Formarea profesională a judecătorilor – drept sau obligație?

1. Considerații introductive

România s-a numărat printre cele zece state membre care a semnat Carta Socială Europeană revizuită. Prin Legea nr. 74/1999, Carta, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1961, a fost ratificată de țara noastră. În Partea I la punctul 10 din acest document de referință în materia drepturilor sociale, se prevede obligația statelor semnatare de a asigura mijloacele corespunzătoare de formare profesională. Mai mult, cel dintâi articol ce instituie dreptul la muncă, impune părților semnatare angajamentul de a asigura sau facilita o „orientare, formare şi readaptare profesională corespunzătoare”. Acest angajament revine și în privința respectării dreptului la protecție al persoanelor cu handicap ori a copiilor și tinerilor. Obligațiile specifice în vederea garantării efectivității dreptului la formare profesională sunt enumerate la articolul 10 din Cartă.

Legea nr. 74 din 3 mai 1999 nu enumeră printre articolele cu privire la care România se consideră legată și articolul 10 din Partea a II-a a Cărții, dar stabilește că Statul român acceptă Partea I ca o declarație ce determină obiectivele asumate.

Comitetul European pentru Drepturile Sociale a interpretat conținutul articolului 10 ca incluzând formarea inițială, respectiv învățământul general, profesional, universitar ori superior neuniversitar, ce sunt asimilate pregătirii profesionale în măsura în care le permite studenților să dobândească cunoștințele și aptitudinile necesare exercitării unei profesii, precum și formarea și educația profesională continuă.

Europa a fost în permanență preocupată de cariera magistraților, apreciată ca afectând calitatea actului de justiție, iar preocupările s-au concretizat în dezvoltarea unor rețele pentru schimburi de informații în vederea îmbunătățirii sistemelor naționale și europene de formare. În acest sens, în capitolul dedicat formării judecătorilor din Nota explicativă ce însoțește Declarația de la Bordeaux, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni şi cel al Procurorilor Europeni au subliniat că „cel mai înalt nivel al aptitudinilor profesionale este una din condiţiile prealabile încrederii publice atât în judecători, cât şi în procurori, şi pe care îşi fundamentează, în principal, rolul şi legitimitatea. Formarea profesională adecvată joacă un rol crucial din moment ce permite îmbunătăţirea activităţii acestor două categorii de protagonişti ai justiţiei, astfel sporind calitatea actului de justiţie în ansamblu”. Tot aici este subliniată importanța ambelor forme de pregătire profesională, inițială și continuă, care să vizeze nu doar aspecte profesionale juridice, dar și cele ce privesc managementul instanțelor și cooperarea internațională a judecătorilor.

Apreciem că formarea profesională a judecătorilor depășește granițele articolului 10 și nu poate fi dedusă nici din Cartă, dar nici din Legea nr. 1/2011 a educației naționale, noțiunea fiind una specifică atât din punct de vedere teleologic, cât și din punct de vedere instituțional.

2. Formarea inițială a judecătorilor – garanție a unei justiții independente

Scopul formării inițiale este crearea competențelor și calificării necesare exercitării funcției de judecător prin instruirea specialiştilor cu studii juridice superioare în cadrul unei instituții speciale organizate cu scopul de a realiza formarea iniţială a judecătorilor şi procurorilor. În cuprinsul Regulamentului Institutului Naţional al Magistraturii^[1], se prevede în mod expres la art. 1 alin. (5) că „Institutul nu face parte din sistemul naţional de învăţământ şi educaţie şi nu este supus dispoziţiilor legale referitoare la acreditarea instituţiilor de învăţământ superior şi recunoaşterea diplomelor”.

Așadar, din punct de vedere instituțional, formarea judecătorilor în România este realizată în cadrul Institutului Național al Magistraturii, iar obiectivul dezvoltării competențelor fundamentale profesiei de judecător este atins în mai multe etape.

Prima etapă în formarea inițială este aceea a evaluării candidaților prin organizarea concursului de admitere. Cea de-a doua etapă este cea de acumulare a competențelor pe parcursul celor câteva luni până la 3 ani de studii, iar ultima etapă este cea a evaluării finale destinată verificării dobândirii respectivelor competențe.

În cele ce urmează vom detalia cea de-a doua etapă în formarea inițială, respectiv cea de „pregătire teoretică și practică a auditorilor de justiție pentru a deveni judecători și procurori”^[2], etapă ce diferă în funcție de modalitatea de admitere în profesie, respectiv prin Institutul Naţional al Magistraturii (în continuare, INM) sau admitere directă în magistratură.

Așadar, auditorii de justiție, titulatură purtată de cursanții INM, efectuează o pregătire continuă de 3 ani, pentru ca, la finalul studiilor, să opteze pentru posturile de judecător stagiar. Programul de formare inițială a auditorilor de justiție cuprinde conferințe, seminare și stagii de practică, cu discipline de studiu și durată aprobate de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii.

Auditorii de justiție beneficiază de un statut special, dispozițiile privind incompatibilitățile și interdicțiile judecătorilor aplicându-li-se în mod corespunzător și acestora, inclusiv cele privind obligaţia de a păstra confidenţialitatea lucrărilor şi secretul deliberărilor. Totodată, pe perioada studiilor, auditorii beneficiază de o indemnizație ce are natura și regimul juridic al unui drept salarial, iar perioada în care au avut calitatea de auditori de justiție constituie vechime în funcția de judecător, cu condiția promovării examenului de absolvire a INM.

Pe lângă drepturile de natură salarială, asistență medicală, concedii și indemnizații de asigurări sociale de sănătate, auditorii de justiție sunt pasibili de sancțiuni disciplinare pentru abaterile de la îndatoririle legale și regulamentare ce le revin.^[3] Consiliul Științific al INM este organul responsabil de efectuarea cercetării prealabile și de aplicarea sancțiunilor disciplinare.

Ultima etapă în formarea inițială realizată de Institutul Național al Magistraturii este cea a testării psihologice și a examenului de absolvire susținute după cel de-al treilea an de formare. Testarea psihologică, în fața unei comisii alcătuite din trei psihologi, se realizează pe baza unei metodologii aprobate de Consiliul Superior al Magistraturii (în continuare, CSM) în urma căreia auditorii abțin calificativul „apt” sau „inapt”. Acest din urmă calificativ poate fi contestat, urmând ca auditorul să fie evaluat de o comisie alcătuită din cinci psihologi care va acorda un calificativ definitiv.

Opinăm că evaluarea psihologică a auditorilor de justiție, atât în cadrul etapei de admitere în profesie, cât și în etapa finală de verificare a dobândirii competențelor necesare exercitării profesiei de magistrat este esențială și deosebit de valoroasă pentru ansamblul sistemului judiciar. Trebuie subliniate, în opinia noastră, și pârghiile legale avute la dispoziție de conducerea din cadrul INM (director, director adjunct, Consiliul ştiinţific) pentru înlăturarea temporară, până la o eventuală însănătoșire, sau definitivă a auditorilor de justiție care suferă de o boală psihică. În acest sens, dispozițiile articolului 32 din Legea nr. 303/2022 prevede procedura de urmat în cazul existenței unor indicii că auditorul de justiție suferă de o boală psihică, procedură care se coroborează cu Metodologia aprobată de plenul CSM pentru efectuarea expertizei medicale de specialitate.^[4]

În mod predictibil, testarea psihologică nu este singura modalitate de evaluare a auditorilor de justiție în cadrul absolvirii cursurilor de formare inițială în cadrul Institutului. Examenul de absolvire constă în susținerea unor probe scrise la disciplinele drept civil și drept procesual civil, drept penal și drept procesual penal, precum și la disciplina etică și ogranizare judiciară, examene desfășurate conform unui calendar aprobat de Plenul CSM. Obținerea calificativului „apt” la testarea psihologică și promovarea examenului de absolvire nu sunt suficiente pentru a fi numit în funcția de judecător stagiar de către Secția pentru judecători a CSM, ci este necesară îndeplinirea condiției „bunei reputații”.

Articolul 41 din Legea privind statul judecătorilor și procurorilor prevede că verificările privind îndeplinirea acestei condiții se fac de INM, pe baza documentelor depuse în mod obligatoriu de candidați, respectiv: „a) curriculum vitae care să cuprindă datele de identificare, datele de stare civilă, datele cu privire la studiile absolvite şi locurile de muncă anterioare; b) adeverinţele eliberate de angajatorii de la locurile de muncă avute în ultimii 3 ani anterior datei susţinerii primei probe din cadrul primei etape a concursului care să cuprindă menţiuni privind existenţa ori inexistenţa unor eventuale sancţiuni disciplinare, aplicate în această perioadă, pentru care nu a intervenit radierea; c) adeverinţe eliberate de unităţile de învăţământ superior care să cuprindă menţiuni privind existenţa ori inexistenţa unor eventuale sancţiuni disciplinare aplicate în ultimii 3 ani anterior datei susţinerii primei probe din cadrul primei etape a concursului, pentru care nu a intervenit radierea; d) adeverinţe eliberate de primării şi/sau, după caz, de administraţiile financiare de la domiciliile avute în ultimii 3 ani anterior datei susţinerii primei probe din cadrul primei etape a concursului, din care să rezulte, dacă este cazul, natura şi tipul contravenţiilor comise şi sancţiunile contravenţionale aplicate în această perioadă; e) orice alte înscrisuri pe care candidaţii le consideră relevante pentru verificarea îndeplinirii condiţiei bunei reputaţii”.^[5]

Deși opinăm că o bună reputație este esențială pentru păstrarea încrederii în sistemul judiciar și contribuie la o imagine pozitivă a acestuia, exprimăm îndoieli cu privire la modalitatea de verificare a condiției bunei reputații a candidaților și a absolvenților INM. Apreciem că lipsa unor sancțiuni disciplinare ori contravenționale în ultimii 3 ani anterioare susținerii primei probe din cadrul concursului nu poate fi unicul criteriu în stabilirea condiției bunei reputații. În susținerea opiniei noastre, amintim că în Anexa 1 la Raportul Rețelei Europene a Consiliilor Judiciare (RECJ) privind încrederea publicului și imaginea justiției^[6] se arată că încrederea publicului în instanțe și sistemul judiciar are trei aspecte, printre care se numără încrederea în persoana judecătorului. Or, această încredere se bazează pe caracteristicile personale ale judecătorului și se referă la activitatea și aspectul acestuia, la conduita persoanei, la respectul pe care îl impune, precum și la comportamentul față de alte persoane în diverse circumstanțe.

În ceea ce privește etapa a doua de formare inițială parcursă de judecătorii numiți în urma admiterii în magistratură, și anume aceia care au o vechime în specialitate de cel puțin 5 ani și îndeplinesc condițiile prevăzute de articolul 5 alin. (3) din Legea nr. 303/2022^[7], aceasta se desfășoară după data numirii în funcție și are o durată de 6 luni, perioadă în care judecătorii proaspăt numiți au obligația de a urma un curs de formare profesională în cadrul INM. În acest caz, însă, cursul de formare nu este urmat de o testare a cunoștințelor dobândite, cursanții având deja calitatea de judecători.