Între disponibilitate și oficialitate. Momentul legalei introduceri în cauză a părții responsabile civilmente, în lumina Deciziei nr. 257/2017 a Curții Constituționale

1. Obiectivele analizei

2. Partea responsabilă civilmente în procesul penal, subiect pasiv al acțiunii civile

3. Decizia nr. 257/2017 a Curții Constituționale, o decizie simplă sau interpretativă?

4. Argumentele principale ale soluției

5. Disponibilitate sau oficialitate – dificultăți de conciliere

6. Concluzii

1. Considerată subiect pasiv al acțiunii civile și parte în procesul penal, cu drepturi, cel puțin la nivel afirmativ, similare celorlalte părți, partea responsabilă civilmente are totuși un statut juridic intermediar, a cărui poziționare este uneori deosebit de dificilă.

Aceasta deoarece, pe de o parte, cel care are, în temeiul legilor civile, obligația legală sau convențională de a repara prejudiciul cauzat prin infracțiune, se află la dispoziția celui îndreptățit la a-i pretinde repararea pagubei. În altă ordine de idei însă, făcând parte din același „grup procesual” cu inculpatul și asigurând plata prejudiciului produs de către acesta, partea responsabilă civilmente are și un anumit statut oficial conex, putând uneori fi introdusă în proces ex oficii.

Decizia nr. 257/2017 a Curții Constituționale^[1] ne dă ocazia să exprimăm unele considerații pe marginea situației juridice a părții responsabile civilmente în procesul penal. Hotărârea, așa cum rezultă din considerentele sale, are menirea de a „decala” momentul în care partea responsabilă civilmente poate fi introdusă „silit” în procesul penal, tocmai pentru a i se garanta deplin o serie de drepturi procesuale. Dacă această opțiune a Curții se conciliază cu menținerea caracterului disponibil al acțiunii civile, cu moment maxim de exercitare la debutul fazei de judecată a procesului penal este o întrebare dificilă, la care vom încerca să răspundem.

2. Art. 86 C. pr. pen. definește partea responsabilă civilmente ca fiind „persoana care, potrivit legii civile, are obligația legală sau convențională de a repara în întregime sau în parte, singură sau solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiune și care este chemată să răspundă în proces”.

Instituția exista și în Codurile de procedură române vechi, arătându-se în doctrina elaborată în baza acestora^[2] că „se poate ca unul să fie autorul infracțiunii și prin urmare condamnat penal și altul să fie socotit de lege ca autorul pagubei și, prin urmare, osândit civil la despăgubiri, fiindcă nu a avut grijă să preîntâmpine paguba, sau cel puțin să dea o bună educare infractorului”. În orice caz, se mai afirmă, „persoanele civil răspunzătoare” nu pot răspunde și penal. Instituția este puternic influențată de dreptul civil în materia poziției de garant a comitentului față de prepus.

Schimbările Codului de procedură penală, deși mai dese decât ale Codului civil, a cărei dispoziție privind răspunderea pentru fapta altuia a fost și rămâne în continuare printre normele cu un înalt grad de stabilitate, nu au avut efect asupra definiției persoanei civilmente responsabile. Și Codul procedural penal din 1936 a menținut în aceleași linii situația juridică a acesteia. Principiile rămân valide în literatura juridică dinainte de anul 1969.

Siegfried Kahane, în tratatul de procedură penală din 1963 arăta că^[3] în cazul în care inculpatul nu poate fi obligat personal la despăgubiri civile, partea responsabilă civilmente răspunde pentru inculpat, dacă însă inculpatul poate fi obligat personal la despăgubiri civile, partea responsabilă civilmente răspunde alături de inculpat, răspunderea fiind solidară. De menționat că introducerea în cauză putea fi realizată în tot cursul urmăririi penale, și în faza judecății în prima instanță, dar numai până la începerea anchetei judecătorești^[4].

În sistemul Codului de procedură din 1969, situația procesuală a părții responsabile civilmente a rămas aceeași, doctrina^[5] arătând că poziția procesuală a acesteia este de subiect pasiv procesual în acțiunea civilă îndreptată contra învinuitului ori inculpatului pentru care răspunde civil și are ca și acesta dreptul de a efectua acte procesuale în exercitarea contraacțiunii născută din punerea în mișcare a acțiunii civile. Așadar, observăm că, dacă inculpatul (atât în vechea reglementare, cât și în prezent) are un drept la „contraacțiune” penală și civilă, se poate spune că și partea responsabilă civilmente are acest drept de apărare, însă doar sub aspect civil.

Se mai arată de autorul mai sus evocat că între partea responsabilă civilmente și inculpat există, activ și pasiv, o solidaritate procesuală, actele lor cu rezultat favorabil sau defavorabil fiindu-le reciproc opozabile. Cea dintâi poate însă susține și dovedi că fapta imputată inculpatului a fost săvârșită în împrejurări și condiții care exclud răspunderea sa civilă (deci, prin ricoșeu, va tinde a proba și privitor la latura penală a cauzei).

Doctrina a mai arătat^[6] că instituirea calității procesuale penale de parte a celui civilmente responsabil are menirea de a oferi protecție persoanei care a suferit un prejudiciu împotriva insolvabilității autorului prejudiciului, prin aceasta reglementându-se o răspundere complementară, indirectă.

Răspunderea părții responsabile civilmente este întemeiată pe un statut de garant, însă nu s-ar putea afirma că aceasta ar fi o răspundere penală de tip obiectiv deoarece, deși atașată procesului penal, ea este o răspundere civilă. Etapele înregistrate în evoluția instituției răspunderii penale în general și a răspunderii penale obiective în special se suprapun peste cele ale dezvoltării răspunderii civile în general și a răspunderii civile delictuale în special întrucât, la origine, nu s-a făcut vreo distincție între cele două forme de răspundere – civilă și penală. Multă vreme, după apariția instituției răspunderii juridice, formă a răspunderii sociale, răspunderea civilă și răspunderea penală se confundau, pentru motivul că ideea de reparație era identică cu aceea de pedeapsă. Abia în Evul Mediu, răspunderea civilă s-a detașat complet și a devenit de sine stătătoare, fără a fi exclusă coexistența sa cu răspunderea penală^[7]. Doctrina de drept civil a arătat că „răspunderea civilă și răspunderea penală sunt cele două feluri inițiale ale răspunderii juridice, de cea mai mare importanță în trecut și astăzi, în jurul cărora gravitează întreaga problematică a asigurării ordinii de drept”^[8].

După scurta întoarcere în timp, absolut necesară atunci când analizăm evoluția oricărei instituții de drept, este necesar să observăm situația prezentă a părții responsabile civilmente, ca subiect pasiv al acțiunii civile. Suntem conștienți că subiectul este unul deosebit de vast, fiindu-ne imposibil a îl acoperi în totalitate. Așadar, nu ne propunem a realiza o analiză completă a părții în procesul penal, ci să efectuăm o sinteză teoretică asupra poziției procesuale a acesteia, cu finalitatea ajungerii la obiectul central al studiului și anume momentul de la care aceasta este necesar să beneficieze de drepturile conferite de normele procesual penale, în lumina amintitei Decizii a Curții.

Doctrina elaborată după intrarea în vigoare a Noului cod de procedură penală definește acțiunea civilă ca reprezentând un beneficiu procesual acordat victimei infracțiunii (și succesorilor acestuia, am adăuga noi), de a valorifica toate elementele strânse de procuror în acuzare, precum și întreg cadrul procesual al procesului penal, pentru a-și vedea satisfăcute interesele procesuale de ordin civil, patrimoniale sau morale, afectate de comiterea infracțiunii^[9].

În sistemele procesuale de factură adversială pură nu este permisă exercitarea acțiunii civile alăturat celei publice^[10], penale, considerându-se că aceasta ar reprezenta o concesie acordată victimei infracțiunii, incompatibilă cu scopul procesului penal^[11]. Sistemul nostru procesual, cu elementele cunoscute nou-introduse, de natură acuzatorială, a încercat să realizeze un compromis între sistemul continental pur, pe care era structurat Codul din 1969 și anumite elemente care accentuează caracterul disponibil al acțiunii civile. S-a realizat astfel limitarea posibilității soluționării acțiunii civile alăturate celei penale iar soluționarea acțiunii private a fost subsumată principiului termenului rezonabil al procesului penal. Dacă s-ar depăși această durată, judecătorul va putea disjunge acțiunea civilă^[12].

Când același fapt ilicit reprezintă deopotrivă atât un delict civil cât și o faptă prevăzută de legea penală, dreptul de opțiune al victimei, atât cu privire la recuperarea prejudiciului cât și asupra căii de urmat pentru realizarea acestei reparații, este guvernat de principiul disponibilității, atenuat totuși în anumite situații (exercitarea din oficiu). Legiuitorul român, s-a afirmat^[13], la fel ca legiuitorul francez, a optat pentru un sistem mixt, intermediar, al exercitării separate a acțiunilor, dar în același cadru procesual, un cadru flexibil, existând doar dreptul la alăturarea celor două acțiuni, iar nu și obligația în acest sens.

Autorii francezi^[14] punctează diferențele între cele două acțiuni, într-un sistem similar celui statuat de legislația română. Astfel, acțiunea publică tinde la reparația „daunei sociale”, acțiunea civilă la repararea prejudiciului individual; acțiunea penală are ca fundament normativ codul de procedură penală, acțiunea civilă se întemeiază pe dispoziții de drept civil; acțiunea penală este de ordine publică, nu este la dispoziția celui vătămat, pe când acțiunea civilă aparține patrimoniului victimei; acțiunea penală are ca obiect aplicarea unei sancțiuni penale celui vinovat, proporțional cu vinovăția sa, acțiunea civilă are ca obiect reparația proporțională cu dauna produsă. Cea mai importantă asemănare este reprezentată de izvorul comun, același fapt ilicit.

Literatura franceză realizează de asemenea o serie de discuții provocatoare legate de disocierea conceptuală între acțiunea civilă și acțiunea penală. Acțiunea civilă, lato sensu, poate fi la rândul ei separată într-o acțiune civilă pură, cu caracter reparator și o acțiune „civilă” în sensul de privată, însă de factură represivă. Aceasta deoarece partea civilă are și drepturi procesuale pur represive, de exemplu de a cere o pedeapsă sporită^[15].

3. În legătură cu Decizia nr. 257/2017 a Curți Constituționale, în primul rând trebuie observat caracterul său atipic, fiind dificil de stabilit dacă aceasta este o decizie simplă ori una de tip interpretativ.

Aceasta deoarece, în mod aparent, din dispozitivul acesteia rezultă că este vorba de o decizie simplă, numită uneori în doctrină și extremă. Prin dispozitiv se constată că sintagma „în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1)ˮ din cuprinsul art. 21 alin. (1) C. pr. pen. este neconstituțională. Or, această formulare este specifică deciziilor prin care, admițând excepția, Curtea elimină din dreptul pozitiv, prin sancțiunea specifică a lipsirii de efecte juridice, un text de lege.

Dacă ar fi să interpretăm astfel dispozitivul deciziei, consecințele ar fi însă de neprimit, deoarece textul de lege păstrat, după producerea efectelor depline ale deciziei, ar avea următorul conținut: „introducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente poate avea loc, la cererea părții îndreptățite potrivit legii civile”. Așadar, norma ar rămâne fără sens, fiind dificil a o raporta la alte dispoziții procesual penale. Mutatis mutandis, putem face o asemănare cu interpretarea deciziei nr. 297/2018 în material prescripției, în sensul că norma de la art. 155 alin. (1) C. pen., după producerea efectelor deciziei, ar avea conținutul: „cursul termenului prescripției se întrerupe”.