Excepţiile procesuale în apel

1. 1. Excepția procesuală în accepțiunea Noului Cod de procedură civilă

Faţă de Vechiul Cod de procedură civilă care nu definea noţiunea de excepţie procesuală, art. 245 NCPC o face, statuând că „Excepţia procesuală este mijlocul prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa invocă, fără să pună în discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedural privitoare la compunerea completului sau constituirea instanţei, competenţa instanţei ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acţiune urmărind, după caz declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii”.

Definiţia legală a acestei noţiuni are ca scop delimitarea care trebuie făcută faţă de apărările pe fond, acestea din urmă punând în discuţie fondul dreptului dedus judecăţii, faţă de excepţiile procesuale care nu o fac niciodată. În esenţă, apărările pe fond reprezintă o negare a dreptului reclamantului, fiind un mijloc prin care se contestă direct existenţa sau întinderea pretenţiilor care fac obiectul litigiului pentru a se stabili că sunt neîntemeiate în parte sau în totalitate. Excepţiile procesuale reprezintă un obstacol în faţa cererilor deduse judecăţii care aparent au ca scop întârzierea soluţionări cererii deduse judecăţii^[1] (prin declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte), dar, în realitate, au ca scop, de cele mai multe ori, soluţionarea cu celeritate a procesului civil^[2] prin anularea, respingerea sau perimarea cererii deduse judecăţii.

2. 2. Interdicția unirii excepțiilor cu administrarea probelor și fondul cauzei

Reglementarea specială a excepţiilor procesuale prin art. 245-248 NCPC vine să scoată în evidenţă acest aspect, al soluţionării cu celeritate a procesului civil prin intermediul excepţiilor procesuale. Aceasta se face atât prin delimitarea excepţiilor procesuale de apărările pe fond, dar mai ales prin interdicţia unirii acestora cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei, cu excepţia situaţiei – reglementate de art. 248 alin. (4) NCPC – în care pentru judecarea lor este necesar să se administreze aceleaşi dovezi ca şi pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluţionarea fondului.

Altfel spus, dacă pentru judecarea excepţiei procesuale, adică soluţionarea acesteia, este nevoie de administrarea unor mijloace de probă, această excepţie nu se uneşte cu administrarea probelor sau cu fondul cauzei, ci instanţa de judecată administrează acele mijloace de probă necesare soluţionării excepţiei procesuale. Excepţia procesuală va fi unită cu administrarea probelor sau cu fondul cauzei doar atunci când pentru judecarea ei trebuie administrate aceleaşi dovezi (nu mai puţine) ca şi pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluţionarea fondului.

Prevederile art. 248 alin. (4) NCPC scot în evidenţă faptul că excepţiile procesuale se soluţionează cu prioritate, unindu-se cu administrarea probelor sau cu fondul cauzei doar în cazuri excepţionale, mai precis atunci când dovezile necesare soluţionării excepţiei procesuale sunt aceleaşi cu dovezile necesar a fi administrate pentru finalizarea cercetării procesului sau pentru soluţionarea fondului. În reglementarea anterioară, art. 137 alin. (2) VCPC^[3] permitea unirea cu uşurinţă a excepţiilor procesuale cu fondul, dacă pentru soluţionarea excepţiei era nevoie de administrarea oricărei dovezi care prezenta orice legătură cu dezlegarea în fond a pricinii. În acest fel, sub imperiul vechii reglementări, se întârzia orice soluţionare a excepţiilor procesuale, acestea fiind deturnate de la rolul specific pe care-l au în procesul civil, se administrau toate mijloacele de probă necesare soluţionării fondului cauzei, iar instanţa se pronunţa ulterior, fie pe excepţia procesuală invocată, fie pe fondul cauzei.

Actualmente, după invocarea excepţiei procesuale instanţa stabileşte care sunt probele necesare soluţionării acesteia, iar dacă acestea coincid întrutotul cu probele solicitate a fi administrate în etapa administrării probelor sau pentru soluţionarea fondului, uneşte excepţia procesuală cu una dintre aceste etape, administrarea probelor sau fondul cauzei.

3. 3. Excepții procesuale din primă instanță și excepții procesuale din apel

Excepţiile procesuale existente în cursul procesului de fond pot fi invocate direct în apel doar dacă sunt absolute, respectiv reprezintă excepţii prin care se invocă încălcarea unor norme de ordine publică, în baza dispoziţiilor art. 247 alin. (1) NCPC, cu excepţia situaţiilor în care legea prevede altfel. Este cazul necompetenţei materiale şi teritoriale de ordine publică a instanţei de fond care, chiar dacă este de ordine publică, nu poate fi invocată direct în apel^[4], ci, în conformitate art. 130 alin. (2) NCPC, „trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe”. Excepţiile relative existente în cursul procesului de fond nu mai pot fi invocate în apel, întrucât nu au fost invocate în termen procedural – respectiv primul termen de judecată după săvârşirea neregularităţii conform art. 247 alin. (2) NCPC – faţă de acestea intervenind decăderea. Excepţiile relative şi chiar absolute invocate în termenul procedural şi respinse de instanţa de fond nu vor mai putea face obiectul unei noi invocări în apel, putând să reprezinte doar unul din motivele de apel. Limitele devoluţiunii în apel nu se aplică şi în cazul excepţiilor, cum se susţine în doctrină^[5] – cel puţin în sistemul Noului Cod de procedură civilă^[6] – aceasta neînsemnând că s-ar putea invoca direct în apel excepţiile care nu au fost invocate în faţa primei instanţe, însă această imposibilitate este datorată decăderii care operează în cazul excepţiilor relative existente în cursul procesului de fond, în temeiul art. 247 alin. (2) NCPC, iar nu limitelor efectului devolutiv al apelului astfel cum sunt ele stabilite prin art. 476 – 479 NCPC. În mod similar, excepţiile de ordine publică se pot invoca direct în apel ca urmare a prevederilor art. 247 alin. (1) NCPC, iar nu pentru că ar reprezenta o excepţie veritabilă de la limitele devoluţiunii apelului determinate de ceea ce s-a supus judecăţii în primă instanţă, de aceea teza finală a art. 479 alin. (1) NCPC trebuie interpretată ca fiind o consecinţă a dispoziţiilor legale precitate care permit invocarea direct în apel a excepţiilor absolute [art. 247 alin. (1) NCPC]. Aplicarea celor două reguli ale efectului devolutiv în apel, tantum devolutum quantum apellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum, în cazul excepţiilor procesuale, este riscantă din punct de vedere conceptual, deoarece s-ar putea ajunge la concluzia că instanţa de apel va putea soluţiona o excepţie invocată prin motivele de apel, dar care nu a fost invocată în primă instanţă până la primul termen de judecată după săvârşirea neregularităţii conform art. 247 alin. (2) NCPC. În realitate, s-ar putea, eventual, vorbi de limitele efectului devolutiv al apelului aplicabil excepţiilor relative procesuale respinse de prima instanţă, acestea neputând fi invocate ca şi motive de apel, dacă nu au fost invocate în termen în faţa primei instanţe, în faţa instanţei de apel invocându-se nelegalitatea şi netemeinicia respingerii excepţiei relative de către instanţa de fond.

Excepţiile relative intervenite după pronunţarea hotărârii primei instanţe pot fi invocate în faţa instanţei de apel, de către partea care justifică un interes, apelant sau pârât, fie prin cererea sau motivele de apel, respectiv întâmpinare, fie direct la primul termen de judecată în apel. Evident, excepţiile absolute, inclusiv cele intervenite după pronunţarea hotărârii primei instanţe pot fi invocate în orice stadiu al procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel.

DOWNLOAD FULL ARTICLE