Hotărârea CJUE în cauza C-80/19: precizări privind interpretarea Regulamentului (UE) nr. 650/2012 (II)

Legea aplicabilă succesiunii care nu fost aleasă în mod expres prin testament înainte de 17 august 2015

Pentru început avocatul general a amintit faptul că unul dintre aspectele cele mai marcante ale regulamentului este cel privind consacrarea autonomiei de voință în alegerea legii care să se aplice succesiunii în ansamblu său, însă din rațiuni evidente această posibilitate nu este recunoscută decât autorului moștenirii şi, în temeiul art. 22 alin. (1) din regulament, numai cu privire la legea statului a cărui cetățenie o deține în momentul alegerii legii sau la data decesului^[38].

Pentru a se asigura că a existat voința de a alege și că se cunoștea cu claritate obiectul său, regulamentul impune în cadrul art. 22 alin. (2) ca alegerea legii să fie exprimată în mod expres, printr-o declarație sub forma unei dispoziții pentru cauză de moarte sau să rezulte din clauzele unei astfel de dispoziții, iar această a doua posibilitate este cea care ridică cele mai multe dificultăți în practică întrucât, pentru a determina dacă a existat o alegere a legii aplicabile succesiunii, este nevoie de o atenţie deosebită astfel încât să fie garantată respectarea voinței autorului moștenirii care, prin definiție, nu va mai putea nici să o confirme, nici să o conteste la momentul deschiderii succesiunii.

De aceea, potrivit avocatului general, alegerea legii aplicabile nu poate fi dedusă din elemente extrinseci dispoziției testamentare, iar aceasta cu atât mai mult atunci când dispoziţia mortis causa a fost făcută în fața unui notar și, prin urmare, acesta din urmă a furnizat (sau se poate presupune că a oferit) sfaturi cu privire la legea aplicabilă succesiunii^[39]. Deşi elementele extrinseci nu sunt determinante, acestea vor reprezenta, eventual, argumente care pot fi invocate ad abundantiam, adică în favoarea concluziei deja trase cu privire la aspectul dacă există sau nu o alegere a legii aplicabile care decurge din însăși dispoziția testamentară^[40].

În situaţia în care defunctul a ales legea aplicabilă succesiunii sale înainte de data punerii în aplicare a regulamentului, atunci intervin dispoziţiile art. 83 alin. (2) potrivit cărora „această alegere este valabilă dacă îndeplinește condițiile prevăzute în capitolul III [Legea aplicabilă] sau dacă este valabilă în aplicarea normelor de drept internațional privat care erau în vigoare, la data efectuării alegerii, în statul în care defunctul își avea reședința obișnuită sau în oricare dintre statele a căror cetățenie o avea.”

În cazul testamentelor întocmite înainte de 17 august 2015 fără ca defunctul să fi ales legea aplicabilă succesiunii sale, art. 83 alin. (4) din regulament prevede de asemenea un regim tranzitoriu, în sensul în care, dacă dispoziția pentru cauză de moarte a fost făcută „în conformitate cu legea pe care defunctul ar fi putut să o aleagă în conformitate cu prezentul regulament^[41], se consideră că acea lege a fost aleasă ca lege aplicabilă succesiunii,” tocmai pentru a o proteja de modificările legislative intervenite după ce defunctul a stabilit care va fi destinația patrimoniului său după deces. Ficțiunea stabilită prin această prevedere elimină necesitatea de a se cerceta dacă un asemenea testament include o alegere a legii aplicabile atunci când alegerea nu rezultă în mod evident din text^[42].

În litigiul principal, dacă testamentul este valabil conform legii naționale a testatoarei de la momentul redactării lui (4 iulie 2013) sau potrivit legii statului a cărui cetățenie o deținea la data decesului, articolul 83 alineatul (4) din regulament ar permite să se recurgă pur și simplu la ficțiunea că legea menționată a fost efectiv cea aleasă.

Acordul de alegere a forului care urmează alegerii legii aplicabile succesiunii

Potrivit art. 4 din regulament, competența judiciară internațională pentru soluționarea oricărui aspect referitor la o succesiune cu elemente de extraneitate revine în exclusivitate instanțelor judecătorești din statul membru în care defunctul își avea reședința obișnuită în momentul decesului^[43]. Cum legea aplicabilă este, în mod implicit, cea a ultimei reședințe obișnuite a defunctului, va exista automat o corelație forum (instanţa judecătorească competentă) – ius (legea aplicabilă)^[44]. De asemenea, probabil va exista şi o strânsă legătură între instanţele judecătoreşti astfel desemnate și bunurile succesorale, precum și persoanele interesate de moştenire. După cum este subliniat în considerentele 23 și 27 aceste corelaţii reprezintă obiective centrale ale regulamentului.

În opinia avocatului general, mobilitatea tot mai mare a persoanelor, împreună cu posibilitatea de a alege legislația națională drept lege aplicabilă unei viitoarei succesiuni, compromit sau împiedică în mod direct realizarea acestor obiective, motiv pentru care legiuitorul european a adoptat reguli de competență judiciară internațională care, în anumite condiții, se substituie celei prevăzute la art. 4 din regulament^[45]. În acest sens art. 5 privind acordul de alegere a forului permite părţilor vizate de moştenire să atribuie competența instanțelor din statul a cărui cetățenie o deținea defunctul, atunci când acesta şi-a ales legea națională ca fiind cea aplicabilă succesiunii sale^[46].

Avocatul general s-a întrebat dacă opțiunea oferită părților interesate de art. 5 (şi care depinde de alegerea prealabilă a legii de către de cuius), există și atunci când nu este sigur că a existat o alegere explicită în testamentele făcute înainte de 17 august 2015, însă legea națională a defunctului se impune ca urmare a ficțiunii înscrise în art. 83 alin. (4) din regulament. În opinia sa răspunsul trebuie să fie afirmativ și – chiar dacă art. 5 face vorbire de „legea aleasă” nu de „legea considerată a fi fost aleasă” – să se favorizeze atribuirea de competență autorității care cunoaște cel mai bine dreptul material aplicabil, soluţie concordantă cu obiectivul enunţat în considerentul (27), respectiv ca autoritatea care se ocupă de succesiune să aplice propria lege^[47].

Acordul de alegere a forului este supus unor condiții de formă stricte prevăzute de art. 5 alin. (2) din regulament, respectiv trebuie redactat în scris, datat și semnat de părțile interesate, însă orice comunicare sub formă electronică care permite consemnarea durabilă a acordului este considerată echivalentă formei scrise. Scopul acestui formalism este de a se garanta că persoana care subscrie la un acord care conferă competență exclusivă cunoaște conținutul său, își dă consimțământul și este conștientă de consecințele sale, și anume prorogarea competenței în favoarea instanței alese și înlăturarea competenței instanțelor de la ultima reședință obișnuită a defunctului^[48].

De asemenea, art. 7 lit. c) din regulament prevede că instanțele judecătorești din statul membru pentru a cărui lege a optat defunctul sunt competente să hotărască cu privire la succesiune şi în cazul în care părțile la proceduri au recunoscut în mod expres competența instanței judecătorești sesizate. În plus, art. 9 privind competența întemeiată pe înfățișare permite extinderea competenţei instanţei – care a făcut obiectul unui acordul de alegere a forului şi care deja a fost sesizată cu cauza – la părțile din procedură care nu au fost părți la acord, însă care se înfățișează în fața acestei instanțe fără a i contesta competența.

Legiuitorul european nu impune condiții de formă la fel de stricte în cazul prevăzut de art. 7 lit. c) privind părțile la procedurile în curs care au recunoscut în mod expres competența instanței judecătorești sesizate. În această situație, procedura este în curs de soluționare, iar persoanele chemate să participe la aceasta și care acceptă în acel moment competența instanței sesizate cu cauza succesorală vor fi dispus de toate elemente pertinente pentru a manifesta un consimțământul informat.

Regulament nu prevede alte posibilități de atribuire a competenței. Potrivit avocatului general, lipsa de înfăţişate a unei părți interesate, care a fost notificată cu privire la deschiderea procedurii succesorale, nu echivalează cu recunoașterea tacită a competențe, nici o declarație, făcută în afara oricărei proceduri, provenind de la o parte interesată privind drepturile și obligațiile sale în legătură cu succesiunea, nu va avea acest efect. De aceea, acceptarea competenței trebuie să fie expresă, tocmai pentru a se evita orice îndoială cu privire la existența acesteia, iar legiuitorului național îi revine sarcina de a prevedea alte condiții de timp și de formă pentru invocarea acceptării competenței în procedura pendinte, cu respectarea principiilor efectivității și echivalenței^[49].

În litigiul principal, nu pare a fi existat un acord al părților în vederea atribuirii competenței în favoarea instanțelor din Lituania. Există, în schimb, declarații unilaterale ale soțului defunctei, făcute în Germania, prin care acesta renunță la orice pretenție asupra moştenirii, este de acord cu competența instanței lituaniene și refuză să se înfățișeze în fața acesteia în procedura în curs în acest stat. Doar a doua dintre aceste declarații este de interes, în măsura în care ar putea corespunde situației descrise la art. 7 lit. c) din regulament. Instanța de trimitere trebuie să stabilească dacă acesta este cazul, având în vedere termenii acestei declaraţii şi în special domeniul de aplicare al consimțământului exprimat în aceasta. De asemenea, instanţa de trimitere va trebui să verifice celelalte condiții de timp și de formă prevăzute de legislația naţională pentru ca o astfel de declarație să aibă un efect atributiv de competenţa în procedura în curs.

În încheiere precizăm că, deşi Curtea de Justiție a Uniunii Europene a răspuns la cea de-a şasea întrebare în sensul că „voința lui de cuius și acordul dintre succesibilii săi pot conduce la stabilirea unei alte instanțe competente în materie de succesiuni și la aplicarea unei alte legi succesorale a unui stat membru decât cele care ar rezulta din aplicarea criteriilor stabilite de acest regulament”^[50], în realitate, precum a subliniat şi avocatul general, posibilitatea alegerii legii care să se aplice succesiunii în ansamblul său nu este recunoscută decât autorului moștenirii, doar acordul de alegere a forului fiind la dispoziţia succesibililor.