(In)admisibilitatea recursului în cazul litigiilor având ca obiect executarea contractelor de achiziții publice

IV. Argumente

Revenind la dispoziția art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 în forma în vigoare astăzi, se naște în mod legitim întrebarea: apelul declarat împotriva hotărârii pronunțate în cazul litigiilor și cererilor privind executarea, anularea, nulitatea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor administrative este singura cale de atac sau decizia instanței de apel (curtea de apel, secția de contencios administrativ și fiscal, complet specializat în achiziții publice) mai poate fi atacată cu recurs? Întrebarea este susceptibilă de două răspunsuri.

Un prim răspuns, afirmativ, în care apelul este singura cale de atac care poate fi formulată împotriva hotărârii pronunțate în cazul litigiilor și cererilor privind executarea, anularea, nulitatea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor administrative, decizia instanței de apel fiind așadar definitivă, este susținut de mai multe argumente.

Istoric, atât în O.U.G. nr. 34/2006, cât și în multiplele forme anterioare ale Legii nr. 101/2016, așa cum am arătat mai sus, legiuitorul român a reglementat o singură cale de atac împotriva hotărârii prin care se soluționează procesele și cererile având ca obiect executarea unui contract administrativ de achiziție publică, respectiv recursul, iar atunci când a reglementat-o ca fiind apelul, a prevăzut în mod expres unicitatea căii de atac.

Tot din punct de vedere istoric, sesizăm și o inconstanță în ceea ce privește stabilirea naturii juridice a contractelor de achiziție publică, respectiv includerea acestora în sfera contractelor administrative sau asimilarea lor cu cele de drept privat, specifice raporturilor juridice între profesioniști. Într-o asemenea logică, catalogarea contractelor de achiziție publică ca fiind contracte administrative atrage stabilirea competenței de soluționare a proceselor și cererilor izvorâte din executarea acestora, în beneficiul instanțelor de contencios administrativ, calea de atac fiind aceea a recursului. În cealaltă abordare, catalogarea contractelor de achiziție publică ca fiind contracte încheiate între profesioniști sau măcar asimilate acestora atrage stabilirea competenței de soluționare a proceselor și cererilor izvorâte din executarea acestora în beneficiul instanțelor de drept comun, calea de atac fiind aceea a apelului. În această a doua abordare, hotărârea pronunțată de instanța de apel este supusă recursului, în cazul în care legea nu prevede în mod expres unicitatea căii de atac a apelului. Deși de-a lungul timpului, optica legiuitorului asupra naturii juridice a contractelor de achiziție publică nu a fost nici pe departe una constantă, în materie procedurală, atunci când a stabilit calea de atac împotriva hotărârii prin care se soluționează procese și cereri având ca obiect executarea unui contract administrativ, dacă aceasta a fost apelul, a fost reglementat și caracterul ei unic sau singular.

Acest prim răspuns ar fi susținut așadar de perspectiva istorică pe de-o parte, iar pe de altă parte de calificarea contractelor de achiziție publică ca făcând parte din categoria contractelor administrative.

Deși prezintă unele particularități care le apropie de dreptul privat al profesioniștilor, cum sunt încheierea și modificarea lor prin acord de voințe, rezilierea, rezoluțiunea, denunțarea unilaterală similar reglementate, totuși specificul contractelor de achiziție publică, atribuirea lor printr-o procedură legală de licitație publică (în marea lor majoritate), calitatea de instituție/autoritate publică a cel puțin uneia dintre părțile contractante, gestionarea banului public obiect al contractului le situează întemeiat în categoria contractelor administrative. A se vedea în acest sens și dispozițiile Legii nr. 98/2016 privind achizițiile publice^[23], potrivit cărora contractul de achiziție publică este asimilat actului administrativ.

Un al doilea răspuns, negativ, în care apelul nu este singura cale de atac, decizia pronunțată de instanța de apel (curtea de apel, secția de contencios administrativ și fiscal, complet specializat în achiziții publice) în cazul litigiilor și cererilor privind executarea, anularea, nulitatea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor administrative, putând fi atacată cu recurs, este la rândul său susținut de mai multe argumente.

Astfel, potrivit art. 68 din Legea nr. 101/2016, dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, ale Legii nr. 134/2010, republicată, cu modificările ulterioare, și cu cele ale Legii nr. 287/2009, republicată, cu modificările ulterioare, în măsura în care prevederile acestora din urmă nu sunt contrare. Acest text conduce la interpretarea dispozițiilor art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 coroborate cu dispozițiile de drept comun, respectiv art. 483 Cod Procedură Civilă, potrivit căruia:

(1) Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului.

(2) Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. (1) lit. a)- j^3), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

(3) Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

(4) Recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Ipoteza descrisă de art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 presupune o hotărâre dată în apel care, potrivit art. 483 alin. (1) Cod Procedură Civilă poate fi atacată cu recurs. De precizat că ipoteza descrisă de art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 nu se regăsește printre cauzele enumerate de art. 483 alin. (2) teza I Cod Procedură Civilă, în care hotărârile acolo pronunțate nu sunt supuse recursului. De asemenea, deși suntem în prezența unei hotărâri pronunțate în apel, legea specială nu prevede unicitatea căii de atac a apelului, nefiind așadar îndeplinite nici condițiile art. 483 alin. (2) teza II Cod Procedură Civilă.

În a doua abordare, generează discuții și termenul în care poate fi promovat recursul. În cele două decizii de speță analizate, termenul în care poate fi exercitat recursul este de 15 zile de la comunicare. Se pare că instanțele au făcut aplicarea dispozițiilor art. 68 din Legea nr. 101/2016, coroborate cu dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Apreciem greșită această soluție. Pe de-o parte, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se referă la recursul declarat împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță, nu la cele pronunțate în apel, întrucât legea contenciosului administrativ nu reglementează apelul. Pe de altă parte, art. 485 alin. (1) Cod Procedură Civilă reglementează un termen de 30 de zile, care curge de la comunicarea hotărârii, în care se poate formula recursul. Acceptând admisibilitatea recursului în spețele analizate, apare necesitatea stabilirii termenului în care acesta poate fi exercitat. În condițiile în care recursul se exercită împotriva deciziilor pronunțate în apel, în opinia noastră, este mai corectă trimiterea la dispozițiile de drept comun, ale Codului de Procedură Civilă, nu la cele ale legii speciale, a contenciosului administrativ.

Doctrina de specialitate^[24] a reținut că hotărârile date în apel sunt, de regulă, susceptibile de recurs, dacă legea nu prevede expres altfel. Și am arătat că uneori legea stabilește expres că hotărârea este supusă numai apelului. Nu este vorba numai despre cazuri din Cod, la care ne-am referit deja cu titlu de exemplu, ci și de legi speciale, cum ar fi în materie de cambie, bilet la ordin și cec – art. 62 din Legea nr. 58/1934 și art. 54 din Legea nr. 59/1934; în materie de invenție – art. 46 alin. (2) din Legea nr. 64/1991; în materie de adopție – art. 88 din Legea nr. 273/2004; în materia insolvenței – art. 8 și art. 43 din Legea nr. 85/2014. Atunci când însă, prin dispoziții anterioare noului Cod de procedură civilă, s-a prevăzut că o hotărâre este supusă numai recursului sau că este definitivă, în noua reglementare este supusă numai apelului. Aceasta pentru că, potrivit art. 7 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a noului Cod, s-a prevăzut că, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este „definitivă”, precum și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este „supusă recursului” sau că „poate fi atacată cu recurs” ori, după caz, legea specială folosește o altă expresie similară, aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară. Desigur, sunt exceptate de la această regulă acele situații în care legea de punere în aplicare a noului Cod a menționat expres contrariul, așa cum se întâmplă în cazul cererilor care se judecă de instanțele de contencios administrativ, unde recursul a rămas singura cale de atac de reformare.

V. Practica judiciară

Prin Hotărârea nr. 14/2025 din 12.02.2025 pronunțată de Curtea de Apel București^[25], instanța a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă (…), împotriva Sentinței civile (…) pronunțate de Tribunalul București – Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul Timișoara, (…), ca nefondat. Definitivă.

Prin Hotărârea nr. 2/2025 din 03.02.2025 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia^[26], instanța a respins apelul declarat de apelanta (…) împotriva sentinței nr. (…) pronunțate de Tribunalul (…) în dosar nr. (…). A admis apelul incident declarat de apelantul (…) și a sentinței nr. (…) pronunțate de Tribunalul (…) în dosar nr. (…). A schimbat în parte sentința apelată și în consecință a obligat pe apelanta-reclamantă (…), lider al asocierii (…) și (…) să plătească apelantei incidentale-pârâte (…), cu titlu de cheltuieli de judecată pentru judecata în fond, reprezentând parțial onorariu de avocat. A menținut în rest sentința apelată. A obligat pe apelanta-reclamantă (…), lider al asocierii (…) și (…) să plătească apelantei incidentale-pârâte (…), cu titlu de cheltuieli de judecată pentru judecata în apel, reprezentând parțial onorariu de avocat. Definitivă.

Prin Hotărârea nr. 60/2024 din 25.11.2024 pronunțată de Curtea de Apel Cluj^[27], instanța a respins ca neîntemeiat apelul formulat de apelanta (…), în contradictoriu cu intimata (…), împotriva Sentinței civile nr. (…), pronunțată de Tribunalul (…) în dosarul nr. (…), pe care o menține în întregime. A obligat apelanta să plătească intimatei suma de 2.380 de lei, cu titlul de cheltuieli de judecată în apel.      Definitivă și executorie.

Prin Hotărârea nr. 15/2024 din 06.08.2024 pronunțată de Curtea de Apel Galați^[28], instanța a respins apelul formulat de reclamanta pârâtă (…) împotriva Sentinței nr. (…) și a încheierii de ședință din 08.05.2024 pronunțate de Tribunalul (…), în dosarul nr. (…), ca nefondat. A admis apelul formulat de pârâta reclamantă (…), pronunțată de către Tribunalul (…), în dosarul nr. (…). A schimbat în tot sentința civilă nr. (…) pronunțată de Tribunalul (…) și, în rejudecare a respins acțiunea formulată de reclamanta pârâtă (…), ca nefondată. A respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de reclamanta pârâtă (…). A admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă (…). A obligat reclamanta pârâtă (…) la plata către pârâta reclamantă a despăgubirilor în sumă de 160.125 de lei. A respins restul pretențiilor pârâtei reclamante ca fiind neîntemeiate. Definitivă.

Prin Hotărârea nr. 6/2024 din 12.02.2024 pronunțată de Curtea de Apel București^[29], instanța a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă (…), împotriva sentinței civile (…) pronunțată în dosarul nr. (…) de Tribunalul București – Secția a-II-a Contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimata-pârâtă (…). A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea subsidiară. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 49.941,16 lei, reprezentând garanție de bună execuție executată nedatorată, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă acestei sume, de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății efective. A respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea la plata dobânzilor ce vor fi suportate de reclamantă în raport cu banca emitentă. A menținut în rest sentința apelată. Cu drept de recurs în termen de 10 zile de la comunicare. Recursul se depune la Curtea de Apel București.

Analizând practica judiciară, pare că aceasta este uniformizată, în sensul inadmisibilității căii de atac a recursului, soluțiile de la care a pornit prezentul studiu fiind relativ rare.

VI. Minute de practică neunitară

1. În cadrul întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secțiilor de contencios administrativ și fiscal de la Înalta Curte de Casație și Justiție și curțile de apel, care a avut loc la Curtea de Apel Iași, în intervalul 23-24 mai 2019^[30], a fost abordată tangențial problema în discuție, respectiv: identificarea instanței civile de drept comun la care fac trimitere dispozițiile art. 53 alin. (1^1) din Legea nr. 101/2016 și necorelarea dispozițiilor art. 53 alin. (1^1) din Legea nr. 101/2016 cu cele ale art. 55 alin. (3) din același act normativ, care prevăd că împotriva deciziei pronunțate de instanța civilă de drept comun poate fi exercitată calea de atac a recursului la secția de contencios administrativ și fiscal a curții de apel. În ceea ce privește competența de soluționare a recursului prevăzut de dispozițiile art. 55 alin. (3), în cadrul dezbaterilor a fost menționată practica secțiilor de contencios administrativ ale curților de apel sesizate cu astfel de căi de atac, de declinare a competenței către secțiile civile specializate (foste comerciale), cu motivarea că odată atribuită competența primei instanțe civile, aceasta nu mai poate fi modificată în cadrul căilor de atac. În acest context, a fost evocată soluția într-un regulator de competență pronunțat de Secția de contencios administrativ și fiscal a ÎCCJ, în sensul că soluționarea recursului este de competența secției specializate (fostă comercială) a curții de apel (dosarul nr. 2944/111/2018). Participanții au agreat, cu unanimitate, că în soluționarea cererilor care decurg din executarea contractelor administrative, atât în primă instanță, cât și în calea de atac a recursului, competența aparține secțiilor civile.

2. În cadrul întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, desfășurată la Ploiești, în perioada 27-28 iunie 2019^[31], s-a pus în discuție și problema competenței de soluționare a căilor de atac. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 53 alin. (1^1) din Legea nr. 101/2016, procesele și cererile care decurg din executarea contractelor administrative se soluționează în primă instanță, de urgență și cu precădere, de către instanța civilă de drept comun în circumscripția căreia se află sediul autorității contractante, iar potrivit dispozițiilor art. 55 alin. (3), hotărârea poate fi atacată cu recurs, în termen de 10 zile de la comunicare, la secția contencios administrativ și fiscal a curții de apel, care judecă în complet specializat în achiziții publice. În ceea ce privește judecata în primă instanță a proceselor și cererilor ce decurg din contracte administrative, opiniile au fost următoarele:

– competența aparține fie judecătoriei, fie tribunalului, în funcție de valoarea cererii, ipoteză în care calea de atac o reprezintă apelul și recursul. Opinia se întemeiază pe faptul că, stabilind competența în favoarea instanțelor de drept comun, s-a stabilit implicit și o derogare în ceea ce privește calea de atac. Prevederea din art. 55 alin. (3) vizează calea de atac în materia contenciosului administrativ, ipoteza prevăzută la art. 53 alin. (1^1) vizând competența instanțelor de drept cu aplicarea, în consecință, a regulilor de drept comun;

– competența aparține tribunalului, având în vedere dispozițiile art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 care stabilesc faptul că hotărârea primei instanțe poate fi atacată cu recurs la curtea de apel. Or, o hotărâre pronunțată în primă instanță de judecătorie nu poate fi atacată cu recurs la curtea de apel.

Indiferent de cui revine competența de soluționare în primă instanță a acestor cereri, se pune problema competenței în calea de atac, în sensul de a se stabili dacă recursul se judecă de către secția civilă corespunzătoare instanței superioare, sau de către secția de contencios administrativ și fiscal a instanței superioare. S-a menționat faptul că, în această problemă, au fost pronunțate de către ÎCCJ regulatoare de competență, stabilindu-se faptul că o astfel de competență revine secției civile.

De asemenea, s-a menționat faptul că această problemă a fost pusă în discuție și în cadrul întâlnirii președinților de secții în materia contenciosului administrativ, arătându-se faptul că ne aflăm în prezența unor inadvertențe legislative, în momentul emiterii actului normativ omițându-se corelarea prevederilor atât în ceea ce privește calea de atac a hotărârii date în primă instanță, cât și în ceea ce privește secția competentă să judece recursul.

Din dezbateri a reieșit necesitatea ca, pe ordinea de zi a următoarei întâlniri să figureze și problema competenței de soluționare a căii de atac.

În ceea ce privește problema punctuală pusă în discuție potrivit ordinii de zi, participanții și-au însușit cu unanimitate opinia INM.

3. În cadrul întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, care a avut loc la București, la data de 15 decembrie 2020^[32], Institutul Național al Magistraturii a opinat după cum urmează:

Anterior adoptării Legii nr. 101/2016, competența soluționării cauzelor având ca obiect acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și în cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor de achiziție publică a fost reglementată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 – capitolul 9 – și a aparținut fie instanțelor de contencios administrativ (la data publicării actului normativ, art. 287 stabilea expres că se aplică dispozițiile Legii nr. 554/2004), fie instanțelor comerciale (competență stabilită începând cu data de 3 ianuarie 2011, prin art. I pct. 74 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 76/2010 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006, astfel cum a fost modificat prin articolul unic pct. 35 din Legea nr. 278/2010), fie a fost partajată între cele două instanțe, în sensul că litigiile de natură precontractuală erau soluționate de instanțele de contencios administrativ, iar cele ulterioare contractului, de instanțele comerciale (începând cu 23 iunie 2009, conform art. I pct. 26 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 72/2009 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006).

Anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 23/2020, potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, instanța de contencios administrativ este competentă să soluționeze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum și orice litigii legate de încheierea contractului administrativ, inclusiv litigiile având ca obiect anularea unui contract administrativ. Litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competența de soluționare a instanțelor civile de drept comun. Art. 53 alin. (1^1) Legea nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor stabilește că: Procesele și cererile care decurg din executarea contractelor administrative se soluționează în primă instanță, de urgență și cu precădere, de către instanța civilă de drept comun în circumscripția căreia se află sediul autorității contractante. Art. 55 alin. (3) din același act normativ stipula că hotărârea poate fi atacată cu recurs, în termen de 10 zile de la comunicare, la secția contencios administrativ și fiscal a curții de apel, care judecă în complet specializat în achiziții publice. Recursul este soluționat de urgență și cu precădere, într-un termen ce nu va depăși 30 de zile de la data sesizării legale a instanței. În legătură cu problema supusă discuției, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a pronunțat Decizia nr. 40/18 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 683 din 31/07/2020, statuând următoarele: „În interpretarea și aplicarea art. 55 alin. (3) raportat la art. 53 alin. (1^1) din Legea nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor (în forma în vigoare anterior modificării prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 23/2020 pentru modificarea și completarea unor acte normative cu impact asupra sistemului achizițiilor publice), stabilește că: Hotărârea pronunțată în primă instanță în procesele și cererile care decurg din executarea contractelor administrative se atacă cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare la instanța ierarhic superioară – secția sau completul specializat în litigii cu profesioniști, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 101/2016. Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea cu privire la normele de drept substanțial aplicabile”. ÎCCJ a reținut în motivare că o interpretare în sensul că și în cazul hotărârilor pronunțate în fond de instanța de drept comun calea de atac se judecă la secția contencios administrativ și fiscal a curții de apel, în complet specializat în achiziții publice, ar fi de natură să încalce, în primul rând, principiul specializării secțiilor/completurilor de judecată din cadrul unei instanțe, iar, în al doilea rând, chiar voința declarată a legiuitorului, care a fost aceea de degrevare a secției de contencios administrativ și fiscal, respectiv a completului specializat în achiziții publice (fără nicio distincție după cum acestea ar funcționa în cadrul tribunalelor sau curților de apel) de unele tipuri de cauze, în legătură cu care a apreciat că pot fi rezolvate și de alte secții sau completuri specializate.

După intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 23/2020, art. 55 alin. (3) stipula că hotărârea pronunțată în cazul litigiilor de la art. 53 alin. (1) poate fi atacată cu recurs, în termen de 10 zile lucrătoare de la comunicare, la secția contencios administrativ și fiscal a curții de apel, care judecă în complet specializat în achiziții publice. Recursul este soluționat de urgență și cu precădere, într-un termen ce nu va depăși 30 de zile lucrătoare de la data sesizării legale a instanței. Art. 55 alin. (3^1) stipula că hotărârea pronunțată în cazul litigiilor de la art. 53 alin. (1^1) poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, la instanța ierarhic superioară. Apelul este soluționat de urgență și cu precădere, într-un termen ce nu va depăși 30 de zile lucrătoare de la data sesizării legale a instanței. Astfel, pentru litigiile născute începând cu data de 12 februarie 2020, pentru procesele și cererile care decurg din executarea contractelor administrative, hotărârile sunt supuse numai apelului, în termen de 10 zile de la comunicare, la instanța ierarhic superioară.

După intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 114/2020 privind modificarea și completarea unor acte normative cu impact în domeniul achizițiilor publice, a fost abrogată O.U.G. nr. 23/2020. Potrivit art. 55 alin. (3), hotărârea pronunțată în cazul litigiilor prevăzute la art. 53 alin. (1) poate fi atacată cu recurs, în termen de 10 zile de la comunicare, la secția contencios administrativ și fiscal a curții de apel, care judecă în complet specializat în achiziții publice. Recursul este soluționat de urgență și cu precădere, într-un termen ce nu va depăși 30 de zile de la data sesizării legale a instanței. Potrivit art. 55 alin. (3^1): Hotărârea pronunțată în cazul litigiilor prevăzute la art. 53 alineatul (1^1) poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, la instanța ierarhic superioară. Apelul este soluționat de urgență și cu precădere, într-un termen ce nu va depăși 30 de zile de la data sesizării legale a instanței. Cu unanimitate, participanții au luat act de faptul că problema a fost tranșată de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin pronunțarea HP nr. 40/2020 și de către legiuitor, prin adoptarea O.U.G. nr. 23/2020 și O.U.G. nr. 114/2020.

4. În cadrul întâlnirii președinților secțiilor de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel dedicate unificării practicii judiciare, desfășurată în perioada 3-4 octombrie 2024, online prin platforma ZOOM^[33], analizând problemele ridicate și completate, în cadrul dezbaterilor, formatorul INM a precizat că la nivelul ÎCCJ, SCAF, în cadrul ședinței de secție organizate la 22 aprilie 2024 a fost adoptată, de principiu, soluția inadmisibilității recursului declarat împotriva deciziilor pronunțate în apel conform art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 [în litigiile supuse prevederilor art. 53 alin. (1) și (1^1)]. În unanimitate, participanţii și-au însușit opinia INM, cu completarea privind calea de atac, conform celor arătate mai sus.

VII. Posibile concluzii

Rolul întâlnirilor de unificare a practicii judiciare este unul însemnat și este și reglementat legislativ^[34].

Soluția inadmisibilității recursului declarat împotriva deciziilor pronunțate în apel conform art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 [în litigiile supuse prevederilor art. 53 alin. (1) și (1^1)], agreată în cadrul întâlnirii președinților secțiilor de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel dedicate unificării practicii judiciare, desfășurată în perioada 3-4 octombrie 2024, este cea corectă, argumentată în contextul de mai sus.

Cu toate acestea, raportat la dezideratul clarității normelor procedurale, mai ales în materia reglementării căilor de atac (s.n.), apreciem că dispoziția legală din art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 este incompletă, impunându-se de lege ferenda o intervenție a legiuitorului, în sensul adoptării soluției susținute mai sus, sub următoarea formă: Hotărârea pronunțată în cazul litigiilor și cererilor privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și al celor privind executarea, anularea, nulitatea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor administrative poate fi atacată cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a curții de apel, care judecă în complet specializat în achiziții publice. Apelul se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă și este soluționat de urgență și cu precădere într-un termen ce nu va depăși 30 de zile de la data sesizării legale a instanței. Hotărârea instanței de apel este definitivă.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative^[35], potrivit cărora actele normative trebuie redactate într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar și precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie.