Exercitarea autorităţii părinteşti după divorţ

Nu în cele din urmă, instanţa poate considera că minorul are nevoie de stabilitatea mediului familial, de securitate socială şi având în vedere că acesta a fost crescut de către mamă încă de la despărţirea celor doi soţi, va lua în considerare şi vârsta, sexul şi nevoile minorului raportate la împrejurările faptice legate de tată, care nu a manifestat niciun fel de interes faţă de minor, atitudinea violentă şi ireverenţioasă faţă de mama copilului şi faţă de acesta, dispreţul faţă de normele de morală, ordine socială şi viaţă de familie.

În condiţiile în care nu există niciun motiv pentru care s-ar impune schimbarea mediului în care minorul locuieşte şi în care, astfel cum rezultă din referatul de anchetă psiho-socială (mijloc de probă obligatoriul în opinia noastră în astfel de pricini), beneficiază de un nivel de trai normal, instanţa trebuie să aprecieze că se impune plasarea minorului în acest mediu, în îngrijirea şi supravegherea părintelui cu care se află la momentul judecării cererii.

Exerciţiul dreptului de a exercita autoritatea părintească, nu poate fi limitat decât în condiţiile prevăzute de lege, pentru motive temeinice, luând în considerare interesul superior al copilului şi condiţiile de natură factuală rezultate din materialul probator.

În conformitate cu art. 17 din Legea nr. 272/2004, copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede că orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi corespondenţei sale.

Faţă de toate acestea, instanţa îşi va îndrepta atenţia cu prioritate asupra unui aspect ce constituie premisa analizei probatoriului administrat în cauzele cu astfel de obiect şi anume acela al principiului interesului superior al copilului, principiu căruia îi urmează să i se subordoneze şi măsura încredinţării minorului. Instanţa va avea în vedere o serie de factori, pe care considerăm necesar a-i reitera, fiind de o importanţă covârşitoare cunoaşterea a cât mai mulţi, pentru a crea judecătorului o plajă largă de elemente prin prisma cărora să dispună.

Sunt astfel criterii de evaluare: posibilităţile materiale ale părinţilor, starea de sănătate a părinţilor, starea de sănătate a minorului, posibilităţile de dezvoltare psihică, fizică şi morală pe care minorul le poate găsi la unul dintre părinţi, vârsta copilului, comportarea părinţilor faţă de minor, sexul minorului, posibilităţile concrete ale părinţilor de a se ocupa efectiv de minor, etc.

Pe lângă aspectele relatate mai sus precum şi cele de natură materială, ce vizează condiţiile de locuinţă şi veniturile oferite de părinţi pentru creşterea copilului vor avea greutate importantă, din punct de vedere decizional şi circumstanţele legate de compatibilitatea emoţională dintre părinţi şi copil, aptitudinile parentale dezvoltate de-a lungul timpului, stabilitatea afectivă pe care apropierea de părinţi o creează pentru copil.

De asemenea, vor avea o influenţă circumstanţele privitoare la capacitatea educaţională oferită de fiecare dintre părinţi, fiind incluse aici nu numai perspectiva pregătirii şcolare, cât mai ales posibilitatea implicării părintelui precum şi a persoanei în grija căreia este încredinţat copilul în perioada în care părintele îşi desfăşoară programul de lucru.

Tocmai de aceea, la determinarea interesului superior al copilului, trebuie să se aibă în vedere nevoile de dezvoltare a minorului, istoricul copilului în mod special situaţiile de abuz, neglijare, exploatare, precum şi potenţialele situaţii de risc ce pot apărea în viitor, capacitatea părinţilor de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia, menţinerea relaţiilor personale cu toate persoanele faţă de care copilul a dezvoltat relaţii de ataşament.

Aceste împrejurări, deşi nedeterminante prin ele însele, urmează a fi apreciate de instanţă în raport de ansamblul criteriilor morale şi materiale pe care părinţi le pot oferi minorului pentru creşterea şi educarea acestuia, ţinându-se seama de interesul superior al acestuia.

Şi dispoziţiile art. 401 C. civ. statuează că, în cazul în care locuinţa minorului, după divorţ, este stabilită la unul dintre părinţi, părintele separat de copil are dreptul de a avea legături personale cu acesta. În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă va decide cu privire la modalităţile de exercitare a acestui drept.

Odată cu stabilirea modalităţii de exercitarea a drepturilor părinteşti asupra minorului de către unul dintre părinţi, instanţa are obligaţia de a stabili în mod concret şi locuinţa acestuia.

Ascultarea minorului este obligatorie, iar opinia acestuia este fundamentală şi covârşitor decisivă în soluţia judecătorului.

Instanţa va mai avea în vedere, în fapt, nevoile minorului faţă de care există obligaţia de întreţinere, acesta fiind la o vârstă la care prin îndeplinirea acestei obligaţii legale este imperios necesară, iar aceasta cade şi în sarcina părintelui cu care minorul nu locuieşte şi nu i-a fost încredinţat de către instanţa de tutelă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că interesul superior al copilului prezintă un dublu aspect: pe de o parte, să le garanteze copiilor o evoluţie într-un mediu sănătos; pe de altă parte, să menţină legăturile acestora cu familia cu excepţia cazului în care aceasta s-a arătat nedemnă, deoarece distrugerea aceste legături determină ruperea copilului de rădăcinile sale (vezi cauza Amanalacchioaie c. României).

Faţă de toate acestea şi multe altele, apreciem că se impune o analiză cu totul specială şi aprofundată din partea judecătorului chemat să se pronunţe în astfel de pricini având ca obiect exercitarea autorităţii părinteşti, prin raportare la situaţia specială a celor asupra cărora se răsfrâng cu cea mai mare greutate efectele sentinţei – minorii.

Să fii părinte, înseamnă să îţi iubeşti copilul

mai mult decât te-ai iubit pe tine vreodată.