Hotărârea CEDO din 7 iulie 2020 în Cauza M. împotriva României (Cererea nr. 10.395/19)

În M. Of. nr. 24 din 11 ianuarie 2021 s-a publicat Hotărârea CEDO din 7 iulie 2020 în Cauza M. împotriva României (Cererea nr. 10.395/19).

Vă prezentăm, în continuare, dispozițiile respectivei hotărâri.

„I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie

(…)

II. Cu privire la fond

(…)

2. Motivarea Curţii

a) Principii generale

35. Principiile relevante privind ingerinţa în exercitarea dreptului la respectarea vieţii de familie, precum şi obligaţiile pozitive ce revin statului în temeiul art. 8 din Convenţie, în cauzele referitoare la înapoierea unui copil în temeiul Convenţiei de la Haga, sunt rezumate în Cauza X împotriva Letoniei [(MC), nr. 27.853/09, pct. 92-108, CEDO 2013] şi au fost recent reiterate în Cauza Vladimir Ushakov împotriva Rusiei (nr. 15.122/17, pct. 7683, 18 iunie 2019).

36. Curtea a hotărât în special că, în domeniul răpirii internaţionale de copii, obligaţiile statelor contractante impuse la art. 8 trebuie interpretate în lumina cerinţelor Convenţiei de la Haga şi ale Convenţiei din 20 noiembrie 1989 privind drepturile copilului, precum şi a normelor şi principiilor relevante ale dreptului internaţional aplicabile în relaţiile dintre părţile contractante [ibidem alin. (93), cu trimiterile suplimentare; în ceea ce priveşte drepturile fundamentale şi principiul încrederii reciproce în cadrul UE, a se vedea Avotins împotriva Letoniei [MC], nr. 17.502/07, pct. 46-49, CEDO 2016).

37. În toate hotărârile referitoare la copii, interesul superior al acestora trebuie să prevaleze [ibidem, pct. 96, precum şi Strand Lobben şi alţii împotriva Norvegiei (MC), nr. 37.283/13, pct. 204, 10 septembrie 2019]. Aceeaşi filosofie este inerentă Convenţiei de la Haga, care asociază acest interes cu restabilirea status-quoului prin intermediul unei hotărâri de înapoiere imediată a copilului în ţara sa de reşedinţă obişnuită în caz de răpire ilegală, ţinând seama în acelaşi timp de faptul că neînapoierea se poate dovedi uneori justificată de motive obiective care corespund interesului copilului, explicând astfel existenţa unor excepţii, şi anume în cazul unui risc grav ca înapoierea copilului să îl expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să îl situeze într-o situaţie intolerabilă [art. 13 alin. (1) lit. (b)]. Curtea mai observă că Uniunea Europeană aderă la aceeaşi filosofie, în cadrul unui sistem care implică doar state membre ale Uniunii Europene şi este întemeiat pe principiul încrederii reciproce. Regulamentul Bruxelles II bis, ale cărui dispoziţii privind răpirea de copii le completează pe cele deja prevăzute de Convenţia de la Haga, se referă de asemenea în preambulul său la interesul superior al copilului (a se vedea supra, pct. 42), în timp ce art. 24 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale subliniază că, în toate acţiunile referitoare la copii, interesul superior al copilului trebuie să prevaleze (a se vedea X împotriva Letoniei, citată anterior, pct. 97).

38. În contextul specific al prezentei cauze, Curtea reiterează că nu propune să înlocuiască evaluarea instanţelor naţionale cu propria sa evaluare. Acestea fiind spuse, fără a aduce atingere marjei de apreciere a statului, Curtea trebuie să se asigure că procesul decizional care a condus la adoptarea de către instanţele naţionale a măsurilor contestate a fost echitabil şi a permis celor implicaţi să îşi susţină pe deplin cauza şi că a fost protejat interesul superior al copilului (ibidem, pct. 102, cu trimiterile suplimentare şi Blaga împotriva României, nr. 54.443/10, pct. 67, 1 iulie 2014).

39. În special, Curtea reiterează că art. 8 din Convenţie impune autorităţilor naţionale o anumită obligaţie procedurală în această privinţă: când evaluează o cerere de înapoiere a unui copil, instanţele trebuie să pronunţe o decizie în care să arate motivele specifice în lumina circumstanţelor cauzei. Acest lucru va permite Curţii, a cărei sarcină nu este să ia locul instanţelor naţionale, să efectueze supravegherea la nivel european care i-a fost încredinţată (a se vedea Vladimir Ushakov, citat mai sus, pct. 83).

b) Aplicarea acelor principii în cazul faptelor prezentei cauze

40. La început, Curtea consideră că decizia Curţii de Apel Bucureşti din 14 iunie 2018 prin care se respingea înapoierea copilului reclamantului în Italia a constituit o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea vieţii de familie. La acea dată, reclamatul şi X erau căsătoriţi şi astfel exercitau în comun autoritatea părintească în privinţa copilului lor. Curtea reiterează că a constatat că cerinţele Convenţiei de la Haga se aplică şi în cazul cuplurilor căsătorite care exercită în comun autoritatea părintească cu privire la copiii lor fără să fie nevoie de vreo hotărâre judecătorească în această privinţă (a se vedea Monory împotriva României şi Ungariei, nr. 71.099/01, pct. 76, 5 aprilie 2005, precum şi supra, pct. 26). În consecinţă, şi în ciuda alegaţiilor lui X în sens contrar (a se vedea pct. 13 in fine), Curtea nu are niciun motiv să se îndoiască că autoritatea părintească era exercitată efectiv în comun de către ambii părinţi înainte de deplasare.

41. Rămâne să se stabilească dacă ingerinţa era „prevăzută de lege”, dacă a urmărit unul sau mai multe scopuri legitime şi dacă era „necesară într-o societate democratică” (a se vedea Andersena împotriva Letoniei, nr. 79.441/17, pct. 133, 19 septembrie 2019).

42. Curtea observă mai întâi că ingerinţa era prevăzută de lege, şi anume de art. 3 din Convenţia de la Haga ratificată de statul pârât prin Legea nr. 100/1992 (a se vedea supra, pct. 24). Cu privire la acest aspect, Curtea observă totodată că, în calitate de state membre ale UE, ambele state sunt părţi ale Regulamentului Bruxelles II bis, care este, astfel, aplicabil în cauză (a se vedea K.J. împotriva Poloniei, nr. 30.813/14, pct. 58, 1 martie 2016).

43. Curtea observă, apoi, că astfel, Curtea de Apel Bucureşti a acţionat în ceea ce a considerat a fi urmărirea obiectivului legitim de protejare a drepturilor şi libertăţilor copilului (a se vedea mutatis mutandisVladimir Ushakov, citată anterior, pct. 87, şi Blaga, citată anterior, pct. 74), ceea ce este conform cu protecţia drepturilor şi libertăţilor altora, prevăzută la art. 8 alin. (2) din Convenţie.

44. În cele din urmă, Curtea trebuie să stabilească dacă ingerinţa în cauză era „necesară într-o societate democratică” în sensul art. 8 alin. (2) din Convenţie, interpretat în lumina instrumentelor internaţionale relevante, şi dacă, atunci când s-au pus în balanţă interesele concurente aflate în joc, s-a acordat importanţa corespunzătoare interesului superior al copilului, în cadrul marjei de apreciere acordate statului în astfel de situaţii (a se vedea supra, pct. 38, precum şi X împotriva Letoniei, citată anterior, pct. 54, şi Vladimir Ushakov, citată anterior, pct. 88). Pentru a face acest lucru, Curtea va ţine seama de motivarea înaintată de curtea de apel pentru hotărârea sa (a se vedea supra, pct. 15-17).4

45. Curtea notează că următoarele circumstanţe au determinat curtea de apel să concluzioneze că Italia nu fusese statul reşedinţei obişnuite a lui Y: părinţii s-au căsătorit şi au conceput copilul în România şi erau înregistraţi ca rezidenţi în acel stat (a se vedea supra, pct. 15); aceştia nu au hotărât de comun acord să îşi schimbe locul de reşedinţă în Italia (a se vedea supra, pct. 16); Y era un copil mic la data la care a fost deplasată (a se vedea supra, pct. 17); iar mama nu vorbea limba italiană şi nu lucra în Italia la acea dată (ibidem).

46. Curtea va verifica dacă interpretarea de mai sus şi aplicarea prevederilor Convenţiei de la Haga şi ale Regulamentului Bruxelles II bis de către curtea de apel au asigurat drepturile reclamantului garantate de art. 8 din Convenţie (a se vedea supra, pct. 36, precum şi Vladimir Ushakov, citată anterior, pct. 92).

47. Curtea observă că fiica reclamantului s-a născut în martie 2017 în Italia, unde a trăit toată viaţa ei, până la deplasarea ei în România în august 2017. A fost înregistrată în Italia la naştere şi a beneficiat de asigurare medicală italiană (a se vedea supra, pct. 5). Până în august 2017, reclamantul, X şi Y au locuit împreună în Italia ca familie, fapt recunoscut de curtea de apel în hotărârea sa. Astfel, se poate deduce că singura locuinţă pe care copilul o cunoscuse până la acea dată a fost în Italia. Curtea de asemenea se inspiră din principiile Regulamentului Bruxelles II bis, astfel cum este interpretat de CJUE în jurisprudenţa sa şi nu poate să nu observe că, înainte de deplasarea sa din Italia, copilul era, cel puţin într-o anumită măsură, integrat într-un mediu social şi de familie în acea ţară (a se vedea supra, pct. 28).

48. Curtea observă că, în timpul procedurii de divorţ, reclamantul, prin avocatul lui, a anunţat că reşedinţa sa permanentă era în jurisdicţia Judecătoriei Sighetu Marmaţiei în România (a se vedea supra, pct. 19). Acestea fiind spuse, Curtea trebuie să reitereze că, în sensul Convenţiei de la Haga, conceptul de „reşedinţă obişnuită” este o chestiune de pur fapt şi diferă de domiciliu (a se vedea Raportul explicativ citat anterior la pct. 26). Este, totuşi, neclar din hotărârea curţii de apel dacă o astfel de distincţie s-a făcut în prezenta cauză şi, dacă s-a făcut, pe ce motive. Hotărârea curţii de apel nu explică de ce acea instanţă a favorizat ceea ce pare a fi domiciliul din România al părinţilor în raport cu elementele factuale clare care i-au fost prezentate care indicau că familia locuia în Italia la momentul naşterii copilului şi până la deplasarea acestuia şi au făcut toate aranjamentele la naşterea copilului pentru a-l înregistra în Italia şi pentru a-i permite să beneficieze de sistemul de protecţie socială italian (a se vedea supra, pct. 5 şi 15).

49. În plus, se pare că curtea de apel s-a bazat pe constatările CJUE în hotărârea Barbara Mercredi fără a face vreo evaluare a diferenţei contextuale dintre acea cauză şi cauza care i-a fost prezentată de reclamant. De fapt, niciuna dintre diferenţele factuale semnificative dintre cele două cauze nu pare să fi fost prezentată în hotărârea curţii de apel, precum: faptul că, în hotărârea Barbara Mercredi, mama avea autoritate părintească exclusivă în privinţa copilului, iar părinţii nu locuiau împreună. Curtea consideră că şi circumstanţele specifice ale acelei cauze, care erau semnificativ diferite de cele ale prezentei cauze, necesitau o examinare mai amănunţită a domeniului de aplicare a drepturilor părintelui care deţine autoritatea părintească.

50. Pentru aceste motive şi fără a aduce atingere principiului subsidiarităţii, Curtea trebuie să concluzioneze că refuzul instanţei naţionale de a recunoaşte Italia ca ţara reşedinţei obişnuite a lui Y nu este în concordanţă cu faptele (a se compara Vladimir Ushakov, citată anterior, pct. 92) din prezenta cauză sau cu scopul Convenţiei de la Haga care este, în primul rând, protejarea interesului superior al copiilor prin restaurarea status-quoului şi asigurarea înapoierii lor imediate în ţara unde îşi au reşedinţa obişnuită în cazul răpirii ilegale (a se vedea X împotriva Letoniei, citată anterior, pct. 97, şi pct. 25 din Raportul explicativ privind Convenţia de la Haga, citat la pct. 25 de mai sus). Instanţa naţională nu a acordat importanţă faptului că Y fusese deplasată din Italia fără consimţământul reclamantului, ceea ce i-a încălcat drepturile protejate de lege şi a constituit o ingerinţă în exercitarea normală a acestora. Prin urmare, se pare că prevederile legii aplicabile au fost în prezenta cauză interpretate şi aplicate în aşa fel încât să facă fără însemnătate lipsa consimţământului reclamantului pentru plecarea lui Y în România şi şederea ulterioară acolo.

51. Elementele factuale de mai sus, în special constatarea că reşedinţa obişnuită fusese în Italia (a se vedea supra, pct. 50) şi exercitarea în comun a autorităţii părinteşti (a se vedea supra, pct. 40, in fine), ar fi fost în mod normal suficiente pentru a concluziona că era aplicabilă Convenţia de la Hagaşi că deplasarea lui Y din Italia fără consimţământul reclamantului a fost ilegală în sensul acelei Convenţii. Acest lucru ar fi implicat, apoi, datoria de a o înapoia pe Y în Italia, în temeiul art. 12 din Convenţia de la Haga (a se vedea supra, pct. 24), dacă nu era îndeplinită niciuna dintre excepţiile prevăzute la art. 13 din acea Convenţie (a se vedea mutatis mutandis Vladimir Ushakov, citată anterior, pct. 94). Nicio astfel de evaluare nu s-a făcut de către curtea de apel, în măsura în care s-a constatat că nu era aplicabilă Convenţia de la Haga în cauză. La fel de important, Curtea nu găseşte nicio menţionare în hotărârea curţii de apel că acea instanţă a identificat interesul superior al copilului şi a ţinut seama în mod corespunzător de acesta în evaluarea sa cu privire la situaţia familiei, astfel cum este cerut de art. 8 din Convenţie (a se vedea jurisprudenţa citată anterior la pct. 37). Trebuie observat, totuşi, că singura instanţă care a examinat situaţia familiei în lumina Convenţiei de la Haga, tribunalul, a considerat că nu era niciun motiv să se opună înapoierii copilului în Italia (a se vedea supra, pct. 13).

52. Având în vedere circumstanţele cauzei văzute în ansamblu, Curtea concluzionează că interpretarea şi aplicarea de către curtea de apel a dispoziţiilor Convenţiei de la Haga şi ale Regulamentului Bruxelles II bis nu au asigurat garanţiile prevăzute la art. 8 din Convenţie şi că ingerinţa în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale de familie nu era „necesară într-o societate democratică” în sensul art. 8 § 2 din Convenţie.

53. Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenţie.

II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

(…)

A. Prejudiciu

55. Reclamantul a solicitat 10.000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

56. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a specificat temeiul cererii lui de despăgubire şi legătura dintre pretinsa încălcare şi suma solicitată.

57. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit un prejudiciu moral care nu poate fi compensat prin simpla constatare a unei încălcări. Ţinând seama de natura încălcării constatate şi pronunţându-se în echitate, Curtea acordă reclamantului suma de 7.500 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

B. Cheltuieli de judecată

58. De asemenea, reclamantul a solicitat 6.225 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocatului, după cum urmează:

– 1.525 EUR pentru cele efectuate în faţa instanţelor naţionale în procedura de înapoiere a copilului; şi

– 4.700 EUR pentru cele efectuate în faţa Curţii, în special 1.200 EUR pentru procedura dinaintea comunicării cauzei către Guvern, 1.500 EUR pentru reprezentare după comunicare şi 2.000 EUR reprezentând onorariu de succes care trebuie plătit direct în contul avocatului.

59. Reclamantul a furnizat Curţii facturi care atestă plata sumelor indicate anterior către cabinetul avocatului care îl reprezentase în procedura de înapoiere a copilului şi către cabinetul avocatului care îl reprezentase în procedura în faţa Curţii, cu excepţia onorariului de succes.

60. Guvernul a susţinut că nu se poate verifica pe baza facturilor prezentate de reclamant dacă costurile au fost efectuate pentru procedura de înapoiere a copilului lui sau pentru procedura de divorţ. Acesta a mai afirmat că cererea privind costurile de reprezentare juridică în faţa Curţii era exagerată, având în vedere obiectul cauzei.

61. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În plus, Curtea reiterează că onorariile unui reprezentant sunt efectuate în mod concret dacă reclamantul le-a plătit sau este dator să le plătească, a se vedea Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) [(MC) nr. 31.107/96, pct. 54, CEDO 2000-XI, şi Merabishvili împotriva Georgiei (MC) nr. 72.508/13, pct. 371, 28 noiembrie 2017, cu trimiterile suplimentare].

62. Curtea observă că acordurile încheiate de reclamant cu reprezentanţii săi – care dau naştere unor obligaţii doar între avocat şi client – nu pot fi obligatorii pentru Curte, care trebuie să evalueze nivelul cheltuielilor de judecată care urmează să fie rambursate, având în vedere nu doar dacă cheltuielile sunt efectuate în mod concret, ci şi dacă au fost efectuate în mod rezonabil (a se vedea, mutatis mutandis, Iatridis, citată anterior, pct. 55). Ţinând seama de documentele aflate în posesia sa şi criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil să atribuie reclamantului suma de 1.525 EUR pentru cheltuielile de judecată în cadrul procedurilor interne şi suma de 2.700 EUR pentru procedura în faţa Curţii, în total 4.225 EUR, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit.

C. Dobânzi moratorii

63. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.”