E pluribus unum: câte ipoteci reglementează Noul Cod civil?

Motto: How many roads must a man walk down
Before you call him a man?^[1]

Apariţia Noului Cod civil a produs o bulversare şi în cadrul celui mai conservator colţ al dreptului civil: dreptul garanţiilor. Dacă primele voci au criticat adoptarea unei „noi” terminologii, practicienii au observat cu surprindere că reglementarea nu (mai) seamănă nici cu tradiţionalul Cod civil Cuza, dar nici cu niciodată (pe deplin) înţeleasa Lege nr. 99/1999 (Titlul VI). Aşa cum spunea şi rabinul din banc, şi unii, şi ceilalţi au dreptate… Modificarea este una de substanţă care (re)instaurează un adevărat sistem al garanţiilor, iar terminologia este utilizată pentru a servi noului sistem. Tocmai de aceea am ales întrebarea din titlu. Aparent, este o chestiune de terminologie, dar, la o analiză mai atentă, transpare o problemă de înţelegere a sistemului.

Vom începe prin a discuta aspectul terminologic al chestiunii. Principala critică adusă noii reglementări vizează introducerea noţiunii de „ipotecă” în domeniu mobiliar. Se susţine astfel că ipoteca este o instituţie funciarmente legată de imobile (meubles n’ont pas de suite par hypotheque), iar unificarea terminologică nu ar face altceva decât să aducă incertitudine într-un domeniu al cărui scop este tocmai asigurarea de certitudini. În acest context, se reproşează legiuitorului român un servilism inutil faţă de modelul Codului civil al Provinciei Quebec. Considerăm că ambele obiecţii sunt nefondate.

În primul rând, dacă este să vorbim de tradiţie, atunci nu trebuie să uităm că în dreptul roman ipoteca putea privi în mod nediferenţiat bunuri mobile şi imobile, cum şi gajul putea avea ca obiect bunuri din ambele categorii. Nu natura bunului determina forma de garanţie, ci natura contractului (consensual pentru ipotecă, real pentru gaj). De aceea, exagerând puţin, Marcianus a afirmat că inter pignus autem et hypothecam tantum nominis sonus differt (D.20.1.5.1), pentru a explica faptul că ambele garanţii puteau privi orice tip de bun (corporal).

Abia în Evul Mediu, ca o consecinţă a desconsiderării bunurilor mobile (res mobilis res vilis) ce nu puteau contribui la statusul social al persoanei, au apărut diferenţe de regim juridic. Astfel s-a ajuns să se considere că bunurile mobile nu pot fi urmărite în natură, acţiunile mobiliare fiind excluse din sfera acţiunilor reale. Dacă bunul mobil nu putea fi revendicat, el nu putea fi urmărit nici pe calea acţiunii ipotecare. De altfel, acesta a fost sensul originar al dispoziţiei din Cutuma Parisului preluată de Codul Napoleon. Oferind doar o exprimare categorică a unei doctrine mult mai nuanţate (şi oricum contrazise de alte cutume franceze), textul art. 1751 din Codul civil Cuza a ajuns să fie considerat axiomatic. Aceasta este „tradiţia” pe care Noul Cod civil o nesocoteşte…

De altfel, regula respectivă nu a avut viaţă lungă nici în Franţa, căci deja la finalul secolului al XIX-lea au fost admise o serie de ipoteci mobiliare asupra navelor şi fondului de comerţ. În aceeaşi perioadă, Codul comercial român preia ideea şi introduce şi în dreptul nostru ipoteca asupra vaselor şi „gajul fără deposedare” (de fapt, o veritabilă ipotecă mobiliară). Cu timpul, exemplele se extind cu ipoteca (mobiliară) asupra aeronavelor, cea asupra valorilor mobiliare sau a fondului de comerţ. Deja la finalul anilor ’90, doctrina şi jurisprudenţa române căutau modalităţi de extindere a „gajului fără deposedare” dincolo de limitele, ajunse inadecvate, din art. 480 alin. (4) al Codului comercial^[2].

Tocmai acest gaj comercial a făcut obiectul primului proiect de reformare a dreptului român al garanţiilor, la mijlocul anilor ’90 (proiect susţinut de Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare). În final a avut câştig de cauză un alt proiect, mult mai ambiţios, susţinut de Banca Mondială, care s-a materializat sub forma Titlului VI al Legii nr. 99/1999. Acest act normativ a oferit o nouă reglementare garanţiilor reale constituite asupra bunurilor mobile, sub denumirea generică (nu foarte inspirată şi destul de descriptivă) de „garanţie reală mobiliară”. Legea nr. 99/1999 a înlocuit doar gajul comercial (ajuns insuficient reglementat pentru comerţul modern) şi a oferit o alternativă la amanet pentru garanţiile reale mobiliare civile.

Pe modelul nord-american, au fost reglementate de-a valma toate tipurile de garanţii reale mobiliare, indiferent dacă ele presupuneau sau nu deposedarea debitorului de bunul afectat garanţiei. De altfel, acelaşi drum a fost parcurs şi de legiuitorul din Quebec într-o perioadă similară. Numai că mândria lexicală specifică populaţiei din Quebec a impus un nou termen – ipoteca – tributar tradiţiei juridice franceze. Ajungem acum la explicarea falsităţii celui de-al doilea reproş terminologic. În Codul civil din Quebec, ipoteca desemnează toate garanţiile reale, indiferent de obiectul lor, şi indiferent de necesitatea deposedării debitorului.

Legiuitorul român a făcut tocmai contrariul a ceea ce i se reproşează. În primul rând, a avut în vedere tradiţia dreptului roman de a grupa garanţiile reale nu în funcţie de bunul afectat garanţiei, ci de necesitatea deposedării. Astfel, garanţiile reale fără deposedare au fost grupate sub noţiunea de „ipotecă”, iar cele cu deposedare (permise doar în materie mobiliară) au păstrat denumirea tradiţională de „gaj”. În al doilea rând, preluând noţiunea de „ipotecă”, legiuitorul naţional a evitat eroarea de clasificare făcută de legiuitorul din Quebec şi a precizat că ipoteca desemnează doar acele garanţii reale care nu presupun deposedarea debitorului.

Ce poate fi reproşat legiuitorului român este inconsecvenţa terminologică în privinţa tipologiei ipotecii. Astfel, după ce anunţă clasificarea tripartită a garanţiilor reale (privite ca singurele cauze de preferinţă admise de lege) în privilegii, ipoteci^[3] şi gaj [art. 2327 NCC], reglementează apoi una dintre aceste cauze în mod unitar (ipoteca) [art. 2343 NCC]. De aici şi întrebarea din titlu: reglementează Noul Cod civil român mai multe ipoteci sau doar una singură?

Acum, vom trece la discutarea aspectului sistemic al problemei enunţate. Sistemul garanţiilor este construit în jurul axei reprezentate de dreptul creditorului de a primi prestaţia promisă de debitor [art. 1164 NCC], axă ancorată în principiul forţei obligatorii a contractului [art. 1270 NCC], pe de o parte, şi în cel al reparării integrale a prejudiciului [art. 1349 NCC], pe de altă parte, precum şi în posibilitatea creditorului de a-l executa în mod direct pe debitor prin valorificarea activului patrimonial al acestuia (garanţia comună a creditorilor^[4]) [art. 2324 NCC]. Aceste dispoziţii legale conturează nivelul minim de protecţie oferit de lege oricărui creditor. Legea însă permite şi o „îmbunătăţire” a situaţiei creditorului, prin folosirea unor tehnici de garantare.

Garanţiile apar astfel ca un adjuvant al forţei obligatorii, prin acordarea creditorului unor prerogative suplimentare^[5] faţă de garanţia comună acordată implicit de lege. Există două tehnici principale de a oferi astfel de prerogative: multiplicarea patrimoniilor asupra cărora se poate exercita garanţia comună şi desemnarea unui anumit bun/drept (determinat sau determinabil) care să facă obiectul executării. Prima tehnică oferă accesul la garanţiile personale [art. 2279 NCC], în timp ce cea de-a doua reliefează cauzele de preferinţă [art. 2327 NCC]. În toate aceste cazuri, garanţia prezintă specificul de a reprezenta doar un accesoriu, un „supliment”, un instrument menit pentru a „asigura executarea unei obligaţii”. Putem conchide aşadar că garanţia este acea tehnică juridică prin care se asigură executarea unei obligaţii prin conferirea în favoarea creditorului a unor prerogative suplimentare garanţiei comune. Din acest punct de vedere, toate garanţiile [art. 1487 NCC] sunt forme de garanţii speciale, care derogă de la regula garanţiei comune a creditorilor.

După modul de reglementare, garanţiile pot fi propriu-zise [art. 149 LPA] sau asimilate [art. 2347 NCC]. În prima categorie intră acele tehnici care nu prezintă o altă utilitate decât cea subordonată asigurării îndeplinirii obligaţiei principale. În cea de-a doua categorie sunt grupate o serie de tehnici care au fost „deturnate” de la scopul lor originar şi li s-a dat rolul de a afecta un bun pentru garantarea îndeplinirii unei obligaţii.

Din perspectiva obiectului, garanţiile pot fi personale sau reale. Se vorbeşte uneori de existenţa unor garanţii mixte (garanţiile autonome, cauţiunea reală), dar Noul Cod civil a ales să includă toate formele de garantare într-unul dintre cele două tipare clasice. Astfel, garanţiile autonome au fost subsumate categoriei garanţiilor personale [art. 2279 NCC], în timp ce cauţiunea reală şi-a (re)găsit locul în sfera garanţiilor reale [art. 163 LPA].

În sfârşit, după tehnica folosită putem distinge între garanţiile clasice, cele convenţionale (convenţiile de subordonare [art. 2326 NCC], garanţiile negative), garanţiile comerciale (biletul la ordin, cecul în alb, scrisoarea de patronaj) şi garanţiile special(izat)e (garanţiile financiare, sechestrul penal).

După cum se poate observa, în cadrul acestui sistem, garanţiile clasice se împart în garanţii propriu-zise şi garanţii asimilate, iar prima subclasă se subdivide în garanţii personale şi garanţii reale. La rândul lor garanţiile reale cuprind toate cele trei cauze de preferinţă: privilegiile, ipotecile şi gajul. Şi privilegiul este tot o garanţie, deoarece el oferă titularului prerogative speciale care îl departajează de masa creditorilor normali (chirografari), beneficiari ai garanţiei comune şi aceste prerogative sunt asociate (valorificării) unei creanţe [art. 2333 NCC]. Legiuitorul nu le-a inclus însă formal în clasa garanţiilor reale (a se vedea titulatura Titlului XI al Cărţii a V-a NCC) pentru că ele sunt conferite în mod automat de lege tuturor creanţelor de o anumită natură, părând astfel o extindere a garanţiei comune a creditorilor^[6]. De fapt, instituind o cauză de preferinţă, privilegiul derogă implicit de la „democraţia” patrimonială [art. 2326 NCC].

În privinţa garanţiilor reale „standard”, voinţa creditorului^[7] este cea care alege suplimentarea garanţiei comune cu una specifică. Ele sunt grupate în funcţie de necesitatea deposedării constituitorului de bunul afectat garanţiei. Ipoteca reprezintă garanţia reală fără deposedare [art. 2373 NCC], în timp ce gajul presupune luarea bunului gajat de sub controlul de fapt al debitorului [art. 2481 NCC].

Ipoteca, la rândul său, poate fi voluntară sau involuntară. În prima categorie se regăsesc ipoteca obligatorie (cea cu privire la care legea impune constituirea, dar rămâne la latitudinea părţii să încheie contractul de ipotecă sau să încalce obligaţia legală [art. 1487 NCC]) şi cea facultativă^[8]. În cea de-a doua categorie se plasează ipoteca impusă (judiciară) şi cea supletivă (legală). După cum am arătat, toate aceste forme ale ipotecii presupun constituirea sau menţinerea^[9] unui drept real ca accesoriu al unei obligaţii (patrimoniale) principale în scopul asigurării executării acelei obligaţii prin mijloace suplimentare garanţiei comune.

Tocmai de aceea, legiuitorul a ales să definească în mod unitar ipoteca [art. 2343 NCC], drept un concept unic. Dispoziţiile art. 2343-2364 NCC şi art. 2420-2433 NCC conturează un veritabil drept comun al ipotecii, privite ca o instituţie unică. Textele următoare nu fac decât să expliciteze anumite reguli specifice diferitelor forme ale ipotecii (convenţională vs. legală, mobiliară vs. imobiliară), fără a scinda însă esenţa reglementării conţinute în regimul său juridic comun. Prin urmare, ipoteca este o instituţie unică, predispusă la manifestări particulare. Nu există mai multe ipoteci, ci doar una singură [art. 2343 NCC].

Şi atunci, de unde diversitatea formelor de ipotecă şi menţiunea legiuitorului cu privire la „ipoteci”^[10]? Terminologia (şi alternarea utilizării singularului şi pluralului^[11]) pare a încerca să sublinieze „reforma” de fond a unificării ipotecii (imobiliare) cu garanţia reală mobiliară (fără deposedare). Astfel, textele care utilizează pluralul sunt de regulă plasate în zone în care normele vizează ambele forme ale ipotecii determinate de obiectul garanţiei (de exemplu, art. 2428 NCC, art. 2429 NCC). Limbajul are deci rolul de a asigura o tranziţie între reglementarea anterioară şi cea nouă, pentru a nivela asperităţile care ar putea rezulta din noul sistem al garanţiilor. Pe fond, însă, rămâne regimul juridic uni(fi)c(at) al unei singure ipoteci.

Indiferent de transformările legislative din ultimele milenii şi de evoluţiile doctrinare şi jurisprudenţiale, ipoteca a rămas regina garanţiilor şi a reuşit să supravieţuiască. A parcurs multe drumuri, de multe ori sinuoase, dar a (re)devenit garanţia supremă^[12]. Reuşind să ofere un regim juridic unitar ipotecii (indiferent de diferitele sale forme de manifestare), Noul Cod civil se apropie^[13] de Sfântul Graal al creditării: asigurarea încrederii în posibilitatea debitorului de a-şi onora obligaţiile la scadenţă.
 

DOWNLOAD FULL ARTICLE