Eterna criză a libertății activității didactice

 2. „Inamicii nepoftiți” ai proiectării activității didactice: democrația și libertatea

Constituția noastră omite să declare expres principiul libertății educației. Sigur că acest lucru nu reprezintă un impediment juridic din moment ce un asemenea principiu decurge din recunoașterea dreptului la educație în categoria drepturilor universale ale omului, drepturi care sunt fundamentate axiologic pe noțiunea de libertate și, ca și garant, pe aceea de drept și democrație. Fiindcă, așa cum afirma Robert A. Dahl, „democraţia tinde să asigure un câmp al libertăţii personale mai extins decât poate să promită orice alt fel de regim”^[27], opinie se bucură astăzi de o vastă apreciere teoretică. De altfel, caracterul democratic al dreptului la educație nici nu poate fi pus în discuție din moment ce un asemenea drept face parte din generația a doua a drepturilor omului (drepturi economice, sociale și culturale)^[28]. Ca să nu mai spunem că respectivul drept nu poate fi exclus nici din celelalte categorii. El este privit chiar ca o precondiție, respectiv ca un instrument de emancipare și de realizarea a tuturor celorlalte drepturi^[29]. Adică un drept care se manifestă sub formă de act liber al indivizilor, dar și liberator^[30], dat fiind faptul că scopul educație este acela de a asigura deplina dezvoltare a personalității umane, așa cum rezultă și din conținutul dispozițiilor art.13 din PIDESC.

Ceea ce înseamnă că doar prin educație omul poate explora dimensiunile corecte ale libertății și tot prin educație se poate desăvârși, desigur cu condiția ca educația să fie una pe măsura standardelor cerute de scop și, subînțeles, liberă. Așadar, dreptul la educație privește și libertatea de alegere a destinatarilor educației, dar și a furnizorilor serviciilor de educație, într-un climat democratic. De pildă, din conținutul art. 14 al Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene se desprinde ideea libertății înființării instituțiilor de învățământ, dar și obligativitatea respectării principiilor democratice. Adică a implementării acelor principii care să guverneze instituțiile și sistemele școlare de așa fel încât să răspundă aspirațiilor societății și dezvoltării plenare a omului.

Mai mult, din a doua jumătate a secolului trecut, autonomia instituțiilor școlare, libertatea și democratizarea sistemelor de învățământ au devenit obligații generale și solidare ale statelor. Iar o asemenea concluzie se desprinde și din discursurile politicilor educaționale, dar mai ales dintr-o gamă vastă de documente și tratate cu greutate juridică internațională și regională. Începând desigur cu Declarația universală a drepturilor omului (DUDO), care consacră libertatea de gândire, de conştiintă şi de religie^[31] și continuând cu Pactul internaţional cu privire la drepturile civile și politice (PIDCP)^[32], Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale (PIDESC)^[33], Tratatul de la Paris^[34], Tratatele de la Roma^[35], Tratatul de la Maastricht^[36], Convenția europeană a drepturilor omului^[37], Carta Social Europeană^[38], Convenția cu privire la drepturile copilului^[39], Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene^[40] ș.a.m.d.

Ori, în raport cu cele anteenunțate, constatăm că din economia literaturii pedagogice care a fundamentat noțiunea de proiectare a activității didactice rezultă altceva. Și anume faptul că activitatea didactică se desfășoară certamente într-o matrice decizional-etatică și depinde în linii esențiale de factorii politici, respectiv de legislație, de instituțiile statului și de autorități. Chestiuni care sub imperativul lui „trebuie” pot să nu se situeze întotdeauna într-o legătură cauzală cu aspirațiile societății sau cu reformele reale revendicate de educație, ca să nu mai vorbim de libertate. Tocmai aceste lucruri l-au determinat pe Petre Frangopol să susțină că, la nivelul țării noastre, „se urmăreşte după 1989 o uniformizare a valorii, o falsă evaluare după criterii şi grile originale ale Ministerului Educaţiei şi Cercetării (MEdC) favorizându-se oficial impostura”^[41]. Același autor prevestind că, fără o reformă care să ducă la o schimbare a oamenilor aflați la putere, orice reformă a învățământului și orice demers cu privire la îmbunătățirea calității educației va fi sortit eşecului^[42]. Sigur că nu intenționăm să politizăm atât de adânc tema analizată, însă sintetic, putem spune că proiectarea activității didactice, ca multe alte activități umane care se desfășoară sub tutela autorităților, frizează într-o manieră evidentă cel puțin 2 valori care stau la baza drepturile omului: libertatea (inclusiv libertatea de conștiință) pe care primii stoici o identificau cu natura și democrația sau, mai bine-zis, regulile de funcționare a democrației.

În legătură cu acestea, vom evoca un articol interesant^[43] în care autorul ne reamintește relaţia dintre autoritate şi libertatea individului, din perspectiva lui John Stuart Mill, unul dintre principalii artizani ai liberalismului şi statului de drept. Astfel, problema pe care autorul ne-o aduce în atenție, evident în lumina tezelor lui Mill, este aceea că nu există o identitate între poporul care exercită puterea și cel asupra căruia se exercită puterea. Iar cum puterea se exercită prin „actele autorităţii oficiale”, se ridică o serie de interogații: „Este omul mai liber, cu cât sunt mai multe legi?” „Sau, dimpotrivă?”, „Dacă libertatea individuală, căci despre această chestiune discutăm, este mai deplină cu cât există mai puţine legiferări, se mai justifică pledoaria în favoarea emiterii unor noi şi numeroase acte legislative?” „Nu cumva, atentăm, în felul acesta, la libertatea individuală, tocmai din dorinţa de a o apăra?” Și nu în ultim rând, câtă vreme „Poporul” care exercită puterea este altul decât cel asupra căruia se exercită puterea, „nu cumva şi în democraţie, oricât ar fi ea de evoluată, există posibilitatea ca puterea democratică să dorească ceea ce nu doreşte populaţia democratică”?

Practic, întrebările anteenunțate vin să demaște nesustenabilitatea vociferărilor care susțin că sistemul de învățământ ar avea un fundament democratic și ar urmări formarea unui model uman care să răspundă nevoilor și aspirațiilor individului și poporului/societății. Evident că această dramă, al cărei nume este realitatea școlară, este cauzată de penurii augmentate de o sarabandă de factori (recesiuni economice, cadre didactice neadecvate, sărăcie severă, abandon școlar etc.)^[44], însă toți acești factori reflectă calitatea precară a educației, iar lipsa democratizării și a autonomizării instituțiilor școlare nu face decât să o întrețină, desigur prin dictaturi instituționale. Concluzie care scoate în relief actualitatea acelei teorii mileniene care spune că „Învățământul de stat generalizat nu este altceva decât o născocire destinată să-i modeleze pe oameni după același calapod: și cum calapodul după care acel învățământ îi formează este unul pe placul puterii predominante în cadrul cârmuirii,… învățământul de stat, în măsura în care e eficace și încununat de succes, instaurează o tiranie asupra spiritului, tiranie ce conduce, în virtutea unei tendințe firești, și la una asupra trupului”^[45].

Ori credem că, în asemenea condiții, nu mai prezintă relevanță nici măcar faptul că în ultimele decenii Uniunea Europeană l-a redescoperit pe Socrate (ne referim la susținerea dezvoltării conversației euristice^[46] adusă la rang de metodă, procedeu sau chiar de strategie didactică) și nici abordarea conștiinței și identității europene prin educație^[47]. Deoarece toate asemenea deziderate teoretice sunt obstaculate de centralizarea excesivă a condiției actului didactic, inclusiv prin tehnicizări și normativizări exacerbate. Rezultatul fiind cel pe care-l vedem cu toții: în timp ce științele pedagogice continuă să-și glorifice eșecurile, societatea postmodernă se afundă într-o nemaiîntâlnită criză educațională, morală și identitară.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

1. Ardelean, A., Catană, L., Badea, D., ș.a. Didactica formării competenţelor. Arad, 2012;
2. Biroul de Advocacy al Salvați Copiii Europa din Bruxell. Raport. [accesat la 20.04.2022]. Disponibil: https://www.salvaticopiii.ro/sci-ro/files/2c/2cd8e751-50c6-4827-af47-6d051a94979d.pdf;
3. Bogdan, A. I. O Uniune Europeană, unită prin Educație: Politica Europeană Comună a Educației (PECE), 22 decembrie 2021. [accesat la 20.04.2022]. Disponibil: https://www.thenewfederalist.eu/o-uniune-europena-unita-prin-educa%C8%9Bie-politica-europeana-comuna-a?lang=fr;
4. Cerghit, I., Vlăsceanu, L. (coord.). Curs de pedagogie. Universitatea Bucureşti, 1988;
5. Consiliul Uniunii Europene. Combaterea inegalității în țările partenere. Bruxelles, 25 noiembrie 2019 [accesat la 20.04.2022]. Disponibil: https https://data.consilium.europa.eu/doc/document/ST-14456-2019-INIT/ro/pdf;
6. Cristea, S. Proiectarea pedagogică din perspectivă curriculară. Conferințele PRO DIDACTICA. [accesat la 20.04.2022]. Disponibil: https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Proiectarea%20pedagogica%20din%20perspectiva%20curriculara.pdf;
7. Dahl, A. R., Democracy and Its Critics. New Haven: Yale University Press,
   1989;
8. Dobozi, V., Funcțiile juridice vor fi preluate curând de roboți. În: Portal Universul Juridic, accesat 12 ianuarie 2023.;
9. Florea, M. E. Trăirea în contemporaneitate. În: Revista Omul și societatea, anul II, nr.3, 2011, Ed. Asociaţia Culturală Argedava, pp.43-50;
10. Frangopol, T. P., MEDIOCRITATE ŞI EXCELENŢĂ O RADIOGRAFIE A ŞTIINŢEI ŞI ÎNVĂŢĂMÂNTULUI DIN ROMÂNIA. Volumul 2. Cluj-Napoca: Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2005;
11. Ionescu, M., Instrucție și educație, Vasile Goldiș, University Press, Arad, 2007;
12. Ionescu, M. și Radu, I. Didactica modernă. Cluj-Napoca: Ed. Dacia, 1995;
13. Jipa, L., (coordon.) Mircescu, M. Didactica sau Teoria Instruirii. Curs universitar. Bucureşti, 2004;
14. Legislație internațională, europeană și națională;
15. Lucu, R. B., Instruirea şcolară. Iași: Ed. Polirom, 2001;
16. Mehedi M., The Realization of the Right to Education, Including
    Education in Human Rights. The Content of the Right to Education, Documentul UN nr. E/CN.4/Sub.2/1999/10, 1999;
17. Meyer-Bisch, P.,The right to education in the context of cultural rights. Studiu prezentat în cea de-a XIX-a sesiune a Comitetului O.N.U. pentru Drepturile Economice, Sociale și Culturale, 30.11.1998, Documentul U.N. cu nr. E/C.12/1998/17;
18. Mill, J. St., Despre libertate. Traducere de Iliescu A.-P., București:Ed. Humanitas, 2014;
19. Noica, C. [accesat la 20.04.2022]. Disponibil: https://www.youtube.com/watch?v=L91Df5edn30;
20. Nowak M., The right to education. În: Economic, Social and Cultural Rights. A Textbook. Second Revised Edition, Dordrecht, 2001;
21. Pătrăuță, T. Fundamentele Pedagogiei. Platforma online UVVG Arad;
22. Tiron, E., Stanciu, T., Teoria și metodologia instruirii; Teoria și metodologia evaluării. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 2019;
23. Țoc, S. Clasă și educație. Inegalitate și reproducere socială în învățământul românesc. București: Ed. Pro Universitaria, 2018.