constatate, însă efectele se produc din momentul ivirii lor (ex tunc), iar nu din momentul constatării (ex nunc)^[16].

Cercetarea existenței vreuneia dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei trebuie să înceapă cu prevederea faptei în legea penală, fiindcă, dacă se constată că fapta nu este prevăzută de legea penală, această împrejurare face inutilă examinarea eventualelor cauze privitoare la celelalte trăsături^[17].

Existența uneia dintre cauzele justificative este dovada că fapta incriminată nu este, concomitent, și contrară dreptului. Prin contrarietatea cu dreptul se înțelege nu o poziție contrară unei ramuri determinate a dreptului, ci o contradicție cu dreptul în ansamblul său, adică cu toate ramurile dreptului (antijuridicitate)^[18].

Legitima apărare (art. 19 NCP) alcătuiește, împreună cu starea de necesitate (art. 20 NCP), exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații (art. 21 NCP) și consimțământul persoanei vătămate (art. 21 NCP), sfera cauzelor justificative care exclud caracterul penal al faptei, mai precis, exclud trăsătura esențială a antijuridicității.

S-a exprimat opinia potrivit căreia^[19], sub un anumit aspect, „cauzele justificative reprezintă obstacole pe care ordinea publică în ansamblul ei le pune în cale legiuitorului penal, spre a-l împiedica să considere ca infracțiune o anumită acțiune, chiar dacă aceasta, aparent, ar întruni trăsăturile normei de incriminare”.

În doctrina majoritară se afirmă că, pentru incidența unei cauze justificative, este necesar ca făptuitorul să știe că acționează în condițiile unei asemenea cauze (în sensul că trebuie identificat un element subiectiv); lipsa cunoașterii existenței cauzei echivalează cu inaplicabilitatea ei (de pildă, X ucide o persoană cu care se afla în relații de dușmănie și cu care se întâlnise pe stradă, fără să știe că victima plasase o bombă într-un magazin din apropiere și se îndepărta pentru a putea declanșa explozia de la distanță)^[20]. Însă există și opinia contrară^[21], spunându-se că „legea nu prevede o asemenea condiție pentru reținerea cauzelor justificative și că nu este necesar decât îndeplinirea condițiilor obiective de existență a atacului și apărării pentru existența legitimei apărări, indiferent de reprezentarea făptuitorului”. În continuare, autorul anterior citat afirmă că „dacă vom condiționa cauzele justificative de existența unui element subiectiv, nu mai există criterii de diferențiere între acestea și cauzele de neimputabilitate, în final toate aceste cauze ajungând să înlăture vinovăția ca trăsătură esențială a infracțiunii în sens material (sau imputabilitatea în sens formal)”.

Într-o altă lucrare^[22], se afirmă că teoria subiectivă a legitimei apărări „ar putea ridica probleme în raport de prevederea cuprinsă în art. 18 alin. (2) NCP, referitor la efectul in rem al cauzelor justificative. Astfel, dacă legitima apărare nu ar trebui reținută în beneficiul oricărei persoane care a acționat în prezența sa obiectivă, comițând o faptă prevăzută de legea penală, ci numai în raport de acele persoane care au cunoscut existența stării de legitimă apărare în contextul căreia s-a comis fapta și care au săvârșit-o pe aceasta special pentru a înlătura atacul (ghidate de acest element/factor afectiv: cu acest mobil/în acest scop), atunci se poate formula întrebarea: de ce s-ar reflecta această instituție, în mod automat, asupra tuturor participanților (inclusiv a celor care, poate, nu au avut această reprezentare/această motivație subiectivă?).

Apreciem că acesta constituie un punct vulnerabil al actualei reglementări (…). În plus, menținând raportarea dintre efectul in rem al cauzelor justificative și un potențial răspuns pozitiv la problema necesității de verificare a unei condiții de tip subiectiv pentru funcționarea legitimei apărări, se prefigurează o problemă subsecventă, și anume: în raport de care persoană implicată în comiterea faptei incriminate (al cărei caracter penal tinde a fi exclus ca efect al legitimei apărări) trebuie a se verifica întrunirea cerinței subiective a legitimei apărări? Este această persoană exclusiv autorul faptei prevăzute de legea penală (cel care o comite nemijlocit pe aceasta) sau poate fi oricare dintre persoanele care contribuie, ocazional, la săvârșirea respectivei fapte? Aparent (formal) – și, totodată, logic ‒, răspunsul corect este cel corespunzător primei variante: art. 19 alin. (2) NCP se referă la persoana care este în legitimă apărare ca fiind persoana care săvârșește fapta (or, potrivit actualei viziuni legale asupra participației penale, persoana care săvârșește fapta este autorul (cel care o comite nemijlocit), restul participanților fiind doar persoane care susțin/contribuie, în secundar, la săvârșirea acelei fapte); art. 18 alin. (2) NCP dispune extinderea efectului cauzelor justificative și asupra participanților (iar nu și asupra autorului sau participanților).

Din concepția actuală, de ansamblu, potrivit căreia reglementează legiuitorul participația penală, reiese că poziția autorului este distinctă de cea a participanților, respectiv că autorul nu mai este conceput ca integrat în rândul participanților (nu mai este desemnat prin raportare la participanți). De altfel, încă din denumirea marginală a Capitolului VI din Titlul II al Părții generale a Codului penal – și anume „Autorul și participanții” – se poate desprinde această concluzie.

Cu toate acestea, suntem de părere că o implementare inflexibilă a unei asemenea viziuni ar putea conduce la situații inechitabile în practică. Luăm ca reper următorul exemplu: o persoană aflată pe un șantier este atacată de un inamic al cărui atac îi pune în primejdie viața; neavând posibilitatea de a se apăra, ea transmite prin stația de emisie-recepție pe care o are la îndemână, dând ordin unui alt muncitor să efectueze de urgență o anumită operațiune care l-ar putea salva: de pildă, ordonă operatorului unei macarale să elibereze imediat încărcătura pe care o transporta, căci observase că aceasta se află exact deasupra locului unde se găsește atacatorul său; în urma acțiunii directe a operatorului macaralei, atacatorul este ucis. Într-o asemenea situație, operatorul macaralei este autorul (el a comis nemijlocit fapta care a condus la decesul victimei), iar în privința sa nu s-ar putea verifica cerința subiectivă a legitimei apărări (el nu a cunoscut existența atacului și nu a avut reprezentarea că fapta pe care o săvârșește constituie o apărare – a altuia – în fața unui atac).

Cel care era atacat și care a dat ordin operatorului macaralei să acționeze în acest fel este un participant, și anume un instigator; totuși, în persoana sa se pot constata întrunite toate condițiile legitimei apărări. Echitatea ne impune să apreciem că, într-o atare ipoteză, ar trebui ca fapta comisă să fie justificată în raport de toate persoanele implicate în comiterea ei, ca efect al justificării sale în sarcina uneia dintre acestea, indiferent de poziția de pe care au conlucrat ele la săvârșirea acelei fapte!”

Cu toate acestea, referitor la condiția subiectivă a legitimei apărări, doctrina^[23] afirmă că „nu este necesară existența unei intenții calificate prin scop, necerându-se ca persoana care se apără să fi fost motivată de finalitatea care stă la baza actului”. Se dă ca exemplu situația în care X îl surprinde pe Y, un dușman al său, în timp ce îi aplica lovituri lui Z cu intenția de a-l ucide. Dacă X îl ucide în această împrejurare pe Y, însă nu pentru că îl interesa salvarea vieții lui Z, ci în considerarea dușmăniei pe care i-o purta lui Y, potrivit concepției prezentate anterior, cauza justificativă a legitimei apărări va fi aplicabilă. Aceiași autori afirmă că „se pune problema compatibilității soluției cu prevederile referitoare la legitima apărare, care fac referire la comiterea faptei „pentru a înlătura un atac”. Aceștia afirmă că, atât timp cât scopul concret urmărit de cel care acționează în condițiile unei cauze justificative se situează dincolo de scopul prevăzut de normă și implică realizarea acestuia din urmă, nu există motiv pentru a refuza incidența cauzei justificative. Se spune că, „chiar dacă X îl ucide pe Y în considerarea dușmăniei pe care i-o purta, el nu își poate realiza scopul decât realizând și scopul cauzei justificative (oprirea atacului declanșat de Y asupra lui Z). De aceea, chiar dacă atitudinea autorului nu este în mod necesar una morală, nu există niciun motiv pentru a refuza incidența unei cauze justificative atunci când el se folosește de aceasta pentru a comite o acțiune permisă și a produce un rezultat permis în condițiile date, dar acționează pe baza unei motivații interne diferite de cea care constituie fundamentul respectivei cauze justificative”.

Totodată, autorii afirmă în continuare că „în măsura în care scopul urmărit de cel care acționează nu implică și realizarea scopului avut în vedere de legiuitor în reglementarea cauzei justificative, efectele acesteia trebuie refuzate. Spre exemplu, autorul îl surprinde pe un dușman al său în timpul comiterii unei infracțiuni și îl imobilizează. În acest caz, lipsirea de libertate nu se face fără drept, întrucât este autorizată de prevederile art. 310 alin. (1) NCPP (autorii admit însă că în acest caz nu avem propriu-zis o cauză justificativă, ci o cauză de atipicitate în cazul lipsirii de libertate – n.n.). Dacă însă autorul, după imobilizare, începe să îi aplice lovituri celui surprins în flagrant după care îl abandonează, va fi antijuridică nu doar fapta de vătămare corporală, ci și lipsirea de libertate, căci ea nu a mai fost comisă în scopul ca persoana să fie condusă înaintea autorității, ci pentru realizarea unui scop distinct de cel avut în vedere de legiuitor și a cărui realizare nu depinde în niciun fel de atingerea acestuia. Dacă autorul îl conduce totuși pe infractor la poliție, va beneficia de exonerare în cazul lipsirii de libertate, dar urmează să răspundă pentru vătămarea corporală”.

Bibliografie

A. Cursuri, tratate, monografii

• A. Boroi, Drept penal. Partea generală, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2017;
• A.N. Trainin, Teoria generală a conținutului infracțiunii, Ed. Științifică, București, 1959;
• C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All Educațional S.A., Timișoara, 1997;
• C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, ed. a III-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2019;
• F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală. Vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2008;
• F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală, Vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2014;
• G. Antoniu, Șt. Daneș, M. Popa, Codul penal actual comentat pe înțelesul tuturor, Ed. Orizonturi, București, 2010;
• G. Antoniu, T. Toader (coordonatori), Explicațiile Noului Cod penal, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2015;
• I. Pascu, T. Dima, C. Păun, M. Gorunescu, V. Dobrinoiu, M.A. Hotca, I. Chiș, M. Dobrinoiu, Noul Cod penal comentat. Partea generală, ed. a III-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2016;
• I. Tanoviceanu, Curs de drept penal. Volumul I, ediție anastatică, Ed. Universul Juridic, București, 2018;
• L.V. Lefterache, Drept penal. Partea generală. Curs pentru studenții anului II, Ed. Hamangiu, București, 2016;
• M.A. Hotca, Codul penal. Comentarii și explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2007;
• M.-C. Ivan, G. Ivan, Cauzele justificative, Ed. Universul Juridic, București, 2016;
• M.-I. Mărculescu-Michinici, M. Dunea, Drept penal. Partea generală. Curs teoretic în domeniul licenței (I), Ed. Hamangiu, 2017;
• M. Nicola, Cauzele justificative în dreptul penal român, Ed. C.H. Beck, București, 2018;
• M. Udroiu, Sinteze de drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2020;
• N. Giurgiu, Infracțiunea, Ed. Gama, Iași, 1994;
• N. Neagu, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2019;
• T. Dima, Drept penal. Partea generală, ed. a 3-a, revăzută și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2014;
• T. Vasiliu (coord.), Codul penal comentat și adnotat. Partea generală, Ed. Științifică, București, 1972;
• V.A. Ionescu, Legitima apărare și starea de necesitate, Ed. Științifică, București, 1972;
• V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. I, ed. a II-a, Ed. Academiei Române, Ed. All Beck, București, 2003;
• V. Păvăleanu, Drept penal general, Ed. Universul Juridic, București, 2012;
• W. Brînză, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2012.

B. Articole şi studii de specialitate

• A. Pol, Considerații generale privind cauzele care înlătură caracterul penal al faptei în Actualități și perspective în legislația română. 15 Noiembrie 2013. Tîrgu-Mureș, Ed. Universul Juridic, București, 2014;
• A. Santai, Circumstanțele atenuante – privire comparativă asupra vechiului și actualului cod penal în Noi instituții ale dreptului penal și dreptului procesual penal în dialogul interprofesional între judecători și avocați, Ed. Universul Juridic, București, 2015;
• S. Bogdan, Legitima apărare. Caracterul atacului, în Revista de Drept Penal nr. 2/2002;
• G. Antoniu, Cauzele justificative în proiectul noului Cod penal, în Revista de Drept Penal nr. 2/2004.

C. Dicţionare

• A. Boroi, M. Gorunescu, M. Popescu, Dicționar de drept penal, Ed. All Beck, București, 2004.