Legea aplicabilă condițiilor de fond ale promisiunii de căsătorie (logodnei)

1. 1. Calificarea primară a noțiunii de promisiune de căsătorie (logodnă)

1.1. Precizări prealabile

În dreptul internaţional privat o problemă foarte discutată este cea referitoare la legea după care se efectuează calificarea. În principiu, calificarea se efectuează după lex fori, dar există şi opinii care susţin calificarea în funcţie de lex causae^[1].

Calificarea după legea forului – lex fori – este susţinută de majoritatea autorilor care îşi întemeiază opinia pe următoarele argumente^[2]:

– normele conflictuale sunt cuprinse în sistemul de drept al forului, adică sunt norme naţionale. Instanţa aplică în principiu propriul său sistem de norme conflictuale. Deci, instanţa va califica după lex fori, conform principiului „aceluia îi aparţine interpretarea care a edictat norma” (ejus est interpretari, cujus condere);

– calificarea este o problemă prealabilă soluţionării conflictului, iar operaţiunea se poate efectua numai după legea forului.

Totuşi, există unele împrejurări în care calificarea nu se poate face după legea forului. Excepţiile^[3] care sunt admise se referă la:

• autonomia de voinţă, potrivit căreia părţile au libertatea să aleagă prin acordul lor legea aplicabilă contractului, precum şi calificările indicate în cauză;
• calificarea secundară se face după legea desemnată a se aplica raportului juridic;
• bunurile imobile – reglementate de legea locului unde se află situate imobilele, adică de lex rei sitae şi calificarea va fi dată de această lege;
• retrimitere – operaţiunea prin care normele forului trimit la dreptul străin, ale cărui norme conflictuale trimit înapoi la legea instanţei sau mai departe la legea unui alt stat. Ca atare, admiterea de către lex fori a retrimiterii implică luarea în considerare şi a calificării date de legea străină;
• instituţii juridice necunoscute de legea forului (spre exemplu: dreptul german permite copilului din afara căsătoriei de a solicita unele sume de bani de la pretinsul tată);
• cetăţenie – apartenenţa persoanei fizice la un anumit stat – regulă ce va fi luată în considerare numai atunci când persoana are o singură cetăţenie;
• calificarea autonomă – cerinţele specifice raporturilor cu element de extraneitate şi, în special, promovarea relaţiilor economice internaţionale pot impune anumite calificări distincte de legile care se află în conflict, ca de exemplu pentru evitarea dificultăţilor şi armonizarea soluţiilor, uneori noţiunile incluse într-o convenţie internaţională sunt calificate chiar în textul înţelegerii.

Calificarea după legea cauzei – lex causae – este susţinută de o serie de specialişti^[4]. Legea cauzei este legea străină competentă să se aplice unui raport juridic sau unuia din elementele sale. Argumentele pe care se bazează specialiştii sunt:

– legea străină normal competentă nu se poate aplica fără a ţine seama de propria calificare;

– protecţia drepturilor născute sub imperiul legii străine se asigură prin corecta ei aplicare.

Cu privire la legea după care se face calificarea secundară, fiind o problemă de drept intern, majoritatea doctrinei de drept internaţional privat indică lex causae, adică legea care are cele mai strânse legături cu situaţia de fapt. Astfel, autoritatea sesizată cu un raport de drept internaţional privat referitor la efectele patrimoniale ale căsătoriei descoperă cu ajutorul normei conflictuale proprii că este aplicabilă o lege străină. Noţiunile de: căsătorie şi efecte patrimoniale ale căsătoriei vor căpăta noi înţelesuri, în acord cu prevederile sistemului de drept străin.

În ceea ce priveşte dreptul internaţional privat român, calificarea primară se face după legea română, lege a forului pentru orice autoritate publică română. Astfel, potrivit art. 2558 noul C. civ., „(1) Când determinarea legii aplicabile depinde de calificarea ce urmează să fie dată unei instituţii de drept sau unui raport juridic, se ia în considerare calificarea juridică stabilită de legea română. (2) În caz de retrimitere, calificarea se face după legea străină care a retrimis la legea română. (3) Natura mobiliară sau imobiliară a bunurilor se determină potrivit legii locului unde acestea se află sau, după caz, sunt situate. (4) Dacă legea română nu cunoaşte o instituţie juridică străină sau o cunoaşte sub o altă denumire ori cu un alt conţinut, se poate lua în considerare calificarea juridică făcută de legea străină. (5) Cu toate acestea, când părţile au determinat ele însele înţelesul noţiunilor dintr-un act juridic, calificarea acestor noţiuni se face după voinţa părţilor”.

Trebuie făcute două observaţii: prima că termenul de „instituţie de drept” trebuie interpretat lato sensu, incluzând şi noţiunile juridice, iar a doua că excepţiile de la alin. (2), (3), (4) şi (5) sunt de strictă interpretare. Deci, conform art. art. 2558 alin. (1) NCC, calificarea primară se face întotdeauna după legea română, adică în conformitate cu noţiunile utilizate, de sistemul de drept românesc. De asemenea, calificarea unei probleme ca fiind de drept procedural sau de drept material se face după legea română.

Pentru a putea efectua calificarea primară a noţiunii de promisiune de căsătorie (logodnă), în dreptul internaţional privat român conform art. 2558 NCC este necesar să pornim de la sensul pe care această noţiune îl are dreptul intern românesc, mai precis în dreptul familiei.

1.2. Noțiunea de logodnă în dreptul românesc

1. 1. Noţiunea de logodnă în vechiul drept românesc

În primele pravile scrise în limba română, căsătoria era precedată de logodnă (numită şi făgăduială sau învoială). Acest act juridic pregătitor al căsătoriei era posterior sau concomitent cu momentul negocierii şi acceptării de către viitorul ginere a zestrei fetei. În Codul Calimah^[5], normele juridice privind logodna erau incluse în parag. 64-70 din Capitolul al II-lea „Pentru dritul căsătoriei” al Părţii I, intitulată „Pentru dritul persoanelor”. Potrivit dispoziţiilor parag. 64, „logodna este făgăduinţa pentru următoarea însoţire şi se face desăvârşit sau nedesăvârşit”. Logodna desăvârşită făcută cu ceremonie religioasă avea aceeaşi forţă juridică precum cununia şi nu se putea dezlega decât pentru pricinile prevăzute în parag. 120 şi 142. Logodna nedesăvârşită se făcea doar prin promisiuni şi dare de arvună şi nu dădea naştere unei obligaţii legale de căsătorie, ci doar unei obligaţii de despăgubire a celuilalt logodnic în cazul ruperii logodnei fără un motiv temeinic. Dispoziţiile parag. 70 arată că logodna nedesăvârşită se putea încheia doar dacă logodnicii aveau minim 7 ani, iar logodna desăvârşită se putea încheia dacă femeia avea minim 12 ani, iar bărbatul minim 14 ani.

Legiuirea Caragea^[6], în Partea a III-a, Capitolul XV, reglementa logodna^[7] ca „mai întâi cuvântare de tocmeală a nunţii”, cazurile în care logodna se putea desface, precum şi returnarea darurilor de logodnă însoţite sau nu de alte despăgubiri. Logodna se încheia prin promisiunea de căsătorie în faţa martorilor. Pentru încheierea logodnei, era necesar atât consimţământul părinţilor, cât şi cel al logodnicilor. În situaţia în care părinţii unuia dintre logodnici nu se înţeleg asupra logodnei, opinia bărbatului avea prioritate.

Totuşi, nunta nu se făcea niciodată singură, între cele două familii interpunându-se un al treilea personaj, numit fie mijlocitor, fie peţitor. Acest interpus era rudă, prieten, vecin cu una dintre cele două familii şi intervenea pe lângă părinţi, propunea realizarea alianţei, participa la negocierea zestrei, îi prezenta pe cei doi tineri unul altuia. De asemenea, un peţitor avea şi rol de chezaş atât în realizarea alianţei, cât şi în ceea ce priveşte cinstea celor doi. El îşi asuma responsabilitatea acestei relaţii, ginerii şi socrii neezitând să îl tragă la răspundere atunci când interveneau neînţelegeri. Astfel, spre exemplu, Hagi Avram îşi pune propria reputaţie în joc atunci când o recomandă pe Ancuţa tovarăşului său de afaceri, Gheorghe Bimbaşa. De aceea, atunci când Gheorghe apare în pragul casei şi îi cere socoteală despre necurăţenia fetei, Avram rămâne efectiv cu gura căscată. Ca mijlocitor, Avram era în egală măsură responsabil de dezonoarea fetei, intervenţia sa în aplanarea conflictului devine foarte activă, încercând, când de o parte, când de alta, să obţină compromisuri^[8].

Inelul rămâne, de-a lungul timpului, simbolul ritualic prin excelenţă al logodnei depline şi este deseori scris în foia de zestre, iar valoarea lui creşte sau descreşte în funcţie de starea socială a tinerilor. El purta denumirile de: „inel cu diamant pentru schimb”, „inel dă aur pentru schimbul de logodnă”, „inele de aur cu diamant în clasa nobiliară, de argint, de matostat sau de metal ordinar”. Gestul de schimb de inele este bilateral, cei doi tineri schimbând inele în ziua în care au căzut la învoială să se cunune. Trimiterea unui inel este întotdeauna văzută şi percepută de cei din jur ca pecetluirea unui angajament de căsătorie. Atunci când Constandin trimite iubitei sale „inelul său de matostat din deget”, aceasta se crede deja logodită. Chiar dacă în faţa soborului tânărul susţine că a făcut o glumă, nimeni nu îl crede, pentru că gestul său are o importanţă simbolică maritală şi este perceput ca un angajament de căsătorie. Tânărul avea să sfârşească prin a se căsători cu fata, întrucât motive reale nu existau pentru a desface o asemenea logodnă^[9].

Sărutarea tinerilor ca gest nupţial important în ritualul de logodnă apare în Pravilă, dar în practică este mai puţin întâlnit. De asemenea, sărutarea mâinilor este întâlnită ca gest o singură dată şi asociată cu schimbul de inele. Sărutul singur apare atunci când logodna se face în pripă şi familiile nu au avut timp să îşi procure inelele necesare schimbului.

După schimbul de inele urma oferirea de daruri logodnicei de către logodnic. În privinţa darurilor nu se menţionează felul lor. Spre exemplu: Ilie Tabac dăruieşte logodnicei sale Ghena, „atunci când au schimbat inelele”, următoarele: „nişte galbeni, o oglindă şi 2 basmale şi un inel”; Asanache dăruieşte Ilincăi, fiica lui Mitu căpitanul de seimeni din mahalaua Serdarului, la logodnă şi în zilele următoare, „o farfurie de argint cu linguriţa ei de dramuri 28 i un inel de aur i doao testemeluri i doao perechi de conduri roşii”. Aşadar, cu excepţia inelului, fiecare dăruieşte ce are şi ce poate^[10]. Ulterior, până la nuntă, se ofereau şi alte daruri, denumite daruri dinaintea nunţii. Deosebirea dintre darurile de logodnă şi darurile dinaintea nunţii rezultă şi din următoarea speţă: fata vinovată de ruperea logodnei trebuie să restituie inelul primit, „darurile din ziua logodnei”, cât şi „darurile ce i s-au trimis a doua zi”.

Următoarea etapă o constituie ceremonia religioasă, prin oficierea unei slujbe de către preotul parohial. Ea se oficiază fie în biserica din sat sau mahala, fie la casa logodnicilor, unde are loc şi ospăţul. Biserica, prin oficierea slujbei religioase, consideră că nunta este săvârşită jumătate, urmând ca cealaltă jumătate să se săvârşească cu ceremonia propriu-zisă.

Ospăţul de logodnă reprezintă ultima etapă din ritualul de logodnă. El este organizat de părinţii fetei şi prieteni, vecini, rude sunt invitaţi să participe.

Logodna devine însă legătură de nedesfăcut numai după citirea „sfintelor molivte”, adică după ceremonia religioasă. Deci logodna nu putea fi desfăcută decât de Biserică. Logodna se poate desface pentru anumite motive prevăzute de Pravilă, cum ar fi: fata însărcinată cu altul, vârsta mai mică decât cea admisă, îndrăcirea unuia dintre logodnici, dorinţa unui logodnic de a se călugări etc. În practică, multe dintre logodne se desfăceau din pricina opoziţiei unuia dintre logodnici sau a părinţilor. La desfacere logodnei, vinovatul trebuie să restituie tot ce a primit de la celălalt logodnic şi adesea trebuie să plătească şi daune^[11].

Codul civil de la 1864 nu a mai reglementat această instituţie, întrucât legiuirile româneşti din secolul al XVII-lea până în secolul al XIX-lea i-au ataşat acesteia o coloratură religioasă. Codul civil, dorind să extragă instituţia căsătoriei şi a familiei din jurisdicţia Bisericii, nu a mai preluat reglementările vechi referitoare la această instituţie premergătoare căsătoriei.

În Codul familiei, intrat în vigoare în anul 1954 (de inspiraţie sovietică), instituţia logodnei nu este reglementată.

Codul civil, intrat în vigoare în 2011, în art. 266 alin. (1) prevede că „logodna este promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria”.

Literatura de specialitate^[12] defineşte logodna ca fiind promisiunea reciprocă a două persoane de sex diferit de a încheia căsătoria în viitor.

DOWNLOAD FULL ARTICLE