Identificarea plagiatului, a autoplagiatului și a încălcării normelor privind buna conduită în cercetarea științifică, în cazul tezelor de doctorat și al altor opere științifice

2.2. Aspecte privind dreptul de autor

Din lecturarea textelor de lege mai sus indicate, dorim să abordăm câteva aspecte referitoare la protecția ideilor, precum și incidența plagiatului cu referire la dreptul de citare.

Astfel, dispozițiile art. 9 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe (denumită, în continuare, „Legea nr. 8/1996”) prevăd că „nu pot beneficia de protecția legală a dreptului de autor: a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile științifice, procedeele, metodele de funcționare sau conceptele matematice ca atare și invențiile, conținute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare; b) textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară și traducerile oficiale ale acestora; c) simbolurile oficiale ale statului, ale autorităților publice și ale organizațiilor, cum ar fi: stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul și medalia; d) mijloacele de plată; e) știrile și informațiile de presă și f) simplele fapte și date”.

Din conținutul art. 4 din Legea nr. 206/2004, ar rezulta că ideile sunt protejate, respectiv una dintre hainele pe care le-ar putea îmbrăca plagiatul ar fi expunerea în opere scrise și/sau comunicări orale, inclusiv în format electronic, a unor idei fără a menționa nimic cu privire la autorii acestora și fără a face trimitere la sursele originale.

Analizând textele legale mai sus redate, am putea susține că legiuitorul nu a fost consecvent, întrucât prin Legea nr. 8/1996, ce reprezintă dreptul comun în materia dreptului de autor și a drepturilor conexe, sunt excluse de la protecție ideile, pe când prin Legea nr. 206/2004 se oferă protecție legală acestora, întrucât însușirea ideilor altor persoane reprezintă una dintre modalitățile de materializare a plagiatului, în măsura în care nu se face referire la autor și sursele originale.

Această situație este cel puțin una inedită, întrucât protecția ideilor este reglementată diferit prin două acte normative distincte. Unii dintre noi am putea afirma că Legea nr. 8/1996 reprezintă dreptul comun, iar Legea nr. 206/2004 reprezintă o reglementare specială ce vizează activitatea specifică de cercetare-dezvoltare, având o anumită arie restrânsă de reglementare, motiv pentru care cele două acte normative nu s-ar contrazice și nici nu ar intra în conflict.

În doctrina de specialitate s-a pus întrebarea dacă Legea nr. 206/2004 poate fi considerată o lege specială, iar o parte a doctrinei este de părere că, „răspunsul este că nu, Legea nr. 206/2004 are ca obiect de reglementare generală care nu face obiectul unei alte reglementări (art. 15 din Legea nr. 206/2004), ea fiind «specială» doar cu referire la soluția contrară Legii nr. 8/1996, de excludere de la protecție a ideilor. Iar dacă reglementarea cuprinsă în Legea nr. 206/2004 în materie de protecție a ideilor și plagierea acestora ar fi considerată specială, atunci această reglementare este contrară unor convenții la care România este parte (Acordul TRIPS și Tratatul de la Roma privind dreptul de autor) și nu pot fi aplicate pe temeiul art. 20 alin. (2) din Constituție (aplicare prioritară a tratatelor internaționale)”^[1].

Menționăm faptul că, deși Legea nr. 8/1996 reprezintă dreptul comun în materia dreptului de autor și a drepturilor conexe, totuși, în cuprinsul acesteia, nu regăsim în mod expres o definiție referitoare la plagiat, iar coroborând această lacună cu excluderea ideilor de la protecția legală prin intermediul drepturilor de autor, am putea fi tentați să credem că însușirea operelor altor autori fără drept nu ar reprezenta o faptă ilicită.

În aceste condiții, înțelegem să învederăm dispozițiile art. 10 din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora „autorul unui opere are următoarele drepturi morale:

a) dreptul de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștința publică;

b) dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei;

c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoștința publică;

d) dreptul de a pretinde respectarea integrității operei și de a se opune oricărei modificări, precum și oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputația sa;

e) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de utilizare, prejudiciați prin exercitarea retractării”.

Drepturile morale ale autorului unei opere sunt cunoscute în doctrina de specialitate și sub următoarele denumiri, respectiv: (a) dreptul de divulgare, (b) dreptul la paternitate, (c) dreptul la nume, (d) dreptul la respectul integrității operei și (e) dreptul de retractare.

Doctrina de specialitate este părere că „dreptul la paternitatea operei are două aspecte: primul, pozitiv, constă în dreptul autorului de a revendica oricând calitatea de autor, al doilea, negativ, constă în dreptul de a se opune oricărui act de uzurpare, de contestare a acestei calități de către terți”^[2].

Potrivit art. 197 din Legea nr. 8/1996, „constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă fapta persoanei care își însușește, fără drept, în întregime sau în parte, opera unui alt autor și o prezintă ca o creație intelectuală proprie”.

Astfel, prin Legea nr. 8/1996 se cunoaște și se recunoaște o formă a plagiatului, respectiv însușirea, fără drept, în întregime sau în parte, a operei unui alt autor prin prezentarea acesteia ca fiind creație proprie.

Dar, dacă ne gândim un pic mai departe, la baza unei opere nu stă o idee, o scânteie ce aprinde focul creației? Nu am putea susține că, prin Legea nr. 8/1996, sunt protejate ideile, însă într-un mod indirect?

Chiar și în aceste condiții, apreciem că prin Legea nr. 8/1996 nu sunt protejate ideile, ci se protejează dreptul la paternitate al autorului unei opere – modalitatea concretă de exprimare a ideilor, dreptul de a îi fi recunoscută calitatea de creator, dreptul de a îi fi menționat numele, dreptul de a fi citat și în alte opere, dreptul de a îi fi respectată munca depusă, dreptul de a îi fi recunoscut geniul creator, respectiv dreptul de a fi nemuritor.

Prin Legea nr. 8/1996 nu sunt protejate ideile prin intermediul dreptului de autor, ci sunt protejate formele/modalitățile concrete prin care au fost exprimate, analizate, confirmate sau invalidate ideile, în acest sens doctrina de specialitate este de părere că „ceea ce se protejează prin legile proprietății intelectuale este forma de expresie, forma în care ideea a fost pusă în operă, forma de expresie originală, (…). Forma trebuie să existe și să fie perceptibilă simțurilor. Ideea nu!”^[3]

Referitor la dreptul la paternitate, doctrina de specialitate susține că „acest drept conferă titularului cel puțin următoarele prerogative:

– să se comporte în raport cu opera respectivă ca și creatorul acesteia;

– să i se recunoască de către terți calitatea de creator al operei;

– să beneficieze de toate prerogativele pe care legea le conferă autorului operei;

– să se opună oricărui act prin care s-ar aduce atingere prerogativelor recunoscute de lege ce decurg din calitatea de autor;

– să apeleze, la nevoie, la forța coercitivă a statutului pentru ocrotirea acestui drept”^[4].

Ideile sunt ale noastre, ale tuturor, dar, în același timp, nu ne aparțin nouă, ci sunt un bun comun al umanității în general, de care trebuie să ne bucurăm, respectiv să îl explorăm și exploatăm cu toții.

În acest sens, doctrina de specialitate a reținut că „ceea ce protejează Legea nr. 206/2004 este expresia dată ideii, este rezultatul obținut după ce ideea a fost trecută prin filtrele rațiunii și ale sufletului, dându-i-se amprentă personală (de cele mai multe ori nouă!), originală. Este, în fapt, ideea-rezultat al cercetării și creației, iar nu ideea care circulă liber și este exclusă de la protecție prin Legea nr. 8/1996”^[5].

Totodată, nu putem să negăm faptul că o idee universală poate reprezenta scânteia de creație pentru mai multe opere, acest lucru va însemna că operele aduse la cunoștința publicului mai târziu decât celelalte ar reprezenta un plagiat, conform Legii nr. 206/2004? Răspunsul este unul negativ, nu putem considera că o operă reprezintă un plagiat doar pentru simplul motiv că abordează aceeași idee/temă/același subiect ce a făcut obiectul unei alte opere divulgate anterior publicului, ci am putea considera astfel (respectiv că reprezintă un plagiat) dacă ideea respectivă ar fi fost rodul unei activități de cercetare-dezvoltare, potrivit Legii nr. 206/2004, și ar fi fost însușită de către o terță persoană fără a indica autorul și sursele originale.

În cazul autoplagiatului, preluarea nu se mai realizează din operele ce aparțin altor autori, ci preluarea, în întregime sau în parte, se face de către autor dintr-o operă precedentă a acestuia, fără însă a mai indica acest lucru și fără a face trimitere la sursele originale. În definiția dată autoplagiatului prin Legea nr. 206/2004, sesizăm faptul că nu mai apare termenul de idee.

Autoplagiatul presupune folosirea de către același autor a aceleiași opere în alte opere ale acestuia, fără însă a menționa că opera a fost deja divulgată publicului sub un alt titlu și fără a face trimitere la sursele originale. În mod practic, acest comportament ar presupune, spre exemplu, ca un text să fie folosit drept conținut pentru mai multe lucrări științifice schimbând doar titlul sau preluând doar o parte din fragmentul de text, adăugând câteva elemente de noutate, astfel încât s-ar da naștere unei noi opere, fără a menționa că respectivul fragment de text deja a fost divulgat publicului și fără a face trimitere la sursele originale.

În doctrina de specialitate s-au emis și alte păreri cu privire la aspectele mai sus învederate privind plagiatul și reglementările din Legea nr. 8/1996 și Legea nr. 206/2004, astfel: „Plagiatul nu este reglementat în cadrul Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe și nici nu ar trebui să fie inclus în sfera de reglementare a acestei legi”^[6].

În funcție de modalitatea în care se realizează preluarea, respectiv conform cerințelor din materia citării sau nu, suntem susceptibili sau nu de a fi acuzați de plagiat și/sau autoplagiat.

Astfel, „sintagma fără a menționa acest lucru și fără a se face trimitere la sursele originale semnifică încălcarea obligației de a cita într-un mod corespunzător standardelor academice opera publicată de același autor sau alt autor, prin indicarea numelui autorului, titlului operei, editurii la care s-a făcut publicarea, anul publicării, paginii de la care s-a făcut preluarea informațiilor de tipul celor enumerate și, în cazul preluării unui text, fragment de text sau expresie, prin delimitarea clară a ceea ce s-a preluat din altă sursă de ceea ce reprezintă munca intelectuală proprie”^[7].

Nu de puține ori, la întocmirea unei opere științifice, cum ar fi teza de doctorat, am apelat la operele unor alți autori ce au analizat același subiect pentru a înțelege mai bine, pentru a cunoaște și alte criterii, perspective, păreri, opinii, clasificări, principii, argumente pro sau contra față de anumite aspecte directe și/sau conexe cu subiectul analizat, cum de nu puține ori am și preluat în operele noastre ceea ce predecesorii noștri au statuat.

În ceea ce privește dreptul de citare, acesta este reglementat dintr-o triplă perspectivă, și anume: dreptul internațional, dreptul Uniunii Europene și dreptul intern, astfel înțelegem să indicăm Convenția de la Berna^[8] la care România a aderat în anul 1998, Tratatul Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (OMPI) privind drepturile de autor^[9], Directiva nr. 2001/29/CE privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională^[10], Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene^[11], Recomandarea Comisiei Europene din 11 martie 2005 cu privire la Carta europeană a cercetătorului și Codul de conduită pentru recrutarea cercetătorilor (2005/251/CE)^[12], Directiva (UE) 2019/790 privind dreptul de autor și drepturile conexe pe piața unică digitală și de modificare a Directivelor 96/9/CE și 2001/29/CE^[13] și Legea nr. 8/1996, cu titlul exemplificativ, și nu exhaustiv.

Potrivit art. 35 din Legea nr. 8/1996:

„(1) Sunt permise fără consimțământul autorului și fără plata vreunei remunerații, următoarele utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoștința publică, cu condiția ca acestea să fie conforme bunelor uzanțe, să nu contravină exploatării normale a operei și să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare:

a) reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare, parlamentare sau administrative ori pentru scopuri de siguranță publică;

b) utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care folosirea lor justifică întinderea citatului;

c) utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere în publicații, în emisiuni de radio sau de televiziune ori în înregistrări sonore sau audiovizuale, destinate exclusiv învățământului, precum și reproducerea pentru învățământ, în cadrul instituțiilor de învățământ sau de ocrotire socială, de articole izolate sau de scurte extrase din opere, în măsura justificată de scopul urmărit;

d) reproducerea pentru informare și cercetare de scurte extrase din opere, în cadrul bibliotecilor, muzeelor, filmotecilor, fonotecilor, arhivelor instituțiilor publice culturale sau științifice, care funcționează fără scop lucrativ; reproducerea integrală a exemplarului unei opere este permisă, pentru înlocuirea acestuia, în cazul distrugerii, al deteriorării grave sau al pierderii exemplarului unic din colecția permanentă a bibliotecii sau a arhivei respective;

e) reproducerile specifice realizate de bibliotecile accesibile publicului, de instituțiile de învățământ sau de muzee ori de către arhive, care nu sunt realizate în scopul obținerii unui avantaj comercial sau economic, direct ori indirect;

f) reproducerea, cu excluderea oricăror mijloace care vin în contact direct cu opera, distribuirea sau comunicarea către public a imaginii unei opere de arhitectură, artă plastică, fotografică sau artă aplicată, amplasată permanent în locuri publice, în afara cazurilor în care imaginea operei este subiectul principal al unei astfel de reproduceri, distribuiri sau comunicări și dacă este utilizată în scopuri comerciale;

g) reprezentarea și executarea unei opere în cadrul activităților instituțiilor de învățământ, exclusiv în scopuri specifice și cu condiția ca atât reprezentarea sau executarea, cât și accesul publicului să fie fără plată;

h) utilizarea operelor în timpul celebrărilor religioase sau al ceremoniilor oficiale organizate de o autoritate publică;

i) utilizarea, în scopuri publicitare, a imaginilor operelor prezentate în cadrul expozițiilor cu acces public sau cu vânzare, al târgurilor, licitațiilor publice de opere de artă, ca mijloc de promovare a evenimentului, excluzând orice utilizare comercială.

(2) În condițiile prevăzute la alin. (1), sunt permise reproducerea, distribuirea, radiodifuzarea sau comunicarea către public, fără un avantaj direct sau indirect, comercial sau economic:

a) de scurte extrase din articole de presă și reportaje radiofonice sau televizate, în scopul informării asupra problemelor de actualitate, cu excepția celor pentru care o astfel de utilizare este, în mod expres, rezervată;

b) de scurte fragmente ale conferințelor, alocuțiunilor, pledoariilor și ale altor opere de același fel, care au fost exprimate oral în public, cu condiția ca aceste utilizări să aibă ca unic scop informarea privind actualitatea;

c) de scurte fragmente ale operelor, în cadrul informațiilor privind evenimentele de actualitate, dar numai în măsura justificată de scopul informării;

d) de opere, în cazul utilizării exclusiv pentru ilustrare în învățământ sau pentru cercetare științifică;

e) de opere, în beneficiul persoanelor cu handicap, care sunt direct legate de acel handicap și în limita cerută de handicapul respectiv.

(3) Sunt exceptate de la dreptul de reproducere, în condițiile prevăzute la alin. (1), actele provizorii de reproducere care sunt tranzitorii sau accesorii și constituie o parte integrantă și esențială a unui proces tehnic și al căror scop unic este să permită transmiterea, în cadrul unei rețele între terți, de către un intermediar, sau utilizarea licită a unei opere ori a altui obiect protejat și care nu au o semnificație economică de sine stătătoare.

(4) În toate cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b), c), e), f), i) și la alin. (2) trebuie să se menționeze sursa și numele autorului, cu excepția cazului în care acest lucru se dovedește a fi imposibil; în cazul operelor de artă plastică, fotografică sau de arhitectură trebuie să se menționeze și locul unde se găsește originalul”.

Astfel, din conținutul art. 35 din Legea nr. 8/1996, rezultă câteva reguli privind citarea, respectiv:

(i) reproducerea să se facă din opere aduse anterior la cunoștința publică;

(ii) reproducerea să fie conformă bunelor uzanțe;

(iii) reproducerea să nu contravină exploatării normale a operei;

(iv) reproducerea să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare;

(v) utilizarea de scurte citate dintr-o operă în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care folosirea lor justifică întinderea citatului;

(vi) menționarea sursei și numelui autorului, cu excepția cazului în care acest lucru se dovedește a fi imposibil.

În afara regulilor de citare ce decurg din art. 35 din Legea nr. 8/1996, aminteam la un moment dat despre drepturile morale ale autorului unei opere, prevăzute la art. 10 din Legea nr. 8/1996, iar unul dintre aceste drepturi morale este dreptul autorului de a pretinde respectarea integrității operei și de a se opune oricărei modificări (dreptul la respectarea integrității operei), astfel o ultimă regulă privind citarea licită este (vii) reproducerea întocmai a textului, fragmentului de text, frazei, propoziției, expresiei preluate etc.

În ceea ce privește rolul citării într-o operă științifică, potrivit doctrinei de specialitate: „citatul trebuie să fie un accesoriu în noua operă, iar această operă trebuie să supraviețuiască eventualei suprimări a citatului, să aibă fizionomie, substanță și valoare proprie și în lipsa citatului”^[14]. În cazul nerespectării regulilor de citare, călcăm pe tărâmul plagiatului și/sau autoplagiatului, respectiv și al consecințelor aferente.