Frontierele de reglementare ale Mării Negre prin cartografia dreptului Uniunii Europene și a dreptului internațional. Un studiu de caz – Strategia de securitate maritimă a României: unde, când și cum?

Prevederi privind aspecte diferite de securitate nu regăsim în text. Articolul 3bis menționează în excepții că: „Prezentul acord nu se aplică navelor de război, aeronavelor militare sau auxiliarelor navale. Cu excepția părții II, prezentul acord nu se aplică altor nave sau aeronave deținute sau exploatate de una dintre părți și utilizate, pentru moment, numai în cadrul serviciilor guvernamentale necomerciale”. Partea a II-a prevede în art. 8 teza finală că: „Obligațiile prevăzute în prezenta parte nu se aplică activităților militare ale unei părți, inclusiv activităților militare desfășurate de navele și aeronavele guvernamentale angajate în servicii necomerciale”. Oricum, acest tratat îndeamnă la unele schimbări legislative și administrative în dreptul intern al statelor părți, iar aceste dispoziții se repetă în cuprinsul textului (vezi art. 10, art. 10 bis, art. 11.3, art. 11.8, art. 53 mai ales), scop în care urmează să le fie asigurată asistență tehnică pentru punerea în aplicare a dispozițiilor prezentului acord, inclusiv pentru monitorizarea și raportarea datelor [Anexa IId (iii)].

Până acum, toate aceste instrumente încurajează statele părți să lucreze la propriul cadru de reglementare fie el juridic, fie administrativ. Ideea de monopol asupra Mării Negre este utopică și chiar statele beligerante conștientizează rolul important al cooperării^[24].

Căutarea unor reglementări adaptate pentru Marea Neagră nu a găsit rezultate care să aibă potențialul de a ține loc de Convenție internațională dedicată Mării Negre. Izolat, au existat unele inițiative care nu au însă forța juridică a unui tratat, ci au trăsăturile unor programe comune. Inițiativa Mării Negre privind Cooperarea în domeniul Securității Navale (Black Sea Naval Cooperation Task Group – BLACKSEAFOR, este formată din Bulgaria, Georgia, România, Rusia, Turcia și Ucraina. Scopul său este de a promova pacea și stabilitatea în regiunea Mării Negre prin exerciții navale comune, operațiuni de căutare și salvare, și măsuri pentru combaterea terorismului și a traficului ilegal. NATO desfășoară diverse operațiuni și exerciții militare în Marea Neagră pentru a asigura securitatea regională: monitorizarea traficului maritim, exerciții comune cu forțele navale ale țărilor membre și partenere, și asigurarea libertății de navigație. Acestora li se adaugă inițiativele regionale de cooperare în securitatea cibernetică și protecția infrastructurii critice. Diverse țări din regiunea Mării Negre colaborează pentru a îmbunătăți securitatea cibernetică și pentru a proteja infrastructura critică, cum ar fi porturile și conductele maritime.

Însă, pentru a îmbunătăți în continuare securitatea și protecția în Marea Neagră, sunt necesare inițiative și convenții suplimentare care să reglementeze țintit, unitar și mai direct aceste probleme. Idealul greu de atins, având în vedere interesele diferite ale statelor riverane, ar fi o convenție regională specifică pentru securitatea maritimă, pentru toate statele care au țărm la Marea Neagră, prin care să se stabilească reguli clare pentru cooperarea în domeniul securității maritime și protecției împotriva amenințărilor comune. Dezideratul unei asemenea Convenții rămâne deocamdată la stadiul de Sfântul Graal al cooperării regionale. Cel mai lipsit aspect de reglementare rămâne răspunsul la diferite situații de urgență (din ce în ce mai previzibile mai ales pe fondul schimbărilor climatice), fapt ce accentuează necesitatea unei strategii naționale de securitate maritimă. Un tratat al Mării Negre ar asigura un cadru legal integrat și ar putea institui un nou organism de coordonare regională superior, dar pentru moment rămâne un obiectiv ambițios.

Până atunci, pașii spre acest obiectiv pot fi programele de cooperare pentru protecția infrastructurii critice maritime precum platformele petroliere și gazifere, cablurile submarine și porturile.

3. Sunt suficiente măsurile organizațiilor internaționale interguvernamentale în apărarea statelor?

Mai înainte de continuarea discursului, vom puncta rolul organizațiilor internaționale interguvernamentale.

După cum am prezentat în monografiile mele anterioare, aceste organizații (sau instituții) internaționale sunt creația statelor și aparțin acestora, jucând un rol expansiv^[25] în dezvoltarea normelor juridice internaționale^[26]. Acestea sunt specializate într-unul sau mai multe domenii de activitate și au personalitate juridică recunoscută în ordinea juridică internă a statelor și în cea internațională.

„Lumea este tot mai mică și tot mai interdependentă în fiecare zi. Ca urmare, evoluțiile naționale și regionale sunt o chestiune de necesitate, observate într-un cadru global. Statele doresc să își păstreze independența, dar se confruntă cu o listă tot mai mare de probleme pe care le pot rezolva doar în colaborare cu alții. Prin urmare, deciziile și rezultatele la nivel național și cooperarea interguvernamentală au devenit strâns interconectate^[27]”.

Organizația internațională interguvernamentală a fost definită în art. 1 al Convenției din 1975 privind reprezentarea statelor în relațiile lor cu organizațiile internaționale cu caracter universal, ca fiind o asociere de state constituită printr-un tratat, având o constituție proprie și organe comune, și având o personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre care o compun.

Art. 2 din Convenția cu privire la dreptul tratatelor din 1969 definește organizația internațională ca fiind o organizație interguvernamentală, accentuând calitatea membrilor^[28].

Caracteristic acestor organizații sunt: personalitatea juridică derivată deoarece este conferită de statele membre prin actul de constituire, personalitatea juridică specializată, acestea având unul sau mai multe domenii în care activează; și personalitatea juridică limitată deoarece au anumite funcții și obiective stabilite. Aceste elemente influențează corelativ capacitatea juridică a acestor organizații, astfel:

1. Prin dobândirea de drepturi și asumarea de obligații, intrând în raporturi cu alte subiecte de drept internațional; și prin exercitarea următoarelor drepturi: dacă actul lor constitutiv nu interzice, acestea pot încheia tratate; au drept de reprezentare (legație activă și pasivă); au dreptul de reclamații (revendicări) internaționale pentru prejudiciul suferit de organizație în nume propriu și de agenții săi; și au dreptul de a-și constitui și administra resursele bugetare.

2. Prin asumarea unor obligații internaționale precum: respectarea și aplicarea normelor și principiilor dreptului internațional în raporturile sale cu statele membre, statele terțe, cu alte organizații internaționale și cu alte subiecte ale dreptului internațional, iar în caz de nerespectare a acestor obligații, răspunde conform dreptului internațional.

În general, cetățenii și factorii de decizie politică au recunoscut că nu poate exista pace fără lege și că nu poate exista lege fără anumite limitări ale suveranității. Prin urmare, au început „să-și pună în comun suveranitățile” în măsura necesară pentru a menține pacea și prosperitatea – de exemplu, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Organizația Mondială a Comerțului (OMC) și Uniunea Europeană (UE) – iar suveranitatea a fost din ce în ce mai mult exercitată în numele popoarelor lumii, nu numai de guvernele naționale, ci și de organizațiile regionale și internaționale. Astfel, teoria suveranității divizate, dezvoltată mai întâi în statele federale, a început să fie aplicabilă în plan internațional^[29].

Așadar, un principiu fundamental al dreptului internațional este că un stat poate controla, în general, toate activitățile de pe teritoriul asupra căruia are suveranitatea. În afara acestui teritoriu, un stat este în general limitat la controlul activităților cetățenilor săi și a navelor sau avioanelor înmatriculate pe teritoriul său. Suveranitatea este un concept notoriu dificil de definit, dar, în esență, conform dreptului internațional, este o putere și un drept, recunoscut sau afirmat efectiv cu privire la o parte definită a globului, de a guverna în ceea ce privește acea parte, cu excluderea națiunilor sau statelor sau popoarelor care ocupă alte părți ale globului^[30].

Cele două organizații internaționale interguvernamentale: Uniunea Europeană și NATO, conform obiectivelor lor, nu au cum să înlocuiască nici total și nici parțial strategiile de securitate națională ale statelor membre.

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (North Atlantic Treaty Organisation, NATO) este o alianță politico-militară formată din 32 de state din America de Nord și Europa, creată cu scopul de a proteja libertatea și securitatea statelor membre prin mijloace politice și militare, în conformitate cu Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la 4 Aprilie 1949 la Washington DC. Organizația oferă structurile necesare pentru facilitarea consultărilor și cooperării între statele membre în domenii politice, militare, științifice, educaționale. Ea nu garantează securitatea absolută a niciunui unui stat membru, iar orice obligație de garanție aduce cu sine sancțiuni în caz de nerespectare. În evocarea competențelor NATO vom avea în vedere doar raportarea la securitatea militară.

Articolul 5 al tratatului este cel mai cunoscut și este cel care stă la baza Alianței: apărarea colectivă. Acest articol prevede că un atac asupra unui stat membru este considerat un atac asupra tuturor, ceea ce ar putea declanșa deliberările privind un potențial răspuns militar. Mai exact, cele 32 de țări membre „convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele în Europa sau în America de Nord va fi considerat un atac împotriva tuturor și, în consecință, convin că, în cazul în care are loc un astfel de atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului de autoapărare individuală sau colectivă recunoscut de articolul 51 din Carta Organizației Națiunilor Unite, va ajuta partea sau părțile atacate, luând de îndată, individual și de comun acord cu celelalte părți, măsurile pe care le consideră necesare, inclusiv prin utilizarea forței armate, pentru a restabili și menține securitatea în zona Atlanticului de Nord”^[31].

Articolul 3 arata că: „Pentru a îndeplini mai eficient obiectivele acestui Tratat, Părțile, separat sau împreună, prin intermediul auto-ajutorării și al sprijinului reciproc continu, îți vor menține si își vor dezvolta capacitatea individuală și cea colectivă de rezistență în fața unui atac armat”^[32].

Articolul 4 stipulează că „părțile se vor consulta ori de câte ori, în opinia oricăreia dintre ele, integritatea teritorială, independența politică sau securitatea uneia dintre părți este amenințată”^[33].

Articolul 4 a fost invocat de șapte ori de la înființarea NATO. Ultima oară a fost chiar în luna februarie, 2022 după invazia rusă în Ucraina, când Letonia, Lituania, Polonia, Bulgaria, Republica Cehă, Estonia, România și Slovacia l-au folosit pentru a organiza mai multe reuniuni.

Solidaritatea și coeziunea din cadrul Alianței, susțin faptul că nici o țară membră, nu poate fi forțată să se bazeze doar pe propriile eforturi naționale în cazul apariției unor amenințări asupra securității sale. Fără a priva statele membre de a-și asuma responsabilitățile suverane în domeniul apărării, Alianța le ajută să își atingă obiectivele de securitate națională în urma unui efort colectiv. Așadar, Alianța este un sprijin puternic dar nu se subrogă tuturor intereselor suverane de securitate. Din acest punct de vedere vom vedea în continuare cum Bulgaria are o atitudine aproape toxică exprimată prin Strategia de Apărare Națională din 2023 în care se agață doar de NATO în toate liniile strategice.

„SUA luptă, ONU hrănește, UE finanțează”, rezumă lucrurile un slogan popular în cercurile militare. Rezultă de aici că niciuneia dintre cele 3 organizații internaționale nu li se poate pretinde de către un stat membru garantarea propriei securități, spre exemplu.

Într-o scrisoare trimisă de Stoltenberg lui von der Leyen pe 26 ianuarie, văzută de Politico, el a avertizat „Sunt îngrijorat de potențiala suprapunere cu activitățile existente ale NATO”, adăugând: „În special, aș fi îngrijorat dacă UE ar trece la stabilirea standardelor pentru muniție”. Până când își delimitează atribuțiile și competențele aceste organizații, statele membre trebuie să lucreze la propriile strategii de securitate.

În realitate, toate eforturile se securitate sunt complementare, niciodată definitive sau statice, bazate pe multilateralism, fapt ce nu a exclus și nu exclude niciun moment strategiile de securitate naționale.

Acesta este un context în care se face un bilanț istoric, se caută tradiția de securitate națională a României și pune întrebarea dacă țara noastră a avut vreodată o strategie de securitate maritimă^[34].

Vecinătatea însă, orientează analiza acestui articol pornind de la implicarea ulterioară a aderării României atât la NATO, cât și la UE. În 2007, Marea Neagră a devenit „vecin direct” al Uniunii Europene, moment ce a sosit cu discuții despre stabilitatea regională și a continentului european, importanță derivată atât din evoluțiile din statele regiunii, cât și din rolul major jucat de Marea Neagră în conectarea Europei, Asiei și Orientului Mijlociu. Astfel, România a contribuit la lansarea, de către UE, a Sinergiei Mării Negre^[35] (Comunicare a Comisiei Europene din 2007 – Comisia Comunităților Europene) și la avansarea proceselor inițiate prin aceasta, între care Forumul ONG-urilor la Marea Neagră, protecția mediului, consolidarea relațiilor UE-OCEMN^[36].

În Comunicarea din 2007, se conștientizează în introducere că: „În zona Mării Negre există oportunități și provocări semnificative care necesită o acțiune coordonată la nivel regional. Printre acestea se numără sectoare-cheie precum energia, transporturile, mediul, circulația și securitatea. Cooperarea regională consolidată nu este menită să abordeze în mod direct conflictele de lungă durată din regiune, dar ar putea genera o mai mare cooperare reciprocă, încredere mai mare și, în timp, ar putea contribui la eliminarea unora dintre obstacolele care stau în cale.

Având în vedere confluența culturilor din zona Mării Negre, o cooperare regională în creștere ar putea avea, de asemenea, efecte benefice dincolo de regiune”.

Articolul 3.2 intitulat „Gestionarea circulației și îmbunătățirea securității” demara în 2007 unele inițiative pe linie de securitate. Acestea vizau îmbunătățirea gestionării frontierelor și a cooperării vamale la nivel regional pentru sporirea securității și cu scopul combaterii criminalității organizate transfrontaliere, cum ar fi traficul de ființe umane, de arme, de mărfuri și droguri, cu accent pe prevenirea și gestionarea migrației ilegale. La nivelul anului 2007 erau date unele exemple de succes precum Misiunea UE de asistență la frontieră pentru Moldova și Ucraina, pentru a evidenția contribuția la soluționarea conflictelor. Același document conștientiza că prin regiunea Mării Negre trec rute importante de migrație ilegală, ceea ce face ca cooperarea regională în aceste domenii să fie deosebit de importantă. Conform textului citat, „Comisia a încurajat țările din regiune să dezvolte în continuare cooperarea practică în ceea ce privește combaterea criminalității transfrontaliere în general, prin canalizarea experienței din alte inițiative similare din Europa de Sud-Est și din zona baltică. Intensificarea în continuare a cooperării regionale va îmbunătăți performanța aplicării legii la nivel național, în special în lupta împotriva corupției și a criminalității organizate. Actorii regionali de la Marea Neagră ar putea dezvolta în mod util cele mai bune practici, ar putea introduce standarde comune pentru salvarea și schimbul de informații, ar putea să instituie sisteme de alertă timpurie în ceea ce privește criminalitatea transnațională și să dezvolte programe de formare”. Din aceste soluții exprimate se desprinde din nou posibilitatea acordată statelor „actori regionali la Marea Neagră” să dezvolte reglementări juridice și administrative în acest scop. Observăm deci o continuitate în acest îndemn regăsit în toate instrumentele principale.

Important este și articolul 3.3 din document, intitulat „Conflictele «înghețate». Conform textului, Comisia pledează pentru un rol mai activ al UE printr-o implicare politică sporită în eforturile în curs de soluționare a conflictelor (Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud și Nagorno-Karabah) și a propus ca UE să analizeze, de asemenea, modalitățile de consolidare a participării sale, de exemplu, în ceea ce privește monitorizarea. Sinergia Mării Negre ar putea oferi un mijloc de abordare a climatul general prin abordarea problemelor de bază legate de guvernanță și de lipsa de dezvoltare economică, de lipsa de coeziune socială, de securitate și de stabilitate. Trebuie acordată o atenție deosebită promovării măsurilor de consolidare a încrederii în regiunile afectate, inclusiv a programelor de cooperare concepute special pentru a reuni părțile, altfel divizate”.

Articolul 3.5 remarcă importanța securității transporturilor: „Comisia ar trebui să continue să sprijine în mod activ cooperarea regională în domeniul transporturilor în vederea îmbunătățirii eficienței, siguranței și securității operațiunilor de transport”. Avem în vedere TRACECA – Programul TRAnsport Coridorul Europa-Caucaz și Asia Centrală (TRACECA) oferă asistență tehnică pentru conexiunile de transport rutier, feroviar, aerian și maritim din Asia Centrală către Europa. Inițial, a fost un program comunitar, dar din 1999 este reglementat printr-un acord multilateral cu structuri interguvernamentale^[37].

Prin același document, alături de securitatea transporturilor este subliniată securitatea energetică. Proiectul INOGATE^[38] (INterstate Oil and GAs To Europe Pipelines) este privit ca îmbunătățind securitatea aprovizionării cu energie prin intermediul unor programe multianuale de asistență tehnică. El era sprijinit de EUBlack Sea and Caspian Sea Basin and its Neighbouring Countries Energy Cooperation Secretariat, așa cum s-a convenit la Conferința ministerială de la Astana din 30 noiembrie 2006.

Un alt stat riveran, Bulgaria, prin Strategia de Apărare Națională din 2023 precizează:

„14. Potențialul conflictual al regiunii Mării Negre va rămâne ridicat pe termen lung. Rusia își extinde zonele în care impune restricții asupra libertății de navigație. Acest lucru conduce la o concentrare sporită a Alianței asupra regiunii, la necesitatea de a spori prezența Alianței și de a spori reziliența și capacitățile de apărare ale partenerilor. Disputele teritoriale vor continua să împiedice procesele de integrare, dezvoltarea economică și socială a fiecărui stat în parte și vor fi un generator de instabilitate politică. În pofida pierderii de influență, Rusia vede spațiul post-sovietic ca pe un tampon cu Occidentul (NATO și UE). Prin urmare, obiectivele pe termen lung ale Rusiei vor fi de a împiedica nu doar integrarea euro-atlantică a Ucrainei, ci și existența acesteia ca entitate independentă în cadrul unor granițe recunoscute la nivel internațional. Există pericolul ca o abordare similară să fie aplicată în relațiile cu Moldova și Georgia. Schimbările în raportul de forțe din regiune și agresiunea rusă creează condițiile pentru reaprinderea altor conflicte înghețate.

45. (…) În plus, integrarea necesită o activitate concentrată asupra: participării active la punerea în aplicare a măsurilor de consolidare a capacităților de descurajare și de apărare ale NATO în regiunea Mării Negre; constituirii de formațiuni militare aliate pe teritoriul Bulgariei și participării la astfel de formațiuni pe teritoriul altor țări NATO; dezvoltării capacităților de sprijinire a forțelor aliate în calitate de țară gazdă; contribuției la politica de securitate și apărare comună a UE; cooperării militare bilaterale și regionale eficiente; dezvoltării dialogului strategic și a parteneriatului cu SUA.

53. Securitatea în regiunea Mării Negre este posibilă doar prin eforturile colective ale NATO și ale UE și printr-un angajament sporit al Alianței, inclusiv o prezență navală pe teren, prin consolidarea capacităților și a interoperabilității aliaților și partenerilor din regiune pentru a face față amenințărilor și provocărilor, inclusiv prin consolidarea capacităților de apărare împotriva amenințărilor maritime și de sprijinire a libertății de navigație și a comerțului. Capacitățile de alertă timpurie și de cunoaștere a situației vor fi dezvoltate intensiv în toate domeniile”.

Alături de toate acestea, privind la marile puteri, putem conștientiza valoarea inestimabilă a unei strategii de securitate maritimă proprii^[39].

4. Poziția României

Ca urmare a rolului crescând al organizațiilor interguvernamentale, România și-a manifestat interesul prin mai multe demersuri în cadrul unor politici și instrumente UE vizând vecinătatea estică, între care și Parteneriatul Estic (2009), Strategia UE pentru regiunea Dunării (2010), Strategia UE pentru conectarea Europei și a Asiei (2018). Acestea pe linie regională, rămânând deschisă problema golului de reglementare la nivel intern.

În 2019 România a adoptat două documente-cadru: Agenda maritimă comună pentru Marea Neagră și Agenda strategică de cercetare și inovare a Mării Negre. Ambele Agende sunt subsumate Sinergiei Mării Negre, contribuind la substanțierea și implementarea acesteia, pe linia rezultatelor deja recunoscute în raportul de implementare a Sinergiei Mării Negre elaborat de SEAE și publicat la 5 martie 2019 . Forța juridică a acestor documente este una de angajament de cooperare mai mult decât una de obligație ce ar urma a fi efectuată într-un anumit termen sub consecința aplicării de sancțiuni. Miniștrii responsabili cu afacerile maritime din țările participante – Republica Bulgaria, Georgia, Republica Moldova, România, Federația Rusă, Republica Turcia și Ucraina – s-au reunit la 21 mai 2019, în prezența E.S. Karmenu Vella, comisarul european pentru mediu, pescuit și afaceri maritime, și a E.S. ambasadorul Selim Yenel, prim-secretar general adjunct al Organizației pentru Cooperare Economică la Marea Neagră și au semnat Declarația Ministerială privind o agendă maritimă comună pentru Marea Neagră de la București, în 21 mai 2019.

Dar, comitetele de miniștri adoptă declarații sau rezoluții asupra problemelor politice de actualitate, însă și acestea trebuie să fie urmate de efecte în legislațiile lor naționale. Oricum, această Declarație a lăsat autonomie deplină statelor cu privire la modul în care să își manifeste cooperarea: „Țările participante au autonomie deplină pentru a coopera cu una sau mai multe dintre țările participante, contribuind în același timp la punerea în aplicare a priorităților și acțiunilor comune stabilite de către țări în cadrul Agendei maritime comune”. Aceste tipuri de documente nu au forță juridică obligatorie precum tratatul, de exemplu. Ele nu au avut nicio relevanță semnificativă pe linie de securitate, ci doar pe linie economică și de mediu, având un caracter de soft law. Agendă maritimă comună pentru Marea Neagră a fost stabilită și convenită de cele șapte țări participante (Bulgaria, Georgia, Georgia, Republica Moldova, România, Federația Rusă, Turcia, Ucraina), ca urmare a angajamentului din Declarația ministerială de la Burgas din 2018: „Către o agendă maritimă comună pentru Marea Neagră”. Documentul nu cuprinde nicio mențiune referitoare la aspecte de securitate. La fel și Anexa II care conține procesul de implementare a agendei. Aici se arată că „țările participante stabilesc prioritățile, își asumă responsabilitatea, aliniază politicile și fondurile la nivel național, încurajează participarea investitorilor privați și furnizează resursele relevante, în funcție de capacitatea țărilor. Țările trebuie să propună proiecte regionale emblematice – potențiale proiecte regionale comune și proiecte de investiții finanțabile la nivel național și regional – pentru a ghida punerea în aplicare a Agendei și pentru a atrage investitori”.

În pagina sa web, Ministerul Afacerilor Externe arată că recunoașterea de către UE a importanței reînnoite a acestei regiuni și a potențialului cooperării regionale, cu sprijinul UE, în zona Mării Negre, s-a făcut adoptarea Concluziilor CAE (dedicate rolului UE în cooperare regională la Marea Neagră de la 17 iunie 2019). Acesta a fost un alt rezultat notabil al activismului României pe tema Mării Negre, în plan european”^[40]. Totuși, pe linie de securitate maritimă activismul României a fost nesemnificativ. Punctul 3 din Concluziile CAE^[41] menționează: „Consiliul rămâne preocupat de provocările în materie de securitate din zona Mării Negre. În acest context, Consiliul reiterează faptul că respectarea dreptului internațional, inclusiv a principiilor independenței, suveranității și integrității teritoriale, a Convenției Organizației Națiunilor Unite asupra dreptului mării, inclusiv a libertății de navigație, precum și a deciziilor politice ale UE și a politicii sale de nerecunoaștere a anexării ilegale a Crimeii sunt fundamentale pentru abordarea UE în ceea ce privește cooperarea regională în zona Mării Negre”.

România, în calitate de cel mai stabil și responsabil actor politic din regiune, încearcă să devină cel mai important pilon al angajamentului european în regiunea extinsă a Mării Negre, devenind un actor important în ceea ce privește securitatea și apărarea, conectorul în ceea ce privește angajamentele multilaterale și inițiativele regionale. Din punct de vedere economic, Bucureștiul ar dori să contribuie activ la reconstrucția Ucrainei și dorește să ajute Kievul și Chișinăul pe drumul lor european.

România este interesată să asigure libertatea căilor de comunicație în Marea Neagră pentru dezvoltarea comerțului, soluționarea conflictelor înghețate din zonă, protecția activităților economice desfășurate în Zona Economică Exclusivă a Mării Negre, precum și dezvoltarea de proiecte care vizează diversificarea accesului la resurse, creșterea capacității de interconectare și a competitivității.

În acest moment, statul român este de departe cel mai puternic susținător al unei prezențe substanțiale a Alianței în regiune și, după semnarea unui acord de cooperare pe 10 ani cu SUA, poate fi considerat o ancoră de stabilitate pentru NATO în regiune. Participarea României la dezvoltarea componentei europene a sistemului american de apărare antirachetă reprezintă un succes al țării noastre, care își consolidează, astfel, poziția de aliat de încredere în cadrul NATO. De asemenea, țara noastră a facilitat și încurajat creșterea prezenței militare a NATO pe teritoriul său și acționează pentru dezvoltarea capabilităților de acces, staționare, instruire, protecție și coordonare acționară a forțelor.

În această calitate, România este statul potrivit pentru lansarea negocierilor unei Convenții a Mării Negre, iar poziția sa geo-strategică îi crește șansele de a găzdui un organism superior de coordonare regională.

În finalul acestui capitol am creat graficul care ilustrează evoluția legislației naționale în ultimii 10 ani, împărțită pe categorii relevante. Fiecare linie reprezintă o categorie de legislație, iar punctele de pe linie indică anul în care a fost pusă în aplicare legislația importantă din categoria respectivă. Acest grafic vizualizează reperele-cheie și modificările legislative semnificative, oferind o imagine clară a evoluției fiecărei categorii de-a lungul deceniului.