Imposibilitatea împăcării după schimbarea încadrării juridice a faptei. Inechitate și posibilă neconstituționalitate

Prin urmare, cel puțin pentru moment, jurisprudența Curții nu se întrevede a fi schimbată, cu toate că decizia cu referire la art. 35 C. pen.^[12] și mai recenta decizie din 20.09.2017 privitoare la regimul nulităților^[13] sunt un exemplu de modificare a opticii instanței asupra unor instituții cu consecințe importante în politica penală.

Revenind la situația premisă în care victima pretinsei infracțiuni de tâlhărie, devenită ca urmare a schimbării de încadrare subiectul pasiv a unei infracțiuni de lovire și a alteia de furt, simplu ori calificat, este chemată în fața instanței, aceasta va avea doar posibilitatea de a declara că nu formulează plângere prealabilă pentru fapta de la art. 193 C. pen., fără a avea posibilitatea de a se împăca pentru cea prevăzută de art. 228/229 C. pen. Momentul-limită a fost depășit, fiind evident că actul de sesizare a fost citit anterior, neputându-se proceda la discutarea încadrării fără a fi trecut momentul procesual prevăzut de art. 374 C. pr. pen.

În opinia noastră, această imposibilitate pentru inculpat și deopotrivă pentru persoana vătămată de a beneficia de instituția împăcării prevăzută de art. 159 C. pen. este neconstituțională, încălcând dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, precum și principiul egalității persoanelor în fața legii.

Astfel, inculpatul care, după schimbarea de încadrare, se vede acuzat pentru întâia oară de o infracțiune de furt, se află într-o situație juridică identică cu acela trimis în judecată ab initio pentru infracțiunea de la art. 228 C. pen., niciun argument neputând susține tratarea acestora în mod diferit.

Credem că, la primul termen după pronunțarea încheierii de modificare a calificării faptei, ar trebui să se procedeze la o revenire la momentul citiri actului de sesizare a instanței, încheierea având sensul unei noi acuzații penale care, chiar dacă faptic menține situația inițială reținută în rechizitoriu, juridic, creează o situație nouă pentru inculpat. Se impune, deci, ca posibilitatea împăcării să existe pentru părți până la următorul termen ce succede celui la care a avut loc schimbarea de încadrare.

Problema este însă că încheierea nu se comunică, iar la termen, dacă am asimila prezentarea succintă a acesteia citirii unui act de acuzare nou, împăcarea nu ar putea opera, deoarece și acest moment ar fi depășit. Din acest motiv, soluția pe care o credem echitabilă ar fi aceea a comunicării încheierii părților, comunicare cu valențe asemănătoare celei a actului inițial de acuzare. La termen ei vor fi întrebați de instanță dacă au luat cunoștință de noua încadrare din hotărâre și de poziția lor asupra împăcării, abia în caz în care nu intervine aceasta dându-se citire oficial actului și procedându-se la judecata mai departe. Inculpatul sau ambele părți, dacă sunt prezente, ar trebui să aibă și dreptul la acordarea unui nou termen în vederea ajungerii la un acord, practica instanțelor în procedura obișnuită fiind aceea de acordare unui asemenea termen înainte de citirea rechizitoriului pentru ca inculpatul să ia contact cu persoana vătămată sau partea civilă sau pentru a se pune de acord asupra despăgubirilor.

La data de 14.09.2017 a fost publicată în Monitorul Oficial o Decizie a Curții Constituționale^[14] în legătură cu constituționalitatea art. 159 alin. 3 C. pen., instanța fiind sesizată într-o speță similară ipotezei mai sus analizate. Astfel, prima instanță a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea de tâlhărie calificată în infracțiunile de furt calificat și lovire sau alte violențe, permițând împăcarea după momentul citirii rechizitoriului. Curtea de Apel Brașov a sesizat Curtea Constituțională în apel dar, soluționând cauza până la pronunțarea acesteia, a admis apelul parchetului, a desființat sentința și implicit încheierea de schimbare a încadrării, cu consecința menținerii încadrării inițiale.

Curtea a respins excepția ca inadmisibilă, apreciind (considerăm, în mod eronat) că, odată pronunțată o soluție definitivă, dispoziția legală în discuție nu ar avea legătură cu soluționarea cauzei, nefiind prezent interesul procesual al invocării excepției.

Deși instanța de control constituțional nu s-a pronunțat pe fondul excepției, decizia pare deosebit de importantă prin cele menționate în practicaua acesteia, în sensul că autorul excepției a convins instanța de sesizare și procurorul parchetului Înaltei Curți că ne aflăm într-o situație profund neechitabilă. Astfel, reprezentantul Ministerului Public a arătat că dispozițiile art. 159 alin. 3 sunt constituționale numai în măsura în care împăcarea se poate produce și până la primul termen de judecată ulterior punerii în discuție a schimbării încadrării juridice într-o infracțiune pentru care este posibilă împăcarea. Se apreciază, că în cazul persoanelor trimise în judecată pentru încadrări juridice greșite starea de incertitudine nu le este imputabilă și nu poate fi vorba de exercitarea abuzivă a unui drept, ci se pune problema exercitării dreptului. Textul creează discriminare și un tratament juridic diferențiat lipsit de o justificare rezonabilă.

În același sens opinează și Secția penală a Curții de Apel Brașov (o instanță care a formulat mai multe sesizări privitoare la Recursuri în interesul Legii și dezlegări de drept, mare parte admise), arătând că este necesar ca momentul până la care poate interveni împăcarea trebuie să fie stabilit în mod obiectiv și în situația schimbării încadrării juridice, astfel încât să fie respectat principiul egalității în fața legii, potrivit căruia, în situații egale, tratamentul juridic nu poate fi diferit.

Observând astfel și opiniile exprimate mai sus, care confirmă dificultățile practice ale situațiilor analizate, putem concluziona că ne aflăm într-un vid legislativ, în care drepturile procesuale ale unor persoane sunt profund vătămate fără o justificare rezonabilă, fiind în imposibilitatea de a li se aplica o instituție care stinge răspunderea penală, contrar voinței lor.

De lege ferenda, o soluție eficientă ar fi modificarea atât a art. 159 alin. 3 C. pen. cât și, corelativ, a art. 386 C. pr. pen.

Astfel, la art. 159 ar trebui introdus alin. 3¹ care să prevadă că „împăcarea este posibilă și în cauzele în care a fost depășit momentul citirii actului de sesizare, până la primul termen ce urmează admiterii cererii de schimbare a încadrării juridice într-o infracțiune pentru care este posibilă împăcarea”.

La art. 386 se impune introducerea unui nou alineat, sau reformularea alin. 2 după cum urmează: „dacă noua încadrare juridică vizează o infracţiune pentru care legea prevede posibilitatea împăcării, instanţa de judecată cheamă persoana vătămată şi îi aduce la cunoștință posibilitatea împăcării cu inculpatul”. De asemenea, ar fi utilă introducerea unui alineat nou care să prevadă că „încheierea prin care s-a schimbat încadrarea juridică într-o infracțiune ce se pedepsește la plângerea prealabilă sau pentru care este posibilă împăcarea se comunică părților și persoanei vătămate”.