Executarea silită a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii referitoare la minori

În vederea executării cu promptitudine, celeritate și în condiții de legalitate a titlului executoriu, executorul judecătoresc are posibilitatea de a apela la concursul agenților forței publice care sunt obligați în condițiile legii să dea ajutorul la efectuarea executării. Sunt astfel aplicabile dispozițiile prevăzute de art. 682 C. pr. civ. care completează dispozițiile speciale din materia executării silite privitoare la minori. Prin urmare, în cazul în care executorul judecătoresc întâmpină opunere la efectuarea unui act de executare, la cererea acestuia, făcută în condițiile art. 659 alin. (2) C. pr. civ., organele de poliție, jandarmerie și alți agenți ai forței publice sunt obligați să asigure îndeplinirea efectivă a activității de executare silită, inclusiv prin îndepărtarea de la locul executării a debitorului sau a oricărei alte persoane.

Or, din cele două texte de lege, respectiv art. 682 alin. (2) și 912 alin. (2) C. pr. civ. prin interpretarea lor sistematică și coroborare se reține că executorul judecătoresc este sigura autoritate cu atribuții în punerea în executare și executare propriu-zisă a titlului executoriu.

Numai în scopul realizării executării efective, cu promptitudine și în condiții de legalitate, executorul judecătoresc are posibilitatea de a apela la concursul agenților forței publice și nicidecum a reprezentantului Ministerului Public.

A fortiori, art. 682 alin. (2) C. pr. civ. prevede că, în caz de opunere la executare dacă aceasta întrunește elementele constitutive ale unei fapte penale, executorul judecătoresc încheie un proces-verbal, pe care îl va trimite de îndată parchetului de pe lângă instanța de executare, iar art. 912 alin. (2) C. pr. civ. vizează situația în care, debitorul cu rea-credință ascunde minorul, executorul judecătoresc va consemna acest fapt și va sesiza de îndată parchetul de pe lângă instanța de executare în vederea începerii urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectare a hotărârii judecătorești.

În același sens sunt și dispozițiile art. 658 C. pr. civ. potrivit cărora Ministerul Public sprijină executarea hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii. În cazurile anume prevăzute de lege Ministerul Public poate să ceară punerea în executare a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii.

În concluzie, apreciem că reprezentantul Ministerului Public nu are niciun fel de atribuție în sensul executării silite propriu-zise privitoare la minori, ci numai de a acorda sprijinul necesar din punct de vedere juridic și efectuarea de acte de urmărire penală pentru neexecutarea hotărârilor judecătorești.

Se impune precizarea că la momentul la care executorul judecătoresc va trece la executarea efectivă, nu va mai emite o nouă somație, aceasta fiind deja comunicată debitorului potrivit art. art. 910 alin. (2) C. pr. civ.

La executarea silită efectuată de către executorul judecătoresc, în măsura în care nu s-a ajuns la înțelegere ori debitorul cu rea-credință ascunde minorul, se opune executării și împiedică executarea în mod culpabil, are obligația de a aduce la îndeplinire executarea în condiții speciale, astfel încât trauma actului de procedură să fie pe cât posibil mai redusă.

Prin urmare, art. 911 alin. (4) C. pr. civ. impune o obligație general negativă tuturor participanților la actul de executare silită, în sensul că nu este permisă niciunei persoane să bruscheze minorul sau să exercite presiuni asupra lui pentru a se realiza executarea.

Așa fiind, prin sintagma „nicio persoană”, Codul înțelege în primul rând, pe executorul judecătoresc, agenții forței publice și reprezentanții Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului și, în subsidiar, pe părinți, rude și alte persoane care se află în acel moment la procedura de executare.

Executarea silită în această materie referitoare la minori, după cum nici în procedura evacuării de drept comun, nu trebuie să se transforme într-o scenă de tragism și luptă fizică.

Dacă debitorul nu își îndeplinește obligația, penalitatea stabilită de instanță, potrivit art. 906 C. pr. civ., va curge până la momentul executării efective, dar nu mai mult de 3 luni de la data comunicării încheierii prevăzute de art. 906 alin. (2) C. pr. civ.

Așadar, penalitatea stabilită ca sancțiune împotriva debitorului, va curge doar până la momentul executării hotărârii, însă nu mai mult de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităților.

În cazul în care debitorul nu își îndeplinește obligația, în termenul de 3 luni, precum și atunci când debitorul cu rea-credință ascunde minorul, executorul judecătoresc va consemna aceste aspecte într-un proces-verbal și va sesiza parchetul de pe lângă instanța de executare în vederea începerii urmăririi penale, pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectare a hotărârilor judecătorești.

În ceea ce privește modalitatea certă în care executorul judecătoresc sesizează parchetul, prin tăcerea legiuitorului, apreciem că aceasta se va materializa prin intermediul dispozițiilor art. 291 alin. (2) C. pr. pen.

Art. 291 C. pr. pen. Sesizările făcute de persoane cu funcții de conducere și de alte persoane (extras).

„(1) Orice persoană cu funcție de conducere în cadrul unei autorități a administrației publice sau în cadrul altor autorități publice, instituții publice ori al altor persoane juridice de drept public, precum și orice persoană cu atribuții de control, care, în exercitarea atribuțiilor lor, au luat cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, sunt obligate să sesizeze de îndată organul de urmărire penală și să ia măsuri pentru ca urmele infracțiunii, corpurile delicte și orice alte mijloace de probă să nu dispară.

(2) Orice persoană care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu de interes public, care în exercitarea atribuțiilor sale a luat cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, este obligată să sesizeze de îndată organul de urmărire penală”.

Art. 287 C. pen. Nerespectarea hotărârilor judecătorești (extras)

„(1) Nerespectarea unei hotărâri judecătorești săvârșită prin:

a) împotrivirea la executare, prin opunerea de rezistență față de organul de executare;

b) refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească, prin care este obligat să îndeplinească un anumit act;

c) refuzul de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii, de către persoanele care au această obligație conform legii;

d) neexecutarea hotărârii judecătorești prin care s-a dispus reintegrarea în muncă a unui salariat;

e) neexecutarea hotărârii judecătorești privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de executare adresate angajatorului de către partea interesată;

f) nerespectarea hotărârilor judecătorești privind stabilirea, plata, actualizarea și recalcularea pensiilor;

g) împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil deținut în baza unei hotărâri judecătorești, de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea,

h) nerespectarea unei măsuri de protecție dispuse în executarea unui ordin european de protecție, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(2) În cazul faptelor prevăzute în lit. d)-g), acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate”.

Trecând prin toate aceste dispoziții execuționale iată-ne ajunși cu discuția asupra celui mai dificil text de aplicare a executării silite, refuzul minorului.

Prin refuz, în înțelesul Dicționarului explicativ al limbii române se înțelege, faptul de a refuza, neacceptare, respingere, neprimire, opoziție, a nu consimți la ceva, a nu voi să faci ceva și chiar a se sustrage, a se eschiva.

Toate acestea și multe altele sunt moduri de a defini atitudinea prin care minorul înțelege să respingă schimbarea situației de fapt în care se află. Este limpede faptul că o situație de fapt chiar neconformă cu normele normale de trai, morală, etică, de viață ale societății, poate să apară conformă, normală și chiar foarte bună pentru un minor, întrucât reprezentarea realității absolute nu îi este minorului proprie și la îndemână.

Starea de normalitatea în care se găsește și pe care o apreciază ca fiind normală se datorează în primul rând vârstei, iar în al doilea rând lipsei posibilității certe de a compara cele două realități.

Prin urmare, art. 913 C. pr. civ. are menirea de a clarifica și reglementa în mod concret și detaliat ce se înțelege prin refuz al minorului la executare, modalitatea în care se constată refuzul la executare de către minor, cauzele care determină refuzul și acțiunile ce trebuie demarate în vederea ameliorării situației minorului, cu scopul refacerii procedurii de executare.

Așa fiind, atunci când executorul judecătoresc constată ex propriis sensibus că însuși minorul refuză categoric să îl părăsească pe debitor sau manifestă aversiune față de creditor, va întocmi un proces-verbal în care se va consemna constatările sale și pe care le va comunica părților și reprezentantului Direcției Generale de Asistență Socială și Protecție a Copilului.

Refuzul minorului conform alin. (1) al art. 913 C. pr. civ. se poate manifesta sub două aspecte, fie în mod separat, fie în concurs. Astfel că refuzul se poate identifica prin refuzul categoric al minorului de a-l părăsi pe debitor, fie aversiunea manifestată față de creditor.

Am subliniat și faptul că refuzul minorului trebuie să fie constatat de însuși executorul judecătoresc, în mod direct și nemijlocit, ex propriis sensibus, constatările sale materializându-se într-un proces-verbal.

Astfel că simpla opoziție a minorului manifestată în fața executorului judecătoresc nu reprezintă refuz însă, exprimarea explicită și neîndoielnică a refuzului constituie opoziție la executare, motiv pentru care executorul judecătoresc va trebui să înceteze activitatea execuțională de îndată.

Protejarea psihicului, a libertății de exprimare și alegere, a trăirilor și simțirilor copilului și interesului superior al acestuia fiind prioritare.

Niciun interes extraneu minorului nu ar trebui să primeze interesului superior al minorului.

Reprezentantul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecție a Copilului va sesiza instanța competentă de la locul unde se află minorul, pentru ca aceasta să dispună, în funcție de vârsta copilului, un program de consiliere psihologică, pentru o perioadă ce nu poate depăși 3 luni.

Se reține așadar, că reprezentantul direcției generale de asistență socială și protecție a copilului care a participat în mod efectiv la punerea în executarea a hotărârii judecătorești sau a altui titlu executoriu cu privire la minor, are obligația legală de a sesiza instanța.

Dosarul format va fi încadrat în ramura „Minori și familie”, având ca obiect obligarea minorului la consiliere psihologică – stabilire program. În cadrul acestui dosar, va avea calitate de reclamant Direcția Generală de Asistență Socială și Protecție a Copilului, iar în calitate de pârâți părinții minorului. În practica unor instanțe de judecată s-a observat conceptarea în calitate de pârâți și a executorului judecătoresc și a minorului prin reprezentanții săi legali.

Față de această practică, nu exprimăm o poziție de respingere, având în vedere dispoziția art. 913 alin. (2) teza a II-a C. pr. civ.

Astfel, Codul arată că cererea se soluționează în camera de consiliu, de urgență, prin încheiere nesupusă niciunei căi de atac, pronunțată cu citarea părților și, după caz a persoanei la care se află minorul.

Caracterul urgent al cauzei este dat de necesitatea executării efective a hotărârii, de natura obiectului cererii, respectiv darea unui ordin de către instanță pentru integrarea minorului în programul de consiliere psihologică.

Soluționarea cauzei se face cu citarea părților în vederea asigurării contradictorialității. Desfășurarea cauzei în camera de consiliu se datorează protejării ordinii publice, intereselor minorului, vieții private a părților și neatingerea moralității prin prezența publicului în sala de judecată.

Pe lângă părinți, Codul de procedură civilă prevede și chemarea în fața judecătorului a persoanei la care se află minorul, în ipoteza în care acesta nu se află în grija unuia dintre părinți.

Tot în scopul asigurării celerității, precum și pentru suprimarea tergiversării cauzei și a șicanării de și dintre părți, art. 913 alin. (2) teza a II-a C. pr. civ. dispune ca încheierea pronunțată să aibă suprimată orice cale de atac.

În scopul pronunțării unei soluții temeinice și care să reflecte pe cât se poate de mult adevărul obiectiv, iar nu numai pe cel judiciar, teza a III-a a art. 913 alin. (2) C. pr. civ. dispune ca judecătorul să procedeze la audierea minorului, făcând trimitere la dispozițiile privitoare la ascultarea minorului din dreptul comun.

Astfel, potrivit cu art. 264 C. civ., în procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar pentru soluționarea cauzei. Dreptul de a fi ascultat presupune posibilitatea copilului de a cere și a primi orice informație, potrivit cu vârsta sa, de a-și exprima opinia și de a fi informat asupra consecințelor pe care la poate avea aceasta, dacă este respectată, precum și asupra consecințelor oricărei decizii care îl privește. Tot astfel, orice copil poate cere să fie ascultat. În măsura în care autoritatea administrativă sau judiciară respinge cererea de audiere a minorului, aceasta trebuind motivată. Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare.

La finalizarea programului de consiliere, psihologul numit de instanță va întocmi un raport pe care îl va comunica instanței, executorului judecătoresc și Direcției Generale de Asistență Socială și Protecție a Copilului.

La primirea raportului instanța nu va mai efectua niciun act de procedură în cadrul dosarului. Astfel că, raportul comunicat de către psiholog va fi atașat la dosarul cauzei fără a mai produce alte efecte juridice, în sensul ca instanța să emită o altă încheiere de încuviințare a executării silite sau vreo altă dispoziție.

Prin urmare, rolul instanței a fost atins odată cu terminarea programului de consiliere psihologică încuviințat.

Aducem precizarea că programul de consiliere are menirea principală de a ajuta minorul să perceapă în mod clar, pe cât se poate de obiectiv, a situației în care se află părinții săi și situația lui personală, precum și formarea unor convingeri personale ale copilului de a putea decide cât mai obiectiv și echidistant, dar și de a concilia, eventual, interesele părților.

Reiterăm ideea ca părțile, părinți, adulți, persoane a căror conștiință și libertate de înțelegere sunt deplin formate, ar trebui să ajungă la un consens, o pace tacită, în vederea aducerii la îndeplinire a titlului executoriu, fără a provoca minorului noi și noi traume.

După primirea raportului psihologului, executorul va relua procedura executării silite în maniera arătată de art. 911 C. pr. civ.

Limpede că executorul judecătoresc nu va mai proceda la învestirea instanței cu o nouă cerere de încuviințare a executării silite, ci va relua procedura de executare silită efectivă de la prezentarea acestuia însoțit de reprezentantul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecție a Copilului, a părinților (creditor, debitor sau persoana în grija cărei se află minorul).

Dacă și în cursul acestei proceduri executarea nu se va putea realiza din cauza refuzului minorului, creditorul poate sesiza instanța competentă de la locul unde se află minorul în vederea aplicării unei penalități, în condițiile art. 906 alin. (2) și (4)-(6) C. pr. civ.

Deși textul aparent este redundant, apreciem alături de alți autori că este util, din moment ce debitorul poate insufla minorului cu o vârstă suficient de înaintată și cu un grad ridicat de discernere, ideea opoziției la executare.

Așa fiind, „sancțiunea” aplicării de penalități poate descuraja debitorul de rea-credință la o atitudine contrară în primul rând moralei și în al doilea rând ordinii de drept.

La constatarea situației de imposibilitate a executării silite, executorul judecătoresc va întocmi un proces-verbal în care se va constata modul de îndeplinire a obligațiilor prevăzute la art. 910 alin. (1) C. pr. civ.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 679 alin. (1) C. pr. civ., executorul judecătoresc este obligat să încheie procese-verbale pentru toate actele de executare efectuate în cursul executării, dacă din lege nu rezultă contrariul, stabilind totodată și cheltuielile de executare pe care urmează să le plătească debitorul.

Potrivit art. 890 alin. (2) C. pr. civ., procesul-verbal se va comunica atât creditorului, cât și debitorului, iar un exemplar va fi atașat la dosarul de executare.

Procesul-verbal constituie titlu executoriu pentru cheltuielile de executare.

În fine, dacă executorul judecătoresc a stabilit prin procesul-verbal imposibilitatea de punere în executare a dispoziției din titlul executoriu, va întocmi o încheiere, motivată în fapt și în drept, cu menționarea cauzei de încetare a executării.

Reținem, așadar, că în ipoteza imposibilității de executare, organul de executare va dispune încetarea executării silite.

Încheierea de încetare a executării silite va fi comunicată de îndată creditorului și debitorului.

Concluzii

Apreciem că executarea silită a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii privitoare la minori ar trebui să fie ultima ratio la care cei doi părinți apelează.

Or, este indiferentă vârsta minorului cu privire la care se solicită executare silită, astfel că simplul gând că un minor este „obiect” al executării silite, ar fi de natură să creeze în conștiința părinților un mare semn de întrebare asupra corectitudinii deciziilor lor, privitoare la copil.

Să fii părinte înseamnă să-ți iubești copilul mai presus decât te-ai iubit vreodată pe tine!