Legitima apărare – cauză justificativă (V) – Examen de practică judiciară

5. Legitima apărare. Prevenirea inculpatului.

Se găsește în legitimă apărare inculpatul care, fiind pândit și lovit cu parul în cap de către victimă, în cursul nopții, lovește, la rândul său, mortal victima. Împrejurarea că inculpatul fusese prevenit asupra posibilității unui atac, nu înseamnă că apărarea nu a fost necesară pentru înlăturarea acestuia, atunci când el s-a produs. Existența legitimei apărări nu este condiționată de împrejurarea ca inculpatul să fi fost surprins prin atac. Legea nu cere ca pericolul care amenință pe cel atacat să nu poată fi înlăturat altfel decât prin mijloace dăunătoare. Cel atacat are libertatea de a alege mijloacele, dacă apărarea rămâne în limitele necesității. Ca atare, inculpatul prevenit nu era dator să evite o întâlnire cu victima, să se ascundă sau să fugă, chiar dacă s-ar fi putut salva în acest chip^[32].

6. Circumstanța atenuantă a depășirii limitelor legitimei apărări. Provocarea. Posibilitatea cumulării.

a) Cele două circumstanțe atenuante legale sunt incompatibile (nu pot coexista) la săvârșirea aceleiași infracțiuni și față de același infractor, existența uneia excluzând-o pe cealaltă. În cazul depășirii limitelor legitimei apărări, autorul acționează în fața unui atac iminent sau în curs de desfășurare, pe când în cazul provocării, el ripostează după ce acțiunea ilicită s-a epuizat^[33].

b) În jurisprudența mai veche s-a reținut că^[34] pentru existența provocării este necesară o puternică tulburare sau emoție, determinată de comportarea victimei. În schimb, pentru a se putea face aplicarea dispozițiilor privind depășirea limitelor legitimei apărări, se cere doar o disproporție obiectivă între atac și apărare; dacă ar fi existat și o tulburare sau temere, atunci ar fi aplicabile dispozițiile de la excesul neimputabil.

c) În cazul legitimei apărări justificate (este vorba despre excesul neimputabil – n.n.), legiuitorul cere condiția ca săvârșirea faptei prevăzute de legea penală să se fi produs ca urmare a cauzării unei tulburări sau temeri care au dus la depășirea unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul, în timp ce în cazul scuzei provocării, fapta prevăzută de legea penală a fost săvârșită sub stăpânirea unei tulburări sau emoții. Prin urmare, în cazul scuzei provocării, legiuitorul nu mai vorbește de temeri, ca în cazul legitimei apărări, ci de emoții^[35].

6. Inexistența legitimei apărări.

a) Instanța reține că inculpatul a fost acuzat de comiterea infracțiunii de tulburarea ordinii și liniștii publice, relațiile sociale vătămate neavând nicio legătură cu persoana atacatorilor. Nu se poate reține în nicio situație legitima apărare în cazul comiterii infracțiunii de tulburarea ordinii și liniștii publice^[36], deoarece subiectul pasiv, respectiv societatea, nu poate fi autorul unui atac care să justifice o apărare.

Doctrina și jurisprudența sunt constante în a aprecia că în cazul în care o persoană, victima unui atac, comite o faptă prevăzută de legea penală împotriva altei persoane decât atacatorul (cu intenție – n.n.) sau împotriva oricărei alte valori sociale pentru a se apăra, situația trebuie examinată din perspectiva stării de necesitate. În aceste situații, atacul material, direct, imediat și injust devine un pericol iminent (de exemplu, inculpatul, fiind atacat, trage cu pistolul pentru a se salva tulburând ordinea și liniștea publică. Situație care dacă ar fi existat ar fi putut justifica starea de necesitate). În cauză însă, astfel cum s-a arătat, inculpatul nu era supus niciunui atac, astfel că nu sunt îndeplinite nici condițiile stării de necesitate (datorită lipsei unui pericol iminent)^[37].

b) Într-un comentariu^[38] la decizia penală nr. 148/R din 31 martie 2014 a Curții de Apel Cluj s-a spus că ,,având în vedere că în cazul infracțiunii de uz de armă subiectul pasiv este societatea, un eventual atac al unui terț persoană fizică ar putea fi valorificat prin prisma stării de necesitate, și nu a legitimei apărări”.

c) Într-o soluție din practica judiciară mai veche s-a reținut că nu există legitimă apărare dacă inculpatul, observând victima înarmată cu un box în mână și împingând poarta cu corpul, inculpatul, înarmat cu o țeavă metalică, și tulburat de prezența victimei pe care o știa ca foarte periculoasă, i-a aplicat mai multe lovituri în cap. S-a considerat că în acest caz nu a existat un atac imediat al victimei care să justifice apărarea inculpatului. (TS, sp., d. 291/1979).

Această decizie a fost în mod just criticată^[39], considerându-se că, în condițiile în care s-au petrecut faptele și când atacul era atât de iminent încât apare ca fiind, practic, în desfășurare (nu rămânea decât ca victima să aplice lovitura cu boxul), este greu să i se ceară inculpatului să rămână pasiv în fața agresiunii victimei. Reacția inculpatului, în condițiile speței, apare ca legitimă.

7. Legitima apărare. Caracterul necesar.

a) Probele confirmă concluzia la care a ajuns instanța, în sensul că inculpatul a lovit cu cuțitul pentru a înlătura atacul dezlănțuit de victimă împotriva sa, aceasta îndreptându-se spre el cu două cioburi de sticlă, cel atacat aflându-se în colțul camerei, în partea opusă ușii și ferestrei, cu fața către victimă, care s-a repezit să-l lovească în regiunea feței. Este dovedit că victima suferea de o boală de nervi și era o fire irascibilă, deosebit de agresivă, în timpul atacului expresia feței ei a inspirat groază la toți din jur, iar inculpatul nu avea posibilitatea să evite agresiunea din partea victimei.

Cum relațiile dintre inculpat și victimă, din perioada premergătoare omorului, erau rele din cauza comportării necorespunzătoare a acesteia din urmă, inculpatul și-a dat seama că victima nu-l va cruța și-l va lovi, cu gâturile de sticlă sparte. Inculpatul a apreciat just pericolul în fața căruia s-a aflat, întrucât victima, după ce a spart o sticlă, a luat o altă sticlă, pe care, de asemenea a spart-o, pentru a se folosi în atac de cioburi.

Susținerea din recursul procurorului în sensul că riposta a fost mai gravă decât atacul este neîntemeiată, deoarece caracterul necesar al apărării trebuie analizat nu numai în raport de gravitatea atacului, ci și de posibilitățile pe care le are cel atacat de a-l înfrunta. Mijloacele cu care cel aflat în fața unui atac înțelege să-și salveze viața sau integritatea corporală sunt la aprecierea sa, neputându-i-se reproșa că s-a folosit de instrumente mai periculoase decât cele întrebuințate de agresor^[40].

b) Săvârșirea unui furt poate constitui un atac împotriva patrimoniului, de natură a genera în favoarea victimei o stare de legitimă apărare, numai dacă riposta ei este imediată; aceasta înseamnă că victima furtului nu poate invoca legitima apărare, atunci când reacția sa, constând în vătămarea corporală a autorului sustragerii, a intervenit după trecerea unui anumit interval de timp de la consumarea furtului^[41].

8. Legitima apărare. Depășirea condiției proporționalității din cauza tulburării sau temerii.

a) Pândirea, urmărirea și lovirea repetată a inculpatului de către trei persoane de care este prins după ce a reușit să scape prin fugă de agresorii beți care-l amenințau cu moartea, sunt acte de natură a crea celui atacat o stare de tulburare și o temere sub stăpânirea cărora riposta prin lovire cu cuțitul constituie o apărare legitimă în condițiile art. 44 alin. (3) C. pen. (pe actualul cod, vom fi în prezența excesului neimputabil reglementat de dispozițiile art. 26 alin. (1) NCP – n.n.)^[42].

b) Pentru a stabili cu exactitate starea de spirit a inculpatului, este necesar să se examineze nu numai împrejurările în care s-a săvârșit fapta, ci și orice altă dată privind atât persoana celui care a efectuat acțiunea de apărare, cât și a celui care a declanșat atacul, precum și relațiile anterioare dintre cel atacat și victima atacului^[43].

c) Depășirea limitelor legitimei apărări constituie circumstanță atenuantă numai în ipoteza în care persoana care s-a apărat excesiv împotriva atacului, nefiind sub influența unei tulburări psihice sau a unei temeri, și-a păstrat stăpânirea de sine și controlul acțiunilor sale, pentru că în situația în care există tulburare sau temere atunci este vorba de depășirea limitelor legitimei apărări drept cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei^[44].

9. Prezumția de apărare legitimă.

Inculpata împreună cu soțul și fiul său și-au amplasat un cort în pădure cu intenția de a-și petrece vacanța. Noaptea au apărut trei muncitori forestieri în stare de ebrietate, dintre care unul i-a lovit pe soțul și fiul inculpatei cu stâlpul cortului pe care l-a smuls din pământ. În continuare a încercat să intre în cort, amenințând cu un cuțit și exprimându-și intenția de a o viola pe inculpată. În aceste condiții, inculpata a apucat un cuțit cu care a lovit victima atunci când aceasta intenționa să pătrundă în cort, ucigându-l. S-a arătat că legea nu apără numai construcțiile imobile cu destinație de locuință, ci orice loc destinat efectiv uzului domestic al uneia sau mai multor persoane, indiferent dacă este închis sau parțial deschis, stabil sau mobil, destinat sau nu special acestui scop. Esențial este să fie folosit efectiv pentru nevoi legate de viața privată a persoanei^[45].

BIBLIOGRAFIE

1. Cursuri, tratate, monografii
2. C. Duvac, N. Neagu, N. Gamenț, V. Băiculescu, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2019;
3. C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2019;
4. C. Sima, Codul penal adnotat cu practică judiciară 1969-2000, Ed. Lumina Lex, 2000;
5. G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay, L.V. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F.-M. Vasile, Codul penal. Comentariu pe articole, ed. 2, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2016;
6. M.-C. Ivan, G, Ivan, Cauzele justificative, Ed. Universul Juridic, București, 2016;
7. N. Neagu, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2019;
8. T. Vasiliu (coord.), Codul penal comentat și adnotat. Partea generală, Ed. Științifică, București, 1972;
9. V.A. Ionescu, Legitima apărare și starea de necesitate, Ed. Științifică, București, 1972.
10. Culegeri de practică judiciară
11. A. Boroi (coord.), I. Rusu, F. Pușcă, A. Chirilă, M. Pocora, G.L. Goga, A. Dumitrache, M.-I. Bălan-Rusu, Practică judiciară în materie penală. Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2013;
12. Adrian D. Dumitru, Camil Gall, Repertoriu alfabetic de practică judiciară, Ed. Științifică, București, 1958;
13. A.V. Iugan, Codul penal adnotat. Partea generală, Ed. Universul Juridic, 2020;
14. Buletinul Jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 2003. Înalta Curte de Casație și Justiție, Ed. All Beck, București, 2005;
15. Buletinul Jurisprudenței, Curtea de Apel Iași, Culegere de practică judiciară pe anul 1999. Drept penal. Drept procesual penal, Ed. Lumina Lex, 2000;
16. Buletinul Jurisprudenței. Repertoriu anual. 2008. Tribunalul Bistrița-Năsăud, Ed. Universul Juridic, București;
17. Buletinul Jurisprudentei. Repertoriu anual. 2009. Tribunalul Bistrița-Năsăud, Ed. Universul Juridic, București;
18. Camil Gall, Niculae Hogaș, Repertoriu de practică judiciară, Ed. Științifică, București, 1963;
19. Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1980, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982;
20. Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1981, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983;
21. Culegere de practică judiciară în materie penală pe anul 2000. Curtea de Apel București. Drept penal. Drept procesual penal, Ed. Rosetti, București, 2002;
22. Culegere de practică judiciară penală pe anul 1998. Curtea de Apel București, Ed. All Beck, 1999;
23. Curtea de Apel Cluj, Buletinul Jurisprudenței pe anul 2011, Ed. Universul Juridic, București;
24. Curtea Supremă de Justiție. Buletinul Jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 1999, Ed. Juris Argessis, Curtea de Argeș;
25. Curtea Supremă de Justiție. Buletinul Jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 2000, Ed. Juris Argessis;
26. D. Lupașcu (coord.), Culegere de practică judiciară în materie penală pe anul 2005. Curtea de Apel București, Ed. Universul Juridic, București, 2006;
27. D. Lupașcu (coord.), Curtea de Apel București. Practică judiciară penală: 2001-2002, Ed. Brilliance, Piatra-Neamț, 2004;
28. G. Antoniu, V. Brutaru, Revista de drept penal. Studii și practică judiciară 1994-2007, Ediția a 2-a, revăzută, Ed. Hamangiu, 2008;
29. G. Antoniu, C. Bulai, Practică judiciară penală, Vol. I, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1988;
30. G. Bodoroncea, I. Kuglay, L. Lefterache, I. Matei, I. Nedelcu, F. Vasile, Codul penal adnotat, Ed. C.H. Beck, București, 2007;
31. G. Ionescu, I. Ionescu, Probleme de drept din jurisprudența Curții Supreme de Justiție în materie penală 1990-2000, Ed. Juris Argessis;
32. Practică judiciară penală 2003-2004. Curtea de Apel București, Ed. Brilliance, 2006;
33. Șt. Crișu, E.D. Crișu, Codul Penal adnotat cu practică judiciară 1989-1999, Ed. Argessis Print, 1999;
34. Șt. Crișu, E.D. Crișu, Practică și literatură juridică 1997-2000, Vol. IV, Ed. Argessis, 2000;
35. T. Toader, A. Stoica, N. Cristuș, Codul penal și legile speciale, doctrină, jurisprudență, decizii ale Curții Constituționale, hotărâri C.E.D.O., Ed. Hamangiu, București, 2007;
36. V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1977;
37. V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982;
38. V. Papadopol, Șt. Daneș, Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1989;
39. V. Pușcașu, Noul Cod penal adnotat, Ed. Hamangiu, 2014.