Interesul public în transformarea urbană

2. Omul și transformarea urbană

a) Omul, această ființă minunată, se adună în comunități mai mici sau mai mari. Dintre acestea, comunitățile mai mari se numesc orașe, care la rândul lor pot fi mai mici sau mai mari. Iar termenii sunt relativi, pentru că nouă ne poate părea mare ceva ce altuia i se pare mic. Totuși, înțelegem de aici și tendința de adunare în comunități și tendința de dezvoltare a comunității.

Pe cele trei axe pe care se mișcă orașul, omul se vede și el zburând/mâncând pământ într-o mișcare socială, într-alta economică și în una privitoare la mediu. Orașul puternic are la bază o comunitate puternică, care-și asumă serios toate dimensiunile intereselor (pe lângă cele trei axe, aș adăuga și o dimensiune spirituală mișcării orașului puternic).

Natural, dezvoltarea urbană durabilă se fundamentează pe creșterea comunității. Pe măsură ce se dezvoltă comunitatea, orașul se dezvoltă, însă el trebuie să rămână asumat de comunitate.

E posibil ca într-un moment să asumăm comunitatea din care facem parte, după care comunitatea să se îndepărteze de noi și să se dezvolte în interesul altor oameni spre o altă comunitate. Atunci credem că ar fi bine să ne căutăm altă comunitate, ale cărei interese să corespundă intereselor noastre. În contextul de astăzi, pare mai ușor să te alături unei comunități în care te regăsești decât să generezi o nouă comunitate.

Dezvoltarea urbană durabilă se centrează pe omul de bună-credință (care, la rândul său, se centrează pe Creatorul său) și îi susține interesul privat prin intermediul interesului comunității, echilibrând cele trei (patru) axe de dezvoltare. Cel puțin prin componenta de mediu comunitatea de astăzi este cu gândul la comunitatea de mâine, a copiilor comunității de astăzi.

În acest caz, dezvoltarea orașului vine natural din dezvoltarea noastră. Trebuie să învățăm să ne cunoaștem, iar pe baza cunoașterii de sine și de grup să ne adunăm în comunități și să mergem împreună. Pentru asta vom avea nevoie și de manageri care sunt dispuși să lucreze pentru altul, în acest caz altul fiind comunitatea/obștea.

O dezvoltare urbană văzută doar în plan spațial sau centrată doar pe interese economice de moment este un eșec pentru comunitate și, în final, și pentru omul de bună-credință care trăiește cu ea.

Orașul frumos rămâne o cetate, numai că nu mai este o cetate (de cărămidă sau piatră) în jurul caselor locuitorilor săi, ci o cetate (ce depășește planul fizic) în jurul intereselor locuitorilor săi. Au căzut zidurile de piatră, dar rămân ziduri de interese și credem că asta uneori nu este rău atât timp cât ne manifestăm cu bună-credință, deși ținta existențială este să locuim pe pământul întreg toți ca frați buni.

Diferă totuși orașul văzut de omul din el și orașul văzut de omul din afara lui, dar rămâne la latitudinea comunității orașului să prioritizeze viziunea care îi este de interes. La fel, cum spunea Italo Calvino, „oraşul se prezintă în mod diferit celui ce vine de pe uscat şi celui ce vine dinspre mare”^[39]. Cu toate astea, când vorbim de dezvoltare urbană ar trebui să ne concentrăm pe perspectiva comunității.

b) Simt o angoasă în orașul românesc de astăzi, care mă împresoară. Văd soarele cum bate pe un copac și ies din ea. Îmi propun să-mi apropriez acel copac și reintru în ea. Nu ne putem bucura de ceea ce nu e doar al nostru, pentru că avem frica ce rezultă din imprevizibilitate. Nu avem încredere în cei care au uzurpat interesul public.

c) Trebuie să reînvățăm să ne bucurăm împreună de oraș și să nu-l mai divizăm în bucățele private. Să învățăm să ne bucurăm de o cât mai mare zonă comună a orașului, să vedem dacă suntem/mai suntem o comunitate și să formăm/alegem lideri altruiști, care să poată fi strategi și manageri operaționali eficienți pentru comunitate (și bineînțeles și pentru interesele lor private convergente).

Oamenii comunității trebuie prinși în procesul decizional care formează interesul comunității și-l impune ca interes public, iar posibilitatea de dezicere de autoritatea care-și pierde menirea trebuie să fie mult mai la îndemână. Alegerile la perioade mari de ani sunt ineficiente. Trebuie procese continue de evaluare născute dintr-o legătură continuă a managerului/administratorului pentru altul (cum ar trebuie să fie conducătorul autorității) și comunitatea care-l susține.

3. Interesul public în transformarea urbană

a) Dacă interesul public este interesul comunității, atunci transformarea urbană va fi armonioasă. Cu totul alta va fi însă situația când interesul public se va impune de către un grup în baza puterii pe care au uzurpat-o de la preluare sau pe parcurs.

Interesul comunității este minimal susținut printr-o dezvoltare echilibrată pe toate axele și prin realizarea unui management eficient bazat pe o strategie (pe o durată suficient de mare pentru a genera coerență și suficient de mică pentru a nu fi tulburată de schimbările contextului exterior) asumată de comunitatea orașului (sau măcar cunoscută) și pusă în aplicare printr-un management operațional eficient și previzibil.

O dezvoltare făcută prin măsuri neasumate de comunitate, cu forța, poate aduce o oarecare disciplină pe termen mediu, dar în niciun caz nu va genera efecte bune pe termen lung pentru că interesul comunității se va impune în final și va genera schimbări ori de câte ori i se va permite, ceea ce va altera și strategia și punerea sa în practică. O conducere neasumată de comunitate va pune în aplicare măsuri nesusținute de comunitate, la care apoi se va renunța. Orașul românesc postdecembrist este un exemplu al faptului că schimbarea puterii a dus la părăsirea în bloc a strategiei de dezvoltare urbană fără a se mai discerne elementele bune din vechea strategie. Se adunase atâta supărare din reprimarea interesului comunității și uzurparea acestui interes public, încât nici nu s-a mai putut concepe că ar mai fi de folos ceva din ceea ce a fost.

Se vede că neglijarea interesului comunității și replicarea lui sub forma unui interes public apropriat de o conducere uzurpatoare naște frustrare în comunitate și efectele răbufnirii frustrării vor fi direct proporționale cu perioada în care frustrarea a fost menținută.

Pe de altă parte, dezvoltarea, pentru a fi durabilă, trebuie să fie sistematică.

b) În concret, interesul public a fost cedat de majoritate autorității și aceasta îl impune spre o dezvoltare în viziunea sa.

Actorii orașului prea puțin și prea rar sunt ascultați, rolurile centrale fiind ocupate de autoritate. Aspectul „este prea știut, prea demonstrat prin fapte”, cum spunea Cincinat Sfințescu^[40], într-un alt context mai jos citat. Actorii urbani rar își găsesc măcar poziții de actori secundari, iar de cele mai multe ori sunt simpli figuranți sau preferă să nu mai joace. E adevărat că „se caută figuranți distinși”^[41] și că unii își găsesc echilibrul într-o astfel de stare, dar e trist filmul unei dezvoltări urbane în care actorii urbani sunt lăsați să joace prea puțin.

Avem deja hotărâri ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale Curții Constituționale care statornicesc limitarea omului în demersurile sale de pe tărâmul administrativ. Ni se spune că „[p]articularul nu devine un agent de control al legalității actelor administrative decât în măsura în care ele îl privesc”^[42] și că „[…] legiuitorul a urmărit să «paralizeze» aşa-numitele «acţiuni populare» intentate de unele persoane fizice sau persoane juridice de drept privat care, neavând argumente să dovedească o vătămare a unui drept sau interes legitim privat propriu, recurg la calea acţiunilor întemeiate exclusiv pe motivul vătămării interesului public”^[43]. Am merge pe o cu totul altă abordare, dând posibilitatea omului de bună-credință să afirme direct și singur interesul comunității ori de câte ori simte că e necesar să acționeze, punând însă garanții mai bune împotriva exercitării abuzive a dreptului de acces la justiție.

De multe ori ne-am uitat la autorități și n-am găsit soluțiile pe care le așteptam, cum făcea acum un secol Vasile Cancicov, care nota: „Toți se întreabă, ce face autoritatea? Și răspunsul e același: nu face nimic. E pur și simplu zăpăcită de incapacitate; nepregătiți și fără cap, acum se surmenează de prisos. Ar vrea să facă ceva, se mișcă, se învârt, dar bat apa în piuă de prisos. Comisii și para-comisii din care n-a ieșit și nu va ieși nimic”^[44]. Și atunci ne întrebăm: De ce nu e lăsat particularul să acționeze pentru apărarea interesului comunității? Numai ca să nu se vadă că se poate face ceva?

În ultimul timp se încearcă o creșterea a implicării publicului în activitatea administrativă și se vorbește chiar de o cultură a participării, însă excepțiile în care publicul este chemat să participe evidențiază, mai degrabă, regula neimplicării publicului. Autoritatea deschide formal ușa participării publicului, dar o închide prin desconsiderarea opiniilor exprimate. În Legea nr. 350/2001 se vorbește și despre principiul parteneriatului alături de participarea populației în procesul de luare a deciziilor (aici oamenii din comunitate sunt numiți populație), încercându-se evidențierea unei dorințe de parteneriat între autoritate și comunitate. Chestiunea (deși pare favorabilă) este fundamentată pe o bază neagreabilă pentru că în realitate autoritatea se naște din și în comunitate și este responsabilă în fața comunității. Dacă vorbim de parteneriat, chiar real, pe care autoritatea îl oferă vorbim de entități diferite din care autoritatea își revendică o poziție superioară, ori autoritatea n-ar trebui să fie/să se vadă în afara comunității.

Pe de altă parte, cât timp nu vorbim de un public cunoscător^[45], riscăm să ducem acest element nobil într-o zonă în care să ne genereze dezamăgiri. Este dezolant să vezi o comunitate dezinteresată de treburile publice și necunoscătoare lăsând treburile în mâna unui grup preocupat să-și impună interesul privat sub ambalajul interesului public.

Apoi, dezvoltarea pare la noi tot timpul făcută grăbit și din păcate își pierde altfel durabilitatea. Din pricina faptului că suntem în urmă, avem tendința de a ne grăbi și atunci nu mai facem lucrurile temeinic. E nevoie de eficiență, adică de o grăbire lentă, cum spuneau latinii (în măsura în care lucrul bine muncit o permite). În acest sens, la începutul secolului trecut Cincinat Sfințescu spunea, cu relevanță asupra problemei noastre, că „[e]ste prea știut, prea demonstrat prin fapte, că România este țara în care noutățile și progresul sunt adoptate foarte ușor, dar ori rămân superficiale, ori produc dezamăgiri. Rapiditatea și superficialitatea sunt pretutindeni nedespărțite, aproape indelebil nedespărțite”^[46].

Pe de altă parte, se impune să nu luăm orice dezvoltare ca benefică, pentru că în mod temeinic observatorii capitalei au scris că „Bucureştiul creşte, din când în când sau poate chiar tot timpul, auto-distrugându-se: cuiva, născut sau mai degrabă venit aici, îi vine, uneori, ideea că părţi ale oraşului trebuie rase de pe faţa pământului. Bucureştiul, se poate deci spune, este oraşul pustiirii lăuntrice. […] Poate că Bucureştiul n-a învăţat încă să se repete de-ajuns. Poate că ţine prea mult să se inventeze, să se diversifice, s-o ia mereu de la capăt în loc să se instaleze într-o continuitate: ar trebui, poate, să înceapă să se repete, cuminte, pe sine, «pentru ca să înceapă să existe» în sfârşit, cum spune Calvino”^[47].

c) Trebuie să dăm dovadă de mai multă așezare^[48] în dezvoltarea pe care ne-o propunem în prezent, în așa fel încât să țintim serios la durabilitate în toate dimensiunile dezvoltării orașului românesc, nelăsându-ne prinși prea mult sub presiunea trecutului care tinde să ne grăbească (pentru că ”ce a fost s-a dus”, cum spunea Topârceanu^[49]). Se cer muncă și răbdare.

C. Concluzii

Contextul legislativ românesc nu stimulează, dar nici nu încurcă prea tare manifestarea interesului public în dezvoltarea urbană. Sunt elemente pozitive pe care le putem valorifica. Dacă ne-am concentra cu bună-credință pe ceea ce ține de noi, am putea pune bazele unei dezvoltări durabile.

Iar ceea ce ține de noi pare a fi să formăm comunități, să alegem lideri altruiști și să muncim cu răbdare, iar toate cele dorite vor veni dacă ne sunt de folos.