Între disponibilitate și oficialitate. Momentul legalei introduceri în cauză a părții responsabile civilmente, în lumina Deciziei nr. 257/2017 a Curții Constituționale

Or, Curtea constată că „persoana vătămată, constituită ca parte civilă în procesul penal, are interese contrare părții responsabile civilmente, așa încât există posibilitatea ca aceasta să își exercite dreptul de a reclama reparații prin mijlocirea organelor judiciare în mod abuziv, cu scopul de a limita/exclude accesul părții responsabile civilmente în faza camerei preliminare care, astfel cum s-a arătat în precedent, are o importanță deosebită asupra fazelor de judecată ulterioare prin prisma obiectului ei”.

După ce afirmă incompatibilitatea dispoziției criticate cu accesul liber la justiție și cu dreptul la un proces echitabil, organismul de control constituțional mai constată că normele procesual penale ale art. 21 alin. (1), nu sunt în măsură să mențină echilibrul între drepturi fundamentale aflate în concurs. Într-o frază deosebit de relevantă, Curtea reamintește că „acțiunea civilă în procesul penal este guvernată de principiul disponibilității, care este de sorginte civilă, fiind reglementat de norme imperative, de ordine privată, asigurând protejarea intereselor particulare ale părților. Cu alte cuvinte, dreptul de dispoziție al persoanei vătămate, cât privește acțiunea civilă în procesul penal, este reglementat prin norme imperative, însă de ordine privată, regulile care dau conținut principiului disponibilității în această materie asigurând, în principal, protejarea intereselor private ale persoanei vătămate”.

În aceste condiții, Curtea constată că este necesar ca, prin normele procesual penale în materie, să se asigure dreptul părții responsabile civilmente de a formula cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, în procedura camerei preliminare, tocmai în vederea realizării unui echilibru între drepturi fundamentale relative aflate în concurs, și anume, dreptul de acces liber la justiție și dreptul la apărare ale persoanei vătămate ce se constituie parte civilă, pe de o parte, și dreptul de acces liber la justiție și dreptul la apărare ale părții responsabile civilmente, pe de altă parte.

În mod surprinzător, proiectul aflat în dezbatere parlamentară privind modificarea Codului de procedură penală^[19], atât înainte cât și după primul control de constituționalitate soluționat prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018^[20], menține soluția legislativă actuală cu privire la momentul limită al introducerii în cauză a părții responsabile civilmente. Aparent, lipsește punerea în acord cu Decizia nr. 257/2017 a Curții Constituționale. Cu toate acestea, observăm că legiuitorul a optat, în proiectul de lege, să renunțe la faza distinctă a camerei preliminare, astfel că se revine la sistemul în vigoare înainte de 1 februarie 2014, în care atribuțiile funcționale specifice, de lege lata, judecătorului de cameră preliminară, erau exercitate deodată cu judecata fondului. Dacă am parafraza spusele unui judecător suprem al Statelor Unite, am spune că legiuitorul a ales să „dea foc grajdului pentru a scăpa de șoareci”, înțelegând prin aceasta eliminarea unei instituții cu aplicabilitate mai crescută și utilă procesului penal pentru a îndepărta multiplele discuții legate de aplicarea sa practică, cu efectul lipsirii de sens al chestiunilor conexe acesteia.^[21]De fapt, așa cum am mai observat, chiar Curtea este cea care a reconfigurat faza procesuală, schimbând-o radical față de viziunea inițială a legiuitorului din 2010. Acum are posibilitatea să accepte desființarea sa.

5. Chestiunea dificilă generată de efectele deciziei este reprezentată de momentul procesual de la care se poate afirma că partea responsabilă civilmente trebuie să participe în procesul penal, pentru a beneficia de dreptul la un proces echitabil.

O parte a doctrinei actuale^[22] a exprimat părerea că, în raport de considerentele deciziei, mai sus expuse, dispozițiile legale trebuie interpretate în sensul posibilității introducerii în cauză a părții responsabile civilmente numai până la finalul fazei de urmărire penală. După acest moment, mai arată autorul, sesizând totuși lipsa de coerență a soluției oferite, deși se permite constituirea de parte civilă a persoanei vătămate, introducerea celui civilmente responsabil nu mai este permisă.

De remarcat că și înainte de Decizia Curții, s-au elaborat opinii doctrinare care au remarcat inechitatea situației juridice a părții responsabile civilmente, care poate fi introdusă în procesul penal in limine litis, nebeneficiind însă de dreptul de a participa la faza de urmărire penală și nici măcar la cea a camerei preliminare^[23]. Autoarele au arătat că „în totală discrepanță cu prevederile Titlului III al Părții Generale a Codului de procedură penală, care recunosc părții responsabile civilmente o arie largă de drepturi și garanții procedurale în procesul penal, aferente calității expres acordate de parte, prevederile art. 20 alin. (1) și art. 21 alin. (1) C. pr. pen. limitează în mod nejustificat exercițiul efectiv al acestora din urmă și plasează partea responsabilă civilmente într-o poziție discriminatorie, de inegalitate, prin excluderea unor etape întregi din procesul penal (cum ar fi urmărirea penală sau procedura camerei preliminare), la care participarea părții responsabile civilmente urmează a fi posibilă sau nu, în funcție exclusiv de manifestarea de voință a părții civile. Cu alte cuvinte, exercițiul efectiv al unor drepturi procedurale recunoscute de lege unei părți la proces este supus opțiunii oponentului său în cadrul aceluiași proces, ceea ce, nu poate fi primit în raport de standardele convenționale și constituționale”.

În analiza asupra momentului procesual în discuție, este de remarcat evoluția instituției camerei preliminare, raportat la expunerea de motive a Codului de procedură penală, deoarece aceasta a fost elaborată cu scopul de a avea rolul unui filtru de legalitate al fazei de urmărire penală, nepublic și care să privească doar latura penală a cauzei, anume procurorul și inculpatul. Ulterior, printr-o serie de decizii, din care se remarcă Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014^[24] și Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015, procedura s-a schimbat radical, devenind pe de o parte una contradictorie iar pe de altă parte una în care părțile și subiecții procesuali vor avea dreptul de a formula cereri și excepții specifice.

Până la producerea efectelor deciziei de neconstituționalitate în discuție, momentul limită al introducerii în procesul penal a celui civilmente responsabil era corelat cu momentul maxim al posibilității constituirii de parte civilă. Potrivit art. 20 alin. (1) C. pr. pen., „Constituirea de parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătorești. Organele judiciare au obligația de a aduce la cunoștința persoanei vătămate acest drept”. Doctrina a statuat că prin „începerea cercetării judecătorești” se înțelege momentul în care, după parcurgerea tuturor etapelor procesuale prevăzute de art. 374 C. pr. pen., procurorul și părțile declară că nu mai au cereri de probatorii și nici altfel de cereri ce pot fi formulate la primul termen de judecată^[25]. Așadar, cercetarea judecătorească începe, de regulă, cu administrarea primului mijloc de probă de judecător.

Raportarea introducerii în cauză a părții responsabile civilmente la constituirea de parte civilă asigura o anumită simetrie, ce se afla sub semnul disponibilității.

În momentul de față, potrivit art. 21 C. pr. pen., astfel cum acesta este interpretat în lumina Deciziei nr. 257/2017 a Curții Constituționale, introducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente poate avea loc la cererea părții îndreptățite potrivit legii civile, în mod necesar din faza de filtru a legalității administrării probelor și a actelor de urmărire penală-camera preliminară. O introducere ulterioară devine tardivă, pe când una anterioară nu este oprită, devreme ce termenul este unul maxim, dar nici nu este obligatorie.

Curtea impune astfel ca „să se asigure dreptul părții responsabile civilmente de a formula cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, în procedura camerei preliminare, tocmai în vederea realizării unui echilibru între drepturi fundamentale relative aflate în concurs, și anume, dreptul de acces liber la justiție și dreptul la apărare ale persoanei vătămate ce se constituie parte civilă, pe de o parte, și dreptul de acces liber la justiție și dreptul la apărare ale părții responsabile civilmente, pe de altă parte”.

Rezultă astfel că imperativul este cel al dreptului de a formula apărări în camera preliminară, iar nu accesul complet la faza urmăririi penale.

Partea responsabilă civilmente, în calitatea sa de garant al obligațiilor civile la care ar fi condamnat inculpatul, este în mod evident parte în procesul penal, având toate drepturile prevăzute de lege. Poziția sa procesuală gravitează între oficialitate și disponibilitate, tocmai argumentele Curții Constituționale din decizia arătată pledând în acest sens.

Curtea, în circumstanțierea deciziei pronunțate, conturează ideea că persoana responsabilă civilmente trebuie să beneficieze cel puțin de drepturile procesuale pe care le oferă procedura de filtru a camerei preliminare. Nicio dispoziție legală și nicio altă apreciere jurisprudențial constituțională nu prevăd că aceasta ar trebui să fie introdusă în cauză din faza de urmărire penală.

În practica instanțelor, ulterior deciziei amintite, părțile responsabile civilmente având calitatea de asigurători de răspundere civilă auto, formulează cereri și excepții în faza de cameră preliminară în care solicită restituirea cauzei la procuror, afirmând că decizia ar impune participarea lor încă din faza de urmărire penală. Chiar această conduită stă însă la baza caracterului nefondat al apărărilor lor. Faptul că au formulat aceste excepții probează că au beneficiat de o apărare calificată, de la momentul la care au aflat de procesul penal pendinte. Apărările formulate, în sensul posibilității efectuării unor cereri pe parcursul fazei de urmărire penală nu au însă nici un suport legal și nu justifică, în opinia noastră interpretarea pe care aceste părți o dau deciziei Curții.

Pentru respectarea dispozițiilor instanței de contencios constituțional, se impune, evident, ca judecătorul de cameră preliminară să soluționeze pe fond cererile părții responsabile civilmente, repunând-o eventual în termenul prevăzut de lege, calculat de la citarea sa în această procedură, sau de la comunicarea rechizitoriului reprezentantului convențional. A accepta însă că o procedură de urmărire penală ar trebui să fie refăcută pentru ca societatea de asigurare să formuleze apărări cu privire la latura penală, excede principiului unui proces echitabil.

Aflându-se sub semnul disponibilității celui păgubit material sau moral prin fapta ce face obiectul judecății, participarea în proces a celui civilmente responsabil nu poate fi garantată de la momentele inițiale ale anchetei, din moment ce constituirea de parte civilă poate fi formulată cel târziu înainte de începerea cercetării judecătorești (moment procesual care urmează imediat citirii actului sesizator de instanță și precede primei probe administrate). A accepta aceasta ar duce la consecințe absurde, prin care parte responsabilă civilmente ar putea formula apărări preventive, eventuale, înainte de a fi chemată în proces de cel interesat. Nu există acțiune civilă, însă vom avea o „contraacțiune” civilă.

Uneori partea responsabilă civilmente mai afirmă că nu i s-a respectat dreptul la apărare, în sensul că dacă ar fi fost „chemată” în cauză mai devreme, ar fi formulat cereri în probațiune. Această solicitare are ca temei doar o ipoteză teoretică, o presupunere, ce nu poate fi apreciată de judecător ca o nelegalitate a urmăririi penale ori o viciere a acesteia care să se circumscrie unei nulități relative. Pentru incidența acestei din urmă sancțiuni procesuale trebuie întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 282 alin. (1) C. pr. pen. Or, nu este vorba de o încălcare a legii (nici măcar a Deciziei Curții, acceptând că aceasta are o forță similară legii), nicio dispoziție neimpunând introducerea „anticipată” în cauză a asigurătorului. De asemenea nu poate fi vorba nici de o vătămare procesuală, societatea putând beneficia de apărare în fazele procesuale ulterioare.

6. Concluzionând, putem afirma că deși au trecut aproape doi ani de la decizia nr. 257/2017, aceasta generează încă dificultăți, atât practice, dar mai ales unele conceptuale. Spunem aceasta deoarece, așa cum afirmam și la început, partea responsabilă civilmente se află evident într-o poziție procesuală intermediară, oarecum ambiguă, pe de o parte aceasta fiind chemată a repara prejudiciul clamat de cel păgubit, dar pe de altă parte fiind necesar să beneficieze de unele drepturi independent de conduita acestuia.

Interpretarea considerentelor deciziei nr. 257/2017 a Curții Constituționale nu poate duce la concluzia că partea responsabilă civilmente ar trebui să participe și în faza nepublică a cauzei penale, chiar dacă decizia duce la o extindere a drepturilor sale. A accepta aceasta, prin „decalarea” prezenței părții în dosar, uneori trecând chiar peste voința părții civile, ar însemna răsturnarea întregului sistem procesual penal, bazat pe caracterul disponibil al acțiunii private și transformarea acesteia într-o acțiune publică.