Invocarea din oficiu a nulităților relative în procesul penal. Conflictul sistemelor procesuale și rolul activ al judecătorului

Nulitatea relativă a fost definită ca fiind acea nulitate, alta decât cea prevăzută expres ca nulitate absolută, rezultată din încălcarea dispozițiilor care reglementează desfășurarea procesului penal, care poate fi invocată de participanții procesuali ce au un interes procesual propriu în respectarea dispoziției legale sau de instanță din oficiu, în limitele prevăzute de lege.

Deși se vorbea și de dreptul instanței de a invoca din oficiu aceste nulități, doar două au fost situațiile în care aceasta avea posibilitatea invocării lor din oficiu. Este vorba de neregularitățile privind citarea [potrivit art. 263 alin. (2) C. pr. pen.], instituție ale cărei reguli, deși se nu se circumscriu nulităților absolute, au un regim putem spune special, doar dacă avem în vedere că nerespectarea lor este sancționată cu desființarea în apel sau cu anularea în cadrul căii extraordinare de atac prevăzute de art. 426 C. pr. pen. A doua nulitate relativă pe care instanța o putea invoca din oficiu era necompetența, alta decât cea reglementată sub nulitatea absolută prevăzută de art. 281 alin. (1) lit. b) C. pr. pen.

Faptul că, alături de părți (inculpat, parte civilă și parte responsabilă civilmente) și subiecții procesuali (suspect și persoana vătămată), și procurorul putea invoca nulitatea relativă, sub condiția justificării unui interes procesual propriu, a atras atenția specialiștilor^[15]. S-a spus astfel că este exclus ca interesul propriu al procurorului să fie circumstanțiat noțiunii de acuzare, întrucât procurorul nu are interesul de a acuza, ci doar obligația de a proceda astfel atunci când constată că există temeiuri pentru aceasta, în egală măsură el are obligația de a înlătura acuzații nefondate, fie administrând probe și dispunând netrimiterea în judecată, fie solicitând instanței achitarea. Prin urmare, se mai arată, în privința procurorului interesul procesual propriu se va aprecia după criteriile stabilite de normele constituționale și legale privind rolul Ministerului Public, acela de reprezentant al intereselor general ale societății, de apărător al ordinii de drept și al drepturilor și intereselor persoanelor.

Cu toate acestea, practica a dovedit că posibilitatea este doar teoretică, iar din moment ce procurorul efectuează ori supraveghează urmărirea penală, acesta nu va solicita constatarea nulității relative a unor procedee probatorii pe care el însuși le-a dispus, sau pe care organele de cercetare penală speciale le-au efectuat la dispoziția sa.

Rolul procurorului de apărător al ordinii de drept, în care acesta este obligat a strânge probe atât în acuzare cât și în apărare [cum prevede încă actualul art. 306 alin. (3) C. pr. pen.], este unul specific sistemelor de tip inchizitorial, deși acest lucru pare surprinzător. Aceasta deoarece în sistemele adversiale, funcția de acuzare și de apărare sunt strict delimitate, atât între ele cât și de funcția de judecată. Acuzatul și cel ce acuză sunt două părți cu interese contrare, care nu sunt ghidate decât de urmărirea propriului interes, procurorul neavând obligația de a evidenția aspectele favorabile inculpatului, el trebuind doar a susține acuzarea. Dacă procurorul nu mai susține acuzarea, procesul nu mai poate continua, chiar dacă judecătorul ar fi deja sesizat, deoarece acesta din urmă nu poate susține și funcția de acuzare și cea de judecată. Acuzarea și apărarea se confruntă în fața judecătorului, fiecare încercând a-și impune propriul adevăr, iar judecătorul va fi interesat doar de arbitrarea corectă a confruntării^[16]. Acest mecanism, aflat la fundamentul sistemelor common-law, a făcut ca acesta să mai fie numit și sistem acuzatorial.

Credem totuși că noul cod de procedură penală nu a acordat procurorului dreptul de a invoca nulități relative ca o manifestare a dreptului acestuia generic de a veghea la buna desfășurare a procesului penal, ci ca o manifestare a unui principiu de natură adversială, acela al egalității armelor între acuzare și apărare și al creării unui echilibru între aceste funcții procesuale. Este evident că procurorul nu va încerca să își anuleze propriile probe acuzatoare, de aceea regula putem spune că a avut mai mult un rol de echilibrare a mecanismelor procesuale. Tocmai de aceea, prin prisma rolului acesteia de arbitru, până la Decizia nr. 554 a Curții, instanța nu avea, de principiu, acest drept.

Întrebarea în legătură cu interesul procesual propriu devine mai pregnantă în contextul Deciziei Curții, care impune legiuitorului să acorde și instanței (de cele mai multe ori va fi vorba de judecătorul de cameră preliminară) să invoce din oficiu și să pună în discuția părților și procurorului vicieri ale desfășurării activității de urmărire penală. Are judecătorul un interes procesual propriu în excluderea unor probe sau în constatarea nulității efectuării unor acte de urmărire penală? Fără îndoială că nu poate fi vorba de aceasta, ci de interesul aflării adevărului, al realizării dreptății, al legalității și al înfăptuirii justiției, așa cum afirmă Curtea în considerentele Deciziei.

Pentru a avea succes în invocarea unei excepții de nulitate relativă, o parte sau un subiect procesual trebuie să probeze in concreto că, în urma încălcării, a rezultat o vătămare a drepturilor sale, putând fi vătămate atât drepturi substanțiale (demnitatea umană, viața privată, secretul profesional), cât și drepturi procesuale (dreptul la apărare, dreptul de a fi informat cu privire la acuzația penală, dreptul la tăcere), cele mai multe dintre aceste drepturi existente în patrimoniul părților și subiecților procesuali principali sunt consacrate de Constituție, Cartă, Convenția Europeană ori de jurisprudența CEDO, astfel că interesele persoanei în favoarea căreia este instituită norma de procedură pot fi facil identificate sau rezultă ex re^[17].

Reprezentantul Parchetului General, așa cum reiese din practicaua Deciziei nr. 554/2017 a Curții Constituționale, încearcă să apere sistemul instituit de Codul de procedură, argumentând menținerea elementului de disponibilitate a părților, fără intervenția instanței. Se susține că eliminarea posibilității judecătorului de a invoca nulitatea relativă este expresia reconfigurării principiilor Codului, în condițiile în care legiuitorul a renunțat la principiul rolului activ al instanței de judecată. Se mai arată că rolul judecătorului de cameră preliminară nu este acela de a afla adevărul, ci de a evalua faza de urmărire penală. Or, în asemenea condiții, eventuala intervenție din oficiu a judecătorului de cameră preliminară, care ar urma să fie și jucător, și arbitru, ar fi de natură a afecta substanțial echilibrul procesual. Nicio dispoziție constituțională nu prevede obligația judecătorilor de a acționa în favoarea unei părți care nu își apără interesele procesuale. Mai mult, se spune, inculpatul poate uneori aprecia că o probă, chiar obținută nelegal, îi este favorabilă, omițând astfel invocarea nulității.

Este adevărat că e foarte greu de imaginat sistemul nulităților fără atașarea acestora de faza de cameră preliminară, filtrul legalității urmăririi penale. Aceasta deoarece, de regulă, nulitățile se invocă în acest moment procesual, mai exact în cele minim 20 de zile acordate pentru verificarea dosarului de către judecător. Prin urmare și Decizia Curții face referire la procedura specifică în care se discută nulitățile, deși acestea pot fi invocate nu numai la acest moment.

Limitarea subiecților care pot invoca nulitatea relativă a fost criticată în doctrina recentă^[18], argumentele fiind, se pare, însușite integral de Curtea Constituțională. Autorul arată că noua concepție asupra nulităților era în concordanță cu filosofia restrângerii rolului activ al instanței și, în general, cu o regândire a sistemului procesului penal, prin apropierea acestuia de sistemele adversiale. Numai că, spre deosebire de sistemul adversial, în care judecătorul poartă răspunderea, de principiu, numai asupra corectitudinii desfășurării procedurii, sarcina stabilirii faptei și vinovăției aparținând juraților, în procesul penal român instanța își asumă întreaga răspundere și în privința stabilirii faptei și a vinovăției. Astfel, se creează o situație conflictuală de idei, în care, pe de o parte, se impune instanței să neglijeze anumite neregularități care ar putea duce la vicierea rezultatului procesului, iar pe de altă parte instanța poartă întreaga răspundere asupra soluției date.

Decizia Curții de admitere a excepției cu privire la art. 282 alin. (2) este una interpretativă, pentru că se constată neconformitatea cu legea fundamentală a unei soluții legislative de nereglementare, iar nu a unei norme existente. Rațiunea pentru care Curtea optează în tot mai multe situații pentru decizii interpretative, cu salvarea normei de drept constă în faptul că, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituțională arată că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituția, sau că o anumită interpretare este neconformă acesteia, se menține prezumția de constituționalitate a textului în interpretarea dată, dar sunt excluse din cadrul constituțional toate celelalte interpretări posibile. Aceasta deoarece pronunțarea unei decizii simple sau extreme este considerată o sancțiune de ultimă instanță, ultima ratio^[19].

După ce face o analiză teoretică a condițiilor intervenției sancțiunii nulității relative, a participanților care o pot invoca, a cazurilor de nulitate relativă expresă, a celor două posibilități de invocare a acesteia din oficiu de judecător, a momentelor procesuale limită până la care aceasta poate fi observată și a principiului acoperirii nulității (neinvocare în termen-tacită, sau renunțare expresă), Curtea Constituțională concluzionează că dispozițiile art. 282 alin. (2) C. pr. pen. instituie regula potrivit căreia judecătorul nu poate lua în considerare, din oficiu, încălcările normelor ce reglementează desfășurarea procesului penal, chiar dacă aceste încălcări ar fi de natură a afecta aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.

În aceste condiții, Curtea constată că „soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală, care nu permite invocarea din oficiu a nulității relative, aduce atingere prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5) privind statul de drept – în componenta sa referitoare la dreptate ca valoare supremă – și principiul legalității și ale art. 124 cu privire la înfăptuirea justiției (paragraful 25)”.

Curtea reține astfel că „nulitățile virtuale nefiind prestabilite de lege, ci derivând din principiul fundamental al legalității, sunt atașate fiecărei norme ce reglementează desfășurarea procesului penal, așa încât o examinare exhaustivă a lor ar echivala cu analiza fiecărei dispoziții a Codului de procedură penală. Dispozițiile procesuale care prezintă mai frecvent aspecte de aplicare a nulităților relative și care joacă un rol important în desfășurarea procesului penal sunt cele referitoare la: reglementarea regulilor de bază, a principiilor sau a altor cerințe care asigură organizarea și desfășurarea procesului penal (cu excepția celor aflate sub protecția nulității absolute), competența organelor judiciare (cu excepția celor aflate sub protecția nulității absolute), sesizarea organelor judiciare, forma și conținutul actelor procedurale (cu excepția celor aflate sub protecția nulității absolute), procedura de citare și de comunicare a actelor procedurale, precum și administrarea probelor”.

Curtea mai observă că „normele privind reglementarea administrării probelor au cea mai mare importanță în desfășurarea laturii materiale a procesului penal, adică aceea care conduce nemijlocit la aplicarea legii penale. Prin natura lor, anumite mijloace de probă sunt imposibil de readministrat sau, chiar dacă această posibilitate există, organul judiciar poate respinge ca nefiind utilă readministrarea unui mijloc de probă deja aflat în dosar. Procedurile legale de obținere a probelor au, în primul rând, scopul de a asigura acuratețea și nevicierea acestora, astfel încât să se garanteze că realitatea obiectivă a faptelor este reflectată în probele respective(paragraful 29)”.

Urmează o analiză, pe care Curtea o preia din alte Decizii anterioare, a raportului probă-mijloc de probă-procedeu probatoriu, delimitare observată în practica judiciară și doctrina de specialitate, după care se punctează că „o probă nu poate fi obținută nelegal decât dacă mijlocul de probă și/sau procedeul probatoriu prin care este obținută este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei. Or, nelegalitatea acestora este sancționată de prevederile art. 102 alin. (3) C. pr. pen. , prin aplicarea regimului nulității absolute sau relative. Aceasta deoarece nulitățile, așa cum sunt ele reglementate la art. 280-282 C. pr. pen., privesc doar actele procedurale și procesuale, adică mijloacele de probă și procedeele probatorii, și nicidecum probele în sine, care nu sunt decât elemente de fapt. Prin urmare, este firească aplicarea regimului nulităților, conform art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, doar actelor prin care s-a dispus sau s-a autorizat proba și actelor prin care s-a administrat aceasta Așadar, Curtea a apreciat că art. 102 alin. (2) C. pr. pen. trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obținute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) C. pr. pen. nu pot fi folosite în procesul penal în condițiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă. Cele două alineate nu reglementează instituții diferite, ci presupun întotdeauna aplicarea regimului nulităților în materia probațiunii, așa cum este acesta reglementat la art. 280-282 C. pr. pen. , iar rezultatul nulității actelor, respectiv a mijloacelor de probă și a procedeelor probatorii, determină imposibilitatea folosirii probelor în proces (paragraful 31)”. Raționamentul este util și, deși, reluarea acestuia în frecvente decizii ale Curții pare redundantă, aceasta vine în contextul în care mai persistă unele confuzii, e drept, tot mai rare, cu privire la mecanismele excluderii probelor obținute nelegal.

Curtea mai reține că, „din conținutul regulilor generale în materia probațiunii, se deduc trei categorii de acțiuni care pot vicia probele, și anume: încălcarea prescripțiilor procedurale de administrare a lor; obținerea probelor prin utilizarea unor metode ilegale; respectiv stabilirea conținutului probei în neconcordanță cu realitatea obiectivă pe care aceasta trebuie să o reflecte. Primele două categorii intră direct sau indirect sub incidența instituției nulității procesuale, în timp ce a treia scapă acestei sancțiuni procesuale, vicierea putând fi îndreptată, de la caz la caz, pe cale penală (de exemplu, condamnarea martorului pentru mărturie mincinoasă, urmată de revizuirea hotărârii ce s-a întemeiat pe conținutul declarației mincinoase, în condițiile în care dispozițiile procedurale de luare a declarației martorului au fost respectate întocmai), pe cale tehnică (de exemplu, refacerea raportului de expertiză ce conține calcule tehnice/ contabile sau alte determinări cu caracter științific, care sunt eronate, în condițiile în care expertul a respectat toate condițiile procedurale pentru efectuarea raportului de expertiză) sau, pur și simplu, pe calea liberei aprecieri a organului judiciar (de exemplu, desființarea sentinței în apel pe motiv de pură netemeinicie nu se întemeiază pe o nulitate procesuală, ci pe autoritatea conferită de lege judecătorului de a evalua o situație și a pronunța o hotărâre potrivit propriei sale aprecieri)”.