Latura subiectivă a infracțiunii de omor intenționat în dreptul penal al Republicii Moldova: analiza intenției și a gradului de vinovăție al autorului

INTRODUCERE

Latura subiectivă, un element al componenţei de infracţiune, care oferă o prezentare a proceselor psihice interioare, ce au loc în conştiinţa şi voinţa persoanei care comite infracţiunea, în acest context, latura subiectivă a omorului este formată din semnele care caracterizează atitudinea psihică a făptuitorului faţă de faptele sale şi consecinţa survenită – moartea persoanei. Această atitudine este reflectată în diverse momente intelectuale, voliţionale şi emoţionale, care devin evidente la examinarea faptei concrete. Ca criteriu principal la delimitarea infracţiunilor după latura subiectivă ne serveşte forma de vinovăţie – intentie ori imprudenţă. Ca elemente ale laturii subiective pot servi motivul şi scopul infracţiunii.

Omorul se săvîrşeşte cu intenţia de a suprima viaţa unei persoane adică, fie cu intenţie directă, atunci când făptuitorul a prevăzut rezultatul acţiunii sale (moartea victimei) şi a urmărit producerea acestuia, fie cu intenţie indirectă când făptuitorul a prevăzut rezultatul acţiunii sale şi fără a îl urmări, a acceptat totuşi posibilitatea survenirii acestuia^[1].

Elementele care caracterizează latura subiectivă a infracţiunii sunt vinovăţia, scopul şi motivul infracţiunii.

Vinovăţia prezintă atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta socialmente periculoasă comisă de ea, prevăzută de legea penală, şi faţă de consecinţele ei^[2]. Persoana poate fi recunoscută vinovată în comiterea faptei socialmente periculoase dacă ea este responsabilă, adică aptă să-şi dea seama de caracterul acţiunilor (inacţiunilor) sale şi dacă poate să le dirijeze. Elementele constitutive ale atitudinii psihice sunt conştienţa şi voinţa, care în totalitatea lor formează conţinutul vinovăţiei. Aşadar, vinovăţia se caracterizează prin două componente: intelectivă şi volitivă.

Legiuitorul nu include emoţiile la definirea formelor de vinovăţie, deşi ele intră în conţinutul atitudinii psihice (vinovăţiei). Emoţiile (senzaţiile, afectele) se manifestă sub formă de reacţii provocate de împrejurările neaşteptate, formând aşa-numita stare emoţională. Emoţiile reprezintă reflecţia psihică care se consideră a fi atitudine, trăire părtinitoare a anumitor fenomene sau situaţii.

Deseori în comportamentul deviant emoţiile pot juca rolul motivului (spre exemplu, ura, frica, dorinţa de a se răzbuna etc.), ele servind drept cadru pentru procesele intelective şi volitive. Afectele se consideră a fi stări emoţionale puternice, de durată relativ scurtă, legate cu schimbarea bruscă a împrejurărilor de viaţă importante pentru subiect, care pot provoca infracţiunea^[3].

Gradul de vinovăţie se consideră a fi caracteristica cantitativă a esenţei sociale a vinovăţiei, care poate fi definită ca ansamblu de formă şi de conţinut al vinovăţiei, ţinându-se seama de toate particularităţile atitudinii psihice a persoanei faţă de împrejurările obiective ale infracţiunii şi faţă de cauzele subiective, psihologice. Gradul de vinovăţie a persoanei concrete în comiterea infracţiunii anumite se consideră a fi expresie directă a alterării orientării valorice a făptuitorului^[4].

Indentificarea formei de vinovăţie la comiterea omorului are o importanţă esenţială pentru calificarea corectă a infracţiunii, deoarece legea stabileşte o deosebire esenţială în ceea ce priveşte răspunderea şi pedeapsa penală pentru omorul intenţionat pe de o parte, şi omorul din imprudenţă, pe de altă parte^[5].

Principiul răspunderii numai pentru faptele, săvârşite cu vinovăţie, întotdeauna era caracteristic dreptului penal. Răspunderii şi pedepsei penale poate fi supusă numai persoana care a săvârşit cu vinovăţie fapta socialmente periculoasă prevăzută de lege, adică cu intenţie directă şi indirectă cât şi prin imprudenţă^[6].

De cele mai multe ori, omorul se săvârşeşte cu intenţie directă, însă practica judiciară oferă multe exemple de săvârşire a infracţiunii şi cu intenţie indirectă. Legislaţia în vigoare prevede că omorul poate fi săvârşit atât cu intenţie directă cât şi cu intenţie indirectă (hotarârea Plenului Curţii Supreme de Justiție nr. 9 din 15.11.1993, pct. 3)^[7].

Apare întrebarea când suntem în prezenţa intenţiei directe şi când în prezenta intenţiei indirecte?

Atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară, s-a arătat că poziţia psihică a făptuitorului trebuie stabilită în fiecare caz, în raport cu împrejurările concrete şi îndeosebi în raport cu instrumentul folosit de făptuitor (instrument apt sau nu de a produce moartea), cu regiunea corpului lovită (o zonă vitală sau nu), cu numărul şi intensitatea loviturilor (o simplă lovitură sau mai multe lovituri, aplicate cu mare intensitate), raporturile dintre infractor şi victimă, anterioare săvârşirii faptei (raporturi de duşmănie sau raporturi de prietenie), atitudinea infractorului după săvârşirea faptei (a încercat să dea un prim ajutor victimei sau a lăsat-o în starea în care a adus-o)”^[8]. De asemenea, s-a subliniat că este necesară luarea în considerare a tuturor acestor împrejurări şi nu numai a unora, deoarece, chiar dacă unele împrejurări par concludente, privite în mod izolat, pot duce totuşi la o încadrare juridică greşită a faptei.

Omorul este atribuit la categoria infracţiunilor care pot fi manifestate doar prin vinovăţie intenţionată (intenţie directă ori indirectă), în afară de lipsirea de viaţă din imprudenţă. Adică, vinovatul îşi dă seama de faptul că atentează la viaţa altei persoane, prevede inevitabilitatea sau posibilitatea reală de survenire a morţii victimei şi doreşte survenirea ei (intenţie directă) sau o admite în mod conştient (intenţie indirectă sau eventuală).

În cazul omorului la comandă putem vorbi doar despre prezenţa unei intenţii directe^[9]. Deosebit de importantă pentru caracterizarea poziţiei subiective a făptuitorului faţă de rezultat sunt şi împrejurările în care s-a produs actul de violenţă şi care, indiferent de materialitatea actului, pot să confirme sau să infirme intenţia de ucidere. Este greşit să se considere că orice vătămare produsă într-o zonă vitală a corpului, chiar dacă a necesitat un număr mare de îngrijiri medicale, trebuie neapărat să fie încadrată ca tentativă de omor, fără a se ţine seama de împrejurările concrete în care s-a consumat fapta, modul derulării acţiunii şi de asemenea, de datele care caracterizează persoana făptuitorului^[10].

În ipoteza ideii consemnate nu suntem de acord cu autorul rus N.I. Zagorodnicov, care precizează că latura subiectivă a omorului se caracterizează prin intenţie şi imprudenţă. Legea, precizează autorul, determină răspunderea penală pentru omorul intenţionat şi din imprudenţă, considerând-o pe cea din imprudenţă ca fiind mai puţin periculoasă. Intenţia, element subiectiv caracteristic infracţiunii de omor, se deosebeşte pe aceasta nu numai de lipsirea de viaţă din imprudenţă, ci şi de vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei, care a cauzat decesul victimei^[11].

La soluţionarea problemei legate de conţinutul intenţiei vinovatului, vor fi luate în vedere cumulul tuturor circumstanţelor infracţiunii săvârşite, în particular comportamentul vinovatului şi al victimei, relaţiile între acestea, cauzele întreruperii acţiunilor infracţionale de către vinovat, metodele şi mijloacele de comitere a omorului, caracterul rănilor, spre exemplu aflat în zona organelor vitale importante etc.

În general, intenţia de a ucide rezultă din modul în care a fost săvârşită fapta. Astfel, folosirea unor instrumente apte să producă moartea victimei, aplicarea de lovituri cu instrumente de acest fel în regiuni vitale ale corpului, aplicarea de lovituri la întâmplare cu corpuri tăioase sau contondente etc. sunt considerate ca probe neîndoielnice ale intenţiei de a ucide. Când intenţia nu rezultă în mod evident din activitatea făptuitorului, pentru existenţa ei trebuie să se stabilească în ce măsură acesta a prevăzut şi a urmărit producerea morţii sau cel puţin a acceptat acest rezultat. În acest scop, trebuie cunoscute şi avute în vedere toate împrejurările concrete ale cauzei^[12].

Autorul rus Borodulin A. subliniază că formele de vinovăţie se apreciază pe baza evoluării circumstanţelor obiective, care sunt sau nu semne ale componenţei de infracţiune. La soluţionarea problemei despre conţinutul intenţiei vinovatului este necesară analiza cumulului de circumstanţe care caracterizează infracţiunea, în particular, comportamentul făptuitorului şi al victimei anterior săvârşirii infracţiunii, raporturile existente între aceștia. Deci, de pe poziţia constatării intenţiei vinovatului la cauzarea morţii persoanei este necesar a supune analizei:

– metodele şi mijloacele de influenţă asupra organismului victimei;

– cantitatea şi caracterul leziunilor sau altor lovituri;

– localizarea acestora;

– cauzele întreruperii acţiunilor infracţionale de către vinovat^[13];

– comportamentul anterior al vinovatului şi al victimei, legătura dintre ei.

La încadrarea omorului trebuie stabilită nu numai vinovăţia intenţionată, dar şi forma concretă a intenţiei. Doar constatarea intenţiei directe ori indirecte oferă temei de a înainta concluzia că omorul într-adevăr a fost comis, deoarece în afara unei forme concrete de vinovăţie fapta nu poate fi recunoscută drept infracţiune.

Delimitarea intenţiei directe de cea indirectă are importanţă pentru individualizarea răspunderii penale, iar în anumite cazuri pentru delimitarea omorului de alte infracţiuni. Aceasta se referă, spre exemplu, la calificarea tentativei de omor. Prezenţa intenţiei indirecte exclude o asemenea calificare, infracţiunea urmând a fi încadrată în baza consecinţelor de fapt survenite. De asemenea, în conţinutul normei de incriminare se face distincţie între o intenţie spontană şi alta subită. În ceea ce vizează omorul simplu trebuie concretizat faptul că este posibilă doar prezenţa unei intenţii spontane (subite). În cazul omorului la comandă vorbim despre o intenţie premeditată^[14].

Stabilirea intenţiei de a ucide are o importanţă deosebită dacă este unicul criteriu de deosebire a infracţiunii de omor de ucidere din culpă sau loviri sau vătămări cauzatoare de moarte precum şi de violul urmat de moartea victimei. Acestea din urmă se caracterizează din punct de vedere subiectiv prin praeterintenţie. Problema se pune mai ales când fapta e săvârşită cu intenţie indirectă. Spre exemplu, când în cazul violului, dacă actele violente săvârşite împotriva victimei sunt de o asemenea natură încât ele singure sau în unire cu alte împrejurări dovedesc că infractorul a urmărit nu numai violul, ci şi-a reprezentat şi moartea victimei şi a acceptat-o, rezultat producându-se, se face aplicarea concursului dintre infracţiunea de omor şi infracţiunea de viol în formă simplă.

În cazul lovirilor sau vătămărilor cauzatoare de moarte, făptuitorul acţionează cu intenţia de a lovi sau vătăma, fiind însă întotdeauna în culpă cu privire la producerea morţii victimei. Când infracţiunea de omor a rămas în faza tentativei, se pune problema deosebirii omorului de infracţiunea de vătămare corporală sau vătămare corporală gravă, la care intenţia este de a pricinui dureri fizice şi nu moartea.

Există intenţie de ucidere şi, deci, infracţiune de omor în cazul erorii asupra identităţii persoanei, deoarece o astfel de eroare nu poartă asupra unei împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. Aceeaşi soluţie este în general admisă şi în cazul devierii din eroare a loviturii de la persoana pe care făptuitorul intenţionează să o ucidă, asupra alteia, deoarece legea apără viaţa oricărei persoane.

Existenţa anumitor particularităţi ale laturii subiective a infracţiunilor contra vieţii persoanei obligă la examinarea semnelor individuale pentru fiecare tip de infracţiune. Constatarea semnelor laturii subiective şi a vinovăţiei are o importanţă deosebită, mai întâi de toate, pentru calificarea infracţiunii de omor. Studierea practicii judiciare ne demonstrează că analiza laturii subiective la calificarea omorurilor reprezintă dificultăţi. Imprecizia în concluziile deduse din aceste analize nu rareori determină anumite erori: incorect se determină orientarea intenţiei, lipsirea de viaţă din imprudenţă se examinează ca intenţionată, se admit concluzii despre prezenţa intenţiei ori imprudenţei în cauzarea morţii din întâmplare, prezenţa raportului de cauzalitate se admite ca probă a vinovăţiei etc. Toate acestea subliniază importanţa determinării tuturor semnelor laturii subiective a omorului^[15].

Dominaţi de exigenţele încadrării juridice corecte a faptelor, s-ar putea reproşa acestei practici faptul că, nestrăduindu-se în fiecare cauză să stabilească modalitatea intenţiei cu care s-a săvârşit omorul, instanţa competentă nu are posibilitatea să valorifice aceste deosebiri în justa individualizare a răspunderii penale^[16].

Ar fi greu de admis ca, de exemplu, o faptă constând din aplicarea mai multor lovituri cu cuţitul în regiuni vitale vieţii omului şi cu intensitate să fie încadrată în legea penală, ca infracţiune de omor săvârşită cu intenţie indirectă, iar alteori ca infracţiune de omor săvârşită cu intenţie directă, deşi cunoaşterea activităţii materiale exterioare desfăşurată impune diferenţieri evidente în plan subiectiv.

În practica judiciară, intenţia de ucidere se deduce din materialitatea actului (dolus ex re) care, în cele mai multe cazuri, relevă poziţia infractorului faţă de rezultat.

Omorul se savârşeşte cu intenţia de a suprima viaţa unei persoane, adică cu intenţie directă, atunci când făptuitorul a prevăzut rezultatul acţiunii sale, a prevăzut urmările ei periculoase și a dorit în mod conştient survenirea morţii victimei^[17] (de exemplu făptuitorul trage un foc de arma direct asupra persoanei pe care intenţiona să o priveze de viaţă şi ţinta a fost atinsă, fiind omorâtă victima preconizată din timp).

În cazul când făptuitorul, săvârşind fapta prejudiciabilă, îşi dădea seama de acţiunile sau inacţiunile sale periculoase, dorește moartea unei persoane concrete, dar ca rezultat survine încetarea vieţii altei persoane şi vinovatul a admis aceste urmări, atunci vom fi în prezenţa omorului săvârşit cu inţentie indirectă (de exemplu făptuitorul a pus otrava într-un pahar cu băutura pentru a ucide o persoană concretă, dar întâmplător băutura a fost consumată de altcineva, care a şi decedat)^[18].

Rezultatul, constând din moartea victimei poate fi produs şi ca urmare a contribuţiei unor procese naturale care se petrec în corpul victimei – avem în vedere transformările din organismul victimei în momentul săvârşirii faptei – pentru bătrâni, copii, femei, bolnavi, infirmi sunt suficiente acte minime de violenţă pentru producerea rezultatului mortal.

Ca urmare, intenţia de a ucide se relevă şi din modul de a acţiona al făptuitorului cunoscând starea victimei asupra căreia acţionează. Astfel, inculpatul care își loveşte socrul în vârstă de 75 de ani cauzându-i o hemoragie meringo-cerebrală exteriorizează intenţia de a ucide, nu de cea de vătămare corporală; fapta de a lovi doar cu palma pe o fetiţă de două luni, dar în mod repetat ceea ce a provocat fractura bolții craniene şi moartea persoanei, constituie infracţiune de omor şi nu de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte^[19].