Invocarea din oficiu a nulităților relative în procesul penal. Conflictul sistemelor procesuale și rolul activ al judecătorului

Așadar, mai arată Curtea, „excluderea probelor nu este o sancțiune de sine-stătătoare, ci este un efect al constatării nulității mijlocului de probă/procedeului probatoriu prin care este transpusă în dosar. Acest efect al nulității în materia probațiunii era subînțeles în concepția Codului de procedură penală din 1968, în timp ce în noul cod este reglementat în mod explicit, prevederile care reglementează nulitățile fiind de generală aplicare, fără a fi scoase de sub incidența lor actele procesuale și procedurale realizate în materia probațiunii. În consecință, pentru a se dispune excluderea unei probe trebuie constatat că aceasta a fost obținută în mod nelegal; pentru a se constata că proba a fost nelegal obținută, trebuie să se constate nulitatea, de principiu relativă, a mijlocului de probă/procedeului probatoriu prin intermediul căruia proba a fost obiectivată; pentru a se constata nulitatea relativă a mijlocului de probă/procedeului probatoriu, această nulitate trebuie invocată de persoana interesata, într-un anumit interval procesual; neinvocarea sau invocarea tardivă a nulității atrage menținerea ca legal a mijlocului de probă/procedeului probatoriu; menținerea ca legal a mijlocului de probă/procedeului probatoriu face imposibilă excluderea probei, deoarece un mijloc de probă/procedeu probatoriu legal care obiectivează o probă obținută nelegal ar fi o contradicție în termeni. Astfel, deși, în realitate, este viciată, proba menținută poate contribui la stabilirea, în mod eronat, a situației de fapt”.

„Având în vedere importanța fazei procesuale a camerei preliminare și a rolului pe care judecătorul de cameră preliminară îl ocupă în cadrul procesului penal, în condițiile în care rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalității administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influență directă asupra desfășurării judecății pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăției/nevinovăției inculpatului Curtea reține că nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă a împiedicării judecătorului de cameră preliminară de a lua în considerare din oficiu încălcările care atrag nulitatea relativă.

Totodată, în ceea ce privește rolul instanței în faza de judecată a procesului penal, Curtea apreciază că o atare soluție legislativă – care nu permite, ca regulă, invocarea din oficiu a nulității relative – nu poate fi justificată doar prin filosofia restrângerii rolului activ al instanței și, în general, prin regândirea sistemului procesului penal, în sensul apropierii acestuia, în anumite privințe, de sistemul adversial. În acest sens, Curtea reține că, spre deosebire de sistemul adversial, în care judecătorul poartă răspunderea, de principiu, numai asupra corectitudinii desfășurării procedurii, sarcina stabilirii faptelor și a vinovăției aparținând juraților, în procesul penal român instanța își asumă răspunderea și în privința acestor elemente esențiale, care constituie finalitatea procesului – stabilirea faptei și a vinovăției.

Astfel, Curtea observă că, pe de o parte, noul Cod de procedură penală impune instanței de judecată să neglijeze anumite neregularități, deși acestea ar putea conduce inclusiv la vicierea rezultatului procesului, dar, pe de altă parte, aceeași instanță poartă răspunderea asupra soluției date. Or, rațiunile pentru care a fost, anterior, legiferată posibilitatea instanței de a lua în considerare din oficiu nulitatea relativă – cu respectarea anumitor condiții prevăzute de lege – se mențin și în prezent, deoarece ele au ca temei de fapt situațiile ivite în practică, ce nu pot avea o altă rezolvare, situații faptice care continuă să apară și după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală (paragraful 38)”.

Se poate observa că aceste ultime argumente sunt întru totul însușite de Curte din considerațiile doctrinare anterior citate^[20]. Prevalența principiului de tip inchizitorial, al rolului activ crescut al instanței și al aflării adevărului au reușit să convingă Curtea, în dauna unui arbitraj imparțial și obiectiv.

Opțiunea este puternic tributară sistemului continental, deoarece în aceste sisteme se consideră că organele judiciare trebuie să afle adevărul real, obiectiv, din oficiu, fără a lăsa aceasta la latitudinea părților. Profesorul Dongoroz a ilustrat cel mai bine aceste idei, în anii interbelici și, instanța de control constituțional a simțit nevoia întoarcerii la acestea, la aproape o sută de ani, după ceea ce se pare că a considerat un scurt derapaj de natură adversială: „nepriceperea sau lipsa de diligență a părților nu dă drept instanțelor represive să abdice de la îndatorirea ce o au de a cunoaște adevărul real. Dacă am admite soluțiunea contrară ar însemna să pedepsim pe un infractor nu atât pentru vinovăția lui-care a rămas neprecizată-, ci pentru ignoranța sau neglijența sa sau viceversa, să-l achităm nu pentru că e nevinovat, ci pentru că acuzarea a fost nepricepută sau lipsită de diligență. or, aceasta ar putea fi represiune, dar nu însă justiție represivă^[21]”.

Judecătorul de cameră preliminară își va pierde, așadar, rolul de observator al procedurii și acela de a soluționa doar criticile aduse de părți și procuror modului în care ancheta a avut loc. El va trebui să se implice activ, prin observarea și constatarea unor vătămări pe care părțile, din nepricepere sau chiar cu știință, nu le-au clamat. S-ar putea spune chiar că judecătorul va deveni un avocat al părții, care, din indiferență sau lipsuri, nu își angajează un apărător, cu multe interferențe cu cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) C. pr. pen. Aparența de parțialitate pare evident mai ridicată atunci când judecătorul face alegații cu privire la vătămările procesuale din oficiu, fără a exista o cerere a celui lezat. Din acest punct de vedere se produce, cel puțin teoretic, o egalizare a situației inculpaților care, ce e drept, va favoriza aflarea adevărului, dar va dezavantaja echilibrul dintre apărare și acuzare. Se trece de fapt dintr-o extremă în cealaltă, din situația în care judecătorul îndeplinea atribuții de acuzator, în cea în care efectuează atribuții specifice apărării. Ambele extreme sunt, așa cum arătam și mai sus, elemente de căpătâi ale sistemelor de tip inchizitorial.

Dacă în această materie Curtea impune un act de dreptate din oficiu, chiar în tăcerea părților, instanța nu are însă o atitudine identică în alte situații în care analizează și sancționează lipsa de diligență a apărării, cum este Decizia nr. 126/2016^[22]. Prin această decizie s-a stabilit că este constituțional ca o excepție de neconstituționalitate admisă să profite postsententiam (prin posibilitatea revizuirii hotărârii) doar celui ce a invocat-o în cauza în care a fost parte, iar nu tuturor celor cărora norma devenită neconstituțională le era aplicabilă. Curtea spune că cel ce nu a invocat excepția nu a înțeles să se prevaleze de dreptul de a ridica excepția a cărei soluționare i-ar fi conferit dreptul de a formula revizuirea nu se află într-o situație identică cu acela ce a observat-o. „Atât timp cât partea nu manifestă diligență și nu înțelege să ridice o excepție de neconstituționalitate în fața instanței competente, potrivit legii, și atât timp cât nu există o decizie de constatare a neconstituționalității publicată în Monitorul Oficial al României, dispozițiile legale aplicabile acelui litigiu beneficiază de prezumția de constituționalitate”. Astfel, dacă în acest caz lipsa de diligență a apărării este sancționată chiar mergând la extrem, cu executarea în continuare a unor pedepse în temeiul unor norme devenite neconstituționale, în situația deciziei nr. 554/2017, aceeași pasivitate este remediată prin posibilitatea instanței de a face „dreptate”.

Credem că referirea Curții la noțiunea de dreptate ca valoare supremă, afectată de norma în analiză [art. 282 alin. (2) C. pr. pen.], din punct de vedere al încălcării art. 1 alin. (3) teza I din Constituție privitor la statul de drept, este una prea generală și, poate, cu valențe ce exced unui control de tipul celui efectuat. Suntem astfel nevoiți să facem o scurtă incursiune pe tărâmul filosofiei juridice, pentru a încerca să înțelegem raportul dintre dreptate și echitate, dintre care Curtea a optat pentru cea dintâi^[23].

Aristotel afirma^[24] că dreptatea și echitatea sunt noțiuni similare: a merge la judecător înseamnă tot atâta cât a merge la dreptate, deoarece judecătorul trebuie să fie așa făcând dreptul cuiva. Judecătorii sunt mijlocitori, la fel cum dreptul este ceva mijlociu, judecătorul stabilind egalitatea.

Sfântul Toma d’Aquino spunea^[25] că echitatea corespunde dreptății legale, după modul în care este înțeleasă, ea face parte din dreptate sau se deosebește de ea. „Dacă prin dreptate legală se înțelege supunerea față de lege în litera și spiritul ei, atunci echitatea constituie o parte principală a dreptății legale. Dacă prin dreptate legală se înțelege doar supunere față de litera legii, echitatea nu mai constituie o parte a dreptății legale, ci a dreptății în sens general, în acest caz ea este superioară acesteia. Când filosoful (Aristotel) spunea că echitatea este mai bună decât dreptatea, el dă cuvântului sensul său de dreptate legală înțeleasă în litera legii, dar, de îndată ce echitatea este o dreptate anume, ea nu este mai bună decât orice dreptate”.

Autorul noțiunii de stat de drept, principiu pe care Curtea noastră constituțională îl apără prin recenta decizie, este Jean-Jacques Rousseau. Gânditorul revoluției franceze arată că legea este anterioară justiției și nu justiția legii. Numai legii îi datorează oamenii dreptatea și libertatea. Acest rezultat providențial rezultat din voința tuturor este cel ce pune în drept egalitatea naturală dintre oameni.

Prin dreptate, Cesare Beccaria^[26] înțelegea lanțul necesar pentru a ține unite interesele particulare care, fără el, s-ar destrăma, căzând în vechea stare de nesociabilitate. Trebuie să ne ferim, mai arată iluministul, de a lega de acest cuvânt, dreptate, idea a ceva real, ca idea unei forțe fizice și a unei forțe existente: ea este un simplu mod de a gândi a oamenilor.

„Cercetarea unui inculpat este făcută pentru a cunoaște adevărul”, mai spune Beccaria, iar Cicero afirma^[27] că „datoria unui judecător este să caute totdeauna adevărul în procese”, în ceea ce se pare că s-a constituit principiul care a învins teoria arbitrului imparțial care este judecătorul în sistemul acuzatorial.

Credem că raportul sensibil dintre noțiunile de echitate și dreptate este cel care a cântărit în optarea Curții Constituționale pentru cel din urmă. Dreptatea pare mai mult a ține de idea de stat, de autoritate, de impunere a regulilor, pe când echitatea are preponderent o componentă morală, de loialitate. De aceea doctrina contemporană definește echitatea prin componentele sale concrete, un proces fiind echitabil când este respectat dreptul părților și subiecților procesuali de acces la o instanță independentă și imparțială, egalitatea armelor, dreptul la a fi judecat într-un termen rezonabil, dreptul de a păstra tăcerea și de a nu se autoincrimina al acuzatului și, uneori, al martorului, dreptul de a propune și a obține citarea martorilor acuzării, contradictorialitatea etc.^[28]

De fapt, conceptul de echitate a fost preluat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului din sistemele procesuale anglo-saxone, pentru ca mai apoi pe filiera deciziilor sale să fie împrumutat de sistemele statelor membre ale Consiliului Europei. În sistemul convenției s-a dezvoltat însă un concept autonom de echitate, aceasta garantând un nivel minimal, statele putând extinde protecția și dezvolta sistemele proprii în raport de sistemele lor procesuale.

O observație pertinentă a fost făcută referitor la definiția procesului echitabil statuată de art. 8 din Codul de procedură penală^[29], care preia o parte din definirea scopului procesului penal din vechea legislație. Aici pare a fi locul unde se întâlnesc în concepția legiuitorului ideile de dreptate, echitate și adevăr. Se prevede astfel că „organele judiciare au obligația de a desfășura urmărirea penală și judecata cu respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali, astfel încât să fie constatate la timp și în mod complet faptele care constituie infracțiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil”. Referirea la constatarea în mod complet a faptelor este în mod evident esența principiului aflării adevărului, iar faptul că aceasta apare sub articolul ce se referă la procesul echitabil spune multe despre concepția ce a stat chiar la baza deciziei Curții Constituționale nr. 554/2017. Adevărul trebuie să prevaleze, înfăptuirea justiției penale având ca principală menire pedepsirea celor vinovați și apărarea de răspundere a celor inocenți și abia mai apoi respectarea corectitudinii procedurilor.

Ideea de echitate are, contrar aparenței, un caracter mai mult concret decât aceea de dreptate, fiind observată frecvent în doctrină și în practica internă și a Curții de la Strasbourg. Chiar dacă o definiție a noțiunii este dificil de formulat, aceasta este definită prin componentele sale, care au o formulare concretă. În schimb, noțiunea de dreptate pare mai mult una desuetă, tratată de filosofi și foarte puțin de juriști.

În concluzie, pusă în fața unei decizii dificile, având din nou de cântărit între prevalența sistemelor de drept care se împletesc în Codul procesual penal, Curtea Constituțională a înclinat pentru aflarea adevărului și realizarea dreptății, în dauna unor alte principii, cum sunt cele ale disponibilității și echității. Este echitabil ca părțile să își valorifice propriile interese în proces, dar mai face astfel judecătorul dreptate? La această întrebare încă nu au răspuns filosofii și juriștii. Deși analiza noastră are note critice, este dificil de afirmat în final dacă opțiunea este una corectă ori greșită. Cert este că ea este crucială, profundă și consecințele ei se vor vedea doar în timp.