EL DIVORCIO NOTARIAL DURANTE LA PANDEMIA DE COVID-19

Resumen

Comparado con otros procedimientos notariales, el procedimiento de divorcio es relativamente simple y no implica una interacción intensa entre el notario público y las partes. Prácticamente, en el procedimiento notarial de divorcio, los cónyuges se presentan en la notaría solo dos veces, respectivamente, una vez, el día de la presentación de la solicitud de divorcio y la segunda vez, después de la expiración del período de reflexión de 30 días, que es el mismo dia cuando el notario público finaliza el procedimiento. Sin embargo, aun así, la situación generada por la pandemia Covid‑19 se dejó sentir, en el sentido de que los notarios públicos tomaron diversas medidas con el fin de reducir al máximo la interacción con las partes.

De hecho, la pandemia de Covid 19 dejó su huella en toda la actividad notarial, no solo en el procedimiento de divorcio, porque los notarios públicos debían adaptarse a la situación, por un lado, para asegurar la continuidad de los servicios notariales en un estado de emergencia o alerta y, por otro lado, era necesario que tomaran las medidas necesarias para respetar el distanciamiento social.

 

Palabras‑clave: divorcio, procedimiento notarial, notario público, pandemia, Covid‑19.

 

 1. Introducere

Legea 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proce­selor este cea prin care, chiar anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, s‑a permis aplicarea textelor acestuia în materia divorţului. Modificările principale survenite în urma adoptării acestei legi a ”micii reforme în justiţie” au constat în introducerea posibilităţii obţinerii divorţului şi în faţa notarului public sau a ofiţerului de stare civilă şi în eliminarea condiţiei privind trecerea unui anumit termen de la data încheierii căsătoriei, precum şi a condiţiei de a nu exista copii minori. Totuşi, această din urmă condiţie a fost menţinută pentru procedura divorţului în faţa notarului public sau a ofiţerului de stare civilă.

În prezent, noul Cod civil menţine, în mare parte, dispoziţiile introduse prin Legea nr. 202/2010, fiind reconsiderat doar divorţul prin acordul soţilor, în sensul în care a fost introdusă posibilitatea soţilor de a divorţa prin procedură notarială, chiar şi atunci când există copii minori, rezultaţi din căsătorie sau adoptaţi, atâta timp cât soţii se înţeleg asupra consecinţelor divorţului pentru minor. Mai mult decât atât, la depunerea cererii în faţa notarului public s‑a admis posibilitatea reprezentării oricăruia dintre soţi printr‑un mandatar cu procură autentică^[1].

Astfel, art. 375 alin. (1) şi (2) C. civ., legiuitorul îi conferă notarului public competenţa de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor, prin eliberarea unui certificat de divorţ, atât în cazul în care soţii nu au copii minori, cât şi în situaţia în care există copii minori rezultaţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, în acest din urmă caz, desfacerea căsătoriei prin procedură notarială fiind posibilă numai cu condiţia ca soţii să convină asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care îl vor purta după divorţ, exercitarea autorităţii părin­teşti de către ambii părinţi, stabilirea locuinţei copiilor după divorţ, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat şi fiecare dintre copii, precum şi stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.

De asemenea, procedura divorţului pe cale notarială este reglementată şi de Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, prin dispoziţiile art. 12 lit. p), art. 15 lit. e) şi art. 138, precum şi de art. 267‑278 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995 (denumit în continuare „Regulament”).

Procedura divorţului notarial este o procedură relativ simplă, comparativ cu alte proceduri care se desfăşoară în faţa notarului public, însă chiar şi asupra procedurii divorţului, pandemia Covid‑19 şi‑a pus amprenta. Astfel, deşi, în cadrul acestei proceduri, soţii se prezintă doar de două ori în faţa notarului public, respectiv, o dată la depunerea cererii de divorţ şi apoi, încă o dată, la termenul stabilit pentru finalizarea procedurii, notarii publici au luat măsuri în scopul de a reduce cât mai mult posibil contactul fizic dintre părţi şi notar.

Anterior pandemiei, soţii care intenţionau să divorţeze pe cale notarială, se programau la un notar public în vederea depunerii de divorţ şi, în ziua stabilită, se prezentau la biroul notarial, având asupra lor toate actele necesare (cărţi de identitate, certificatul de căsătorie şi certificatele de naştere ale lor şi ale copiilor minori, după caz), iar notarul public redacta pe loc cererea, care era semnată de către cei doi soţi. În prezent, însă, având în vedere contextul pandemic, majoritatea notarilor public solicită soţilor ca anterior prezentării în vederea semnării şi depunerii cererii de divorţ, să transmită copii după actele de identitate, după actele de stare civilă ale soţilor şi ale copiilor minori, dacă este cazul, pentru ca, la data stabilită de comun acord cu soţii, notarul public să aibă cererea deja redactată, urmând ca aceasta să fie doar semnată de către cei doi soţi.

Astfel, se poate observa faptul că notarii publici, pe lângă măsurile referitoare la purtatul măştii de protecţie în interiorul biroului şi cele referitoare la distanţarea socială, au fost nevoiţi să ia propriile măsuri, raportate la fiecare procedură notarială în parte.

În cele ce urmează, vom încerca să analizăm procedura divorţului pe cale notarială, cu particularităţile generate de pandemia Covid‑19.

 

2. Competenţa materială

În ceea ce priveşte competenţa materială a notarului public de a constata desfacerea căsătoriei, aşa cum am arătat anterior, aceasta reiese atât din dispoziţiile Codului civil, cât şi din cele ale Legii nr. 36/1995 şi ale Regulamentului.

În acest sens, având în vedere faptul că procedura divorţului pe cale notarială este una necontencioasă, asemenea tuturor celorlalte acte şi proceduri notariale, este lesne de înţeles că principalul aspect pe care îl va analiza notarul public este existenţa acordului dintre soţi, aşa încât competenţa materială va fi analizată, în principal, sub aspectul existenţei acestui acord, care trebuie să privească, aşa cum am arătat, atât acordul cu privire la desfacerea căsătoriei, cât şi cel referitor la toate celelalte aspecte pe care divorţul le implică, mai ales atunci când există copii minori.

În literatura de specialitate^[2], s‑a exprimat opinia conform căreia acordul soţilor ar fi unic, dar totuşi, divizat în două elemente şi anume: unul principal şi unul secundar.

Astfel, s‑a arătat faptul că elementul principal al acordului presupune, pe de o parte acordul cu privire la desfacerea căsătoriei, iar, pe de altă parte, acordul cu privire utilizarea procedurii notariale pentru a obţine desfacerea căsătoriei.

Apoi, în ceea ce priveşte elementul secundar al acordului, acesta este repre­zentat de alte două coordonate, una generală şi una specială, după cum urmează:

‑ acordul soţilor cu privire la numele de familie pe care îl va purta fiecare dintre ei după divorţ – condiţie generală, aplicabilă atât divorţului fără copii minori, cât şi celui în care există copii minori;

‑ acordul soţilor în ceea ce priveşte efectele desfacerii căsătoriei asupra copiilor minori – condiţie specială, aplicabilă exclusiv desfacerii căsătoriei dintre soţi care au copii minori şi care, la rândul său, se divide în alte patru subcomponente care trebuie să se regăsească în convenţia soţilor referitoare la copii minori, în confor­mitate cu dispoziţiile art. 375 C. civ. şi art. 270 şi 272 din Regulament, acestea fiind:

‑ exercitarea în comun a autorităţii părinteşti;

‑ stabilirea locuinţei copiilor minori după divorţ;

‑ modalităţile de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat şi fiecare dintre copii;

‑ contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.

În ceea ce ne priveşte, suntem de acord cu opinia doctrinară evocată şi considerăm că analizarea acordului dintre soţi conform celor de mai sus este esenţială, chiar în ordinea arătată anterior, având în vedere faptul că ar fi inutil spre exemplu, ca soţii să fie întrebaţi cu privire la stabilirea locuinţei copiilor minori după divorţ, dacă nu există, în primul rând acordul cu privire la desfacerea căsătoriei. Mai mult decât atât, acordul dintre soţi cu privire la toate aspectele arătate este cu atât mai important cu cât, lipsa acordului cu privire la oricare dintre aceste aspecte constituie motiv de respingere a cererii de divorţ.

 

3. Competenţa teritorială

Pentru a putea înregistra o cerere de divorţ, este necesar ca notarul public să determine legea aplicabilă şi să îşi verifice competenţa teritorială, chiar în această ordine, potrivit dispoziţiilor art. 138 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, coroborate cu cele ale art. 267 alin. (2) din Regulament.

În vederea stabilirii legii aplicabile, notarul public, va verifica dacă există elemente de extraneitate în legătură cu desfacerea căsătoriei. În acest sens, este necesară analizarea prevederilor art. 2597‑2602 C. civ. şi, după caz, Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorţului şi separării de corp^[3].

Ulterior verificării legii aplicabile divorţului, notarul public are obligaţia de a‑şi verifica competenţa teritorială, în conformitate cu dispoziţiile art. 15 lit. e) din Legea nr. 36/1995, coroborat cu cele ale art. 267 din Regulament, care stabilesc o competenţă alternativă, astfel că soţii pot alege să se adreseze oricărui notar public cu sediul biroului în circumscripţia judecătoriei sau a Tribunalului Bucureşti, în a cărei rază teritorială s‑a încheiat căsătoria^[4] sau se află ultima locuinţă comună a soţilor.

Conform art. 267 alin. (4) din Regulament, în cazul în care notarul public stabileşte faptul că desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor este de competenţa altui birou notarial, acesta va îndruma părţile să se adreseze notarului public competent. În această ipoteză, dacă părţile insistă, totuşi să înregistreze cererea de divorţ cu încălcarea regulilor de competenţă teritorială, notarul public va proceda, în temeiul art. 267 alin. (2) din Regulament, la înregistrarea cererii, pronunţând ulterior o încheiere de respingere a acesteia. De asemenea, în cazul în care în circumscripţia respectivă funcţionează mai multe birouri notariale, oricare dintre acestea fiind competent din punct de vedere teritorial, totuşi, competenţa de îndeplinire a divorţului prin acordul părţilor aparţine biroului notarial care şi‑a înregistrat primul cererea în Registrul Naţional Notarial de Evidenţă a Cererilor de Divorţ (RNNECD)^[5], conform dispoziţiilor art. 267 alin. (5) din Regulament.

Având în vedere faptul că proba locului încheierii căsătoriei nu ridică probleme deosebite, acesta fiind menţionat pe certificatul de căsătorie, în practică, notarii publici pot întâmpina dificultăţi în încercarea de a‑şi verifica competenţa teritorială după ultima locuinţă comună a soţilor.

Potrivit art. 268 din Regulament, „prin ultima locuinţă comună se înţelege ultima locuinţă în care au convieţuit soţii. Dovada ultimei locuinţe comune se face, după caz, cu actele de identitate ale soţilor, din care rezultă domiciliul comun sau reşedinţa comună a acestora, ori, dacă nu se poate face dovada în acest fel, prin declaraţie autentică a fiecăruia dintre soţi din care să rezulte care a fost ultima locuinţă comună a acestora. Declaraţia se va consemna în cererea de divorţ şi în încheierea de admitere a cererii de divorţ.”

Art. 4 alin. (3) din Instrucţiunile privind îndeplinirea procedurii divorţului de către notarii publici^[6] (denumite în continuare „Instrucţiuni”) stabileşte faptul că „dovada ultimei locuinţe comune se va face, după caz, prin actul de identitate, dacă a fost domiciliul măcar al unuia dintre soţi sau prin înscrisul care dovedeşte proprietatea ori deţinerea folosinţei (vânzare‑cumpărare, donaţie, închiriere, comodat etc.). Dacă soţii au convieţuit într‑o locuinţă asupra căreia nu deţineau niciun titlu (de exemplu, locuinţa unuia dintre părinţi sau a unei rude sau cunoştinţe) dovada se va face prin declaraţie autentică a ambilor, dată pe propria răspundere şi consemnată atât în cererea de divorţ, cât şi în încheierea de admitere a cererii de divorţ”.

Astfel, observăm faptul că, potrivit Instrucţiunilor, ar fi posibil ca notarul public să considere locuinţă comună care ar putea să îi atragă competenţa teritorială, inclusiv locuinţa menţionată în actul de identitate al unui singur soţ, dacă părţile ar indica acea locuinţă ca fiind cea comună. În ceea ce ne priveşte, suntem de acord cu opinia doctrinară^[7] conform căreia, având în vedere forţa normativă superioară a dispoziţiilor art. 268 din Regulament, comparativ cu cele ale art. 4 alin. (3) din Instrucţiuni – care au doar valoare de recomandare, derogând de la dispoziţiile Legii nr. 36/1995 şi cele ale Regulamentului–, de fiecare dată când domiciliul sau reşedinţa soţilor nu este aceeaşi în ambele acte de identitate, notarul public va considera că dovada locuinţei comune nu se va putea face cu actele de identitate ale soţilor, sens în care se impune instrumentarea unei declaraţii pe proprie răspundere. Totodată, considerăm că declaraţia se impune inclusiv în cazul în care soţii ar prezenta un înscris doveditor al dreptului de proprietate sau al dreptului de folosinţă al unui spaţiu.

Prin urmare, considerăm că notarul public, pentru a verifica dacă este competent din punct de vedere teritorial după criteriul locului ultimei locuinţe comune a soţilor, trebuie să se supună dispoziţiilor Regulamentului, sens în care sunt posibile două ipoteze:

‑ în cazul în care din actele de identitate ale soţilor rezultă domiciliul sau reşedinţa comună a acestora, notarul public îşi va verifica competenţa în funcţie de acestea;

‑ în situaţia în care există neconcordanţă între domiciliile/reşedinţele soţilor din actele de identitate, soţii vor trebui să dea o declaraţie autentică pe proprie răspundere prin care să precizeze ultima lor locuinţa comună, adresa acesteia fiind folosită de notarul public pentru a‑şi verifica competenţa.

 

4. Întocmirea cererii de divorţ şi primirea acesteia de către notarul public

Potrivit art. 376 alin. (1) C. civ., cererea de divorţ se depune de soţi împreună. Referitor la acelaşi aspect, art. 269 din Regulament reglementează obligativitatea soţilor de a se prezenta personal în faţa notarului public, pentru depunerea cererii de divorţ, precum şi ulterior, în cadrul procedurii, pentru stăruinţa în cererea de divorţ şi exprimarea consimţământului liber şi neviciat cu privire la desfacerea căsătoriei.

Prin excepţie, art. 376 alin. (2) C. civ., coroborat cu art. 269 din Regulament, permite depunerea cererii de divorţ la notarul public şi prin procură autentică specială, care va cuprinde toate menţiunile necesare, potrivit legii, la depunerea cererii. În acest sens, considerăm că, de vreme ce dispoziţiile legale nu disting, mandatar ar putea fi chiar soţul mandantului sau soţii ar putea fi reprezentaţi la depunerea cererii de divorţ de către un mandatar comun.

Cererea de divorţ se face în scris şi se semnează personal de către soţi sau prin mandatar, în faţa notarului public la care se depune cererea, în temeiul art. 270 alin. (1) din Regulament.

Potrivit art. 270 alin. (2) din Regulament, cererea de divorţ va cuprinde declaraţia soţilor că au ori nu copii minori născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, acordul de principiu al ambilor părinţi cu privire la copiii minori, precum şi învoiala acestora asupra numelui de familie pe care îl va purta fiecare dintre soţi după divorţ. Prin urmare, ori de câte ori există copii minori, cererea de divorţ va cuprinde acordul de principiu al soţilor cu privire la toate aspectele asupra cărora aceştia trebuie să se înţeleagă, prevăzute de art. 375 alin. (2) C. civ., acord care se poate modifica, în limitele prevăzute de lege, până la data soluţionării procedurii de divorţ.

Cererea de divorţ va fi însoţită, conform art. 270 alin. (3) din Regulament, de fotocopii de pe certificatele de naştere ale soţilor, precum şi de pe actele de identitate ale acestora şi, după caz, ale copiilor minori. Totodată, odată cu depunerea cererii de divorţ, soţii au obligaţia de a prezenta notarului public certificatul de căsătorie emis de autorităţile române, în original, de pe care se va face copie legalizată, care va fi anexată la cererea de divorţ. Originalul certificatului de căsătorie se reţine de către notarul public până la eliberarea certificatului de divorţ, în conformitate cu dispoziţiile art. 270 alin. (4) din Regulament, pentru a evita situaţia în care soţii ar putea depune o cerere similară la un alt birou notarial.

La primirea cererii de divorţ, notarul public verifică identitatea părţilor^[8] şi dacă datele înscrise în cererea de divorţ corespund cu datele anexate cererii, în temeiul art. 270 alin. (5) din Regulament. În acest sens, notarul public va identifica părţile conform regulilor generale prevăzute de art. 85 din Legea nr. 36/1995 şi anume prin: acte de identitate prevăzute de lege, paşapoarte, în condiţiile legii sau atestarea avocatului care asistă partea, identificarea acestuia făcându‑se cu actul de identitate.

După cum am arătat deja, în cadrul procedurii de divorţ pe cale notarială, interacţiunea notarului public cu părţile este destul de redusă. Totuşi, în ceea ce priveşte etapa depunerii cererii de divorţ, notarii publici au fost nevoiţi să se adapteze la situaţia generată de pandemia Covid‑19. Astfel, în încercarea de a minimaliza contactul direct cu părţile, se solicită acestora, ca anterior prezentării la biroul notarial în vederea depunerii şi semnării cererii de divorţ, să pună la dispoziţia notarului public, prin orice mijloace, copii după cărţile de identitate şi după actele de stare civilă necesare pentru redactarea cererii de divorţ care urmează să fie semnată de către cei doi soţi în ziua în care se vor prezenta la birou, conform programării.

În cele din urmă, ultima condiţie care este necesar a fi îndeplinită pentru valabila sesizare a notarului public în vederea soluţionării divorţului este cea de achitare a onorariului, în conformitate cu dispoziţiile art. 271 alin. (1) din Regulament.

 

5. Procedura ulterioară primirii cererii de divorţ

În conformitate cu dispoziţiile art. 271 alin. (1) C. civ., în ziua primirii cererii, notarul public înregistrează cererea în registrul de divorţuri al biroului notarial, după ce a verificat dacă este competent şi dacă a fost plătit onorariul. Ulterior, pentru a putea continua procedura de divorţ, notarul public are obligaţia, prevăzută de art. 271 alin. (2) din Regulament, de a verifica în Registrul Naţional Notarial de Evidenţă a Cererilor de Divorţ (RNNECD), să nu mai fie înregistrată de către aceiaşi soţi o altă cerere de divorţ, iar în cazul în care nu mai există o altă înregistrare, cererea de divorţ va fi înregistrată şi în RNNECD, primind un număr de înregistrare unic la nivel naţional.

După efectuarea operaţiunilor sus‑menţionate, acordă soţilor un termen de reflecţie de 30 de zile şi îi informează despre aceasta la momentul înregistrării cererii, conform art. 271 alin. (3) din Regulament. Astfel, notarul public, va proceda la fixarea unui termen pe care îl va aduce la cunoştinţa părţilor, precizându‑le data şi ora la care aceştia trebuie să se prezinte personal la biroul notarial.

La expirarea termenului fixat de către notarul public, în caz de neprezentare a soţilor şi în lipsa unei cereri de amânare a acestora, notarul public respinge cererea de divorţ prin încheiere, în temeiul art. 271 alin. (4) din Regulament.

 

6. Procedura specială în cazul divorţului cu copii minori

Aşa cum am arătat anterior, potrivit art. 375 alin. (2) C. civ., divorţul prin acordul soţilor poate fi constatat de către notarul public şi în cazul în care există copii minori rezultaţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, dacă soţii convin asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care îl vor purta după divorţ, exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, stabilirea locuinţei copiilor după divorţ, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat şi fiecare dintre copii, precum şi stabilirea contribuţiei părinţilor la chel­tuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.

Prin urmare, conform art. 374 alin. (1) C. civ. coroborat cu art. 375 alin. (2)
C. civ., ori de câte ori soţii au copii minori, divorţul, fie el şi consensual, este de competenţa instanţei de judecată doar în situaţia în care soţii nu convin asupra tuturor aspectelor referitoare la relaţia dintre părinţi şi copii. În celelalte cazuri, însă, în care soţii se înţeleg asupra tuturor aspectelor privitoare la copiii lor minori, divorţul prin acordul părţilor poate fi constatat prin procedură notarială.

Fiind vorba despre o procedură specială, spre deosebire de cererea de divorţ pe care soţii o depun în cazul divorţului fără copii minori, în temeiul art. 270
alin. (2) din Regulament, atunci când există copii minori, cererea de divorţ va cuprinde, printre altele, şi acordul de principiu al ambilor părinţi cu privire la copiii minori. În acest sens, art. 272 stipulează faptul că, în vederea admiterii cererii de divorţ în cazul în care există copii minori, notarul public sesizează autoritatea competentă, ataşând cererii proiectul acordului soţilor cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti, locuinţa copiilor după desfacerea căsătoriei, modalitatea de păstrare a legăturilor personale şi stabilirea contribuţiei fiecăruia dintre părinţi la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copiilor după divorţ. Ulterior, în baza aceluiaşi text de lege, la dosarul cauzei se depune raportul de anchetă socială, în vederea soluţionării procedurii de divorţ pe cale notarială.

În ceea ce priveşte raportul de anchetă socială, aşa cum am arătat, în temeiul art. 272 din Regulament, notarul public sesizează autoritatea competentă, ataşând cererii proiectul acordului soţilor cu privire la copiii minori. Conform art. 229 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, „până la reglementarea prin lege a organizării şi funcţionării instanţei de tutelă, raportul de anchetă psihosocială prevăzut de Codul civil este efectuat de autoritatea tutelară, cu excepţia anchetei prevăzute la art. 508 alin. (2), care se efectuează de direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului.”

Anterior pandemiei Covid‑19, în vederea elaborării raportului de anchetă psiho‑socială, reprezentanţii Serviciului Autoritate Tutelară din cadrul primăriei în raza căreia urma să fie stabilită locuinţa minorului după divorţ, se deplasau la adresa unde era situată respectiva locuinţă pentru a verifica dacă aceasta îndeplineşte toate condiţiile necesare dezvoltării armonioase a minorului. În prezent, însă, având în vedere contextul pandemic, reprezentanţii Autorităţii tutelare nu se mai deplasează efectiv la imobilul unde urmează a fi stabilită locuinţa minorului după divorţ, în scopul de a limita contactul dintre aceştia şi soţi/copil. Astfel, se solicită soţilor să se prezinte la sediul primăriei, la Serviciul Autoritate tutelară, unde prezintă înregistrări video şi poze cu locuinţa unde doresc să se stabilească domiciliul minorului după desfacerea căsătoriei, iar pe baza acestora, reprezentanţii Autorităţii tutelare stabilesc dacă locuinţa respectivă este potrivită pentru minor şi dacă stabilirea locuinţei în acel imobil este în interesul superior al minorului.

Fie că vorbim despre divorţul cu copii minori pronunţat pe cale judiciară sau despre cel constatat prin procedură notarială, art. 264 C. civ. şi art. 29 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului^[9] prevăd obligativitatea ascultării copilului de peste 10 ani şi posibilitatea ascultării copilului care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă se apreciază că acest lucru este necesar pentru soluţionarea cauzei sau dacă această ascultare este solicitată de copil. Opiniile copilului vor fi luate în considerare în raport cu vârsta şi gradul său de maturitate.

 

7. Admiterea cererii de divorţ şi eliberarea certificatului de divorţ

Conform, art. 273 din Regulament, dacă soţii stăruie în cererea de divorţ şi dacă, în acest sens, consimţământul lor este liber şi neviciat, după autentificarea acordului părinţilor cu privire la copiii minori, notarul public întocmeşte o încheiere de admitere a cererii de divorţ prin acordul părţilor, încheiere prin care constată că aceştia îşi exprimă consimţământul liber şi neviciat şi sunt îndeplinite, cumulativ, şi celelalte condiţii prevăzute de Codul civil pentru desfacerea căsătoriei.

În acelaşi sens, art. 6 alin. (1) din Instrucţiuni prevede faptul că „la termenul fixat, notarul public va verifica: a) dacă ambii soţi sunt prezenţi personal; b) dacă soţii stăruie în cererea de divorţ; c) dacă sunt de acord cu numele pe care aceştia îl vor purta după divorţ; d) dacă îşi menţin celelalte declaraţii date cu ocazia depunerii cererii de divorţ; e) dacă aceştia îşi pot exprima consimţământul liber şi neviciat; f) dacă niciunul dintre soţi nu este pus sub interdicţie; g) dacă, până la termenul fixat, nu a intervenit naşterea sau adopţia unui copil”. Totodată, potrivit art. 6 alin. (2) din Instrucţiuni, „în cazul în care, în urma verificării, notarul constată că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de mai sus, va proceda la întocmirea încheierii de admitere a cererii de divorţ, (…), prin care va constata desfacerea căsătoriei şi va dispune eliberarea certificatului de divorţ.”

Astfel, în principiu, la termenul fixat pentru finalizarea procedurii de divorţ, după expirarea termenului de reflecţie de 30 de zile, fie că există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, interacţiunea notarului public cu părţile este destul de redusă, nefiind afectată în mod special de pandemia Covid‑19. Practic, există două ipoteze, după cum urmează:

‑ ipoteza în care soţii nu au copii minori, astfel că, la termenul fixat, notarul public va avea deja redactate încheierea de admitere a cererii de divorţ, pe care soţii o vor semna şi certificatul de divorţ, pe care îl va elibera părţilor;

‑ ipoteza în care soţii au copii minori, caz în care notarul public va autentifica acordul părinţilor cu privire la copiii minori, iar soţii vor semna şi de aceasta dată încheierea de admitere a cererii de divorţ şi vor primi certificatul de divorţ.

Astfel, se poate observa faptul că interacţiunea notarului public cu părţile, în această etapă a procedurii de divorţ pe cale notarială, este una cât se poate de redusă.

Totuşi, între momentul emiterii încheierii de admitere şi cel al eliberării certificatului de divorţ, mai există o etapă, prevăzută de art. 275 din Regulament şi de Normele metodologice RNNECD. Mai exact, după semnarea încheierii de admitere de către soţi, notarul public şi alte persoane îndreptăţite, după caz, notarul public va trimite o cerere către Registrul Naţional Notarial de Evidenţă a Cererilor de Divorţ (RNNECD), iar operatorul acestui registru, va solicita Registrului unic al certificatelor de divorţ, ţinut de Ministerul Afacerilor Interne, obţinerea numărului unic de certificat de divorţ, conform art. 8 alin. (1) din Normele metodologice RNNECD. Astfel, Registrul unic al certificatelor de divorţ comunică la RNNECD numărul certificatului de divorţ sau, după caz, dacă pentru soţii în cauză a fost emis deja un număr de certificat, iar la rândul său RNNECD va comunica răspunsul către biroul notarial în maxim o oră de la primirea cererii, potrivit art. 8 alin. (4) din Normele metodologice RNNECD.

Prin urmare, abia ulterior acestei proceduri, dacă soţii stăruie în divorţ, notarul public va putea proceda la eliberarea certificatului de divorţ, fără a face vreo menţiune în acesta despre culpa soţilor, conform art. 376 alin. (4) C. civ.

Certificatul de divorţ este un înscris autentic, fiind întemeiat pe încheierea de admitere a cererii de divorţ. Astfel, se poate spune că certificatul de divorţ face corp comun cu încheierea de admitere, caracterul său autentic fiind determinat de elementele care conferă autenticitate încheierii^[10].

Momentul eliberării certificatului de divorţ prezintă o importanţă deosebită, deoarece de la acea dată, căsătoria este desfăcută, după cum prevede şi art. 382 alin. (3) C. civ., care stipulează faptul că, în cazul divorţului prin acordul soţilor pe cale administrativă sau prin procedură notarială, „căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de divorţ”. Probabil că aceeaşi este şi raţiunea art. 7 alin. (5) din Instrucţiuni, care prevede faptul că „redactarea şi semnarea încheierii finale de către toate părţile, obţinerea numărului certificatului de divorţ de la RUCD şi redactarea şi eliberarea certificatului de divorţ au loc în aceeaşi zi, respectiv la termenul acordat pentru desfacerea căsătoriei.”

Data eliberării certificatului de divorţ, fiind cea de la care se consideră desfăcută căsătoria, prezintă interes şi prin prisma faptului că aceasta este data de la care se produc efectele desfacerii căsătoriei, atât cele patrimoniale, cât şi cele nepatrimoniale.

Deşi faţă de terţi, desfacerea căsătoriei produce efecte doar odată cu efectuarea menţiunilor în actele de stare civilă, faţă de soţi, însă, desfacerea căsătoriei operează chiar din momentul în care li s‑a eliberat certificatul de divorţ, ceea ce este firesc, având în vedere faptul că, prin emiterea certificatului de divorţ, notarul public doar ia act de acordul soţilor cu privire la desfacerea căsătoriei, fără a administra probe sau a pune în discuţie culpa vreunuia dintre aceştia.

Totuşi, deşi este, aşa cum am menţionat, un act care constată un acord al părţilor, certificatul de divorţ are efecte constitutive asupra statutului personal al fiecăruia dintre soţi, deoarece, odată eliberat, se modifică starea civilă a acestora, trecând de la statutul de „persoană căsătorită”, la cel de „persoană necăsătorită”^[11].

 

 8. Respingerea cererii de divorţ

În ceea ce priveşte respingerea cererii de divorţ de către notarul public, aceasta nu ridică probleme deosebite în practică, dat fiind faptul că art. 277 din Regulament prevede expres şi limitativ situaţiile în care notarul public va proceda la respingerea cererii.

Astfel, conform art. 277 din Regulament „notarul public emite o încheiere de respingere a cererii de divorţ în următoarele cazuri în care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru desfacerea căsătoriei prin acordul părţilor:

a) nu are competenţa să soluţioneze cererea de divorţ;

b) unul dintre soţi este pus sub interdicţie;

c) unul dintre soţi nu îşi poate exprima consimţământul liber şi neviciat;

d) la depunerea cererii de divorţ nu sunt prezenţi ambii soţi personal sau prin mandatar;

e) unul dintre soţi sau mandatarul refuză să semneze cererea personal, în faţa notarului public;

f) soţii refuză să dea declaraţiile prevăzute de prezentul regulament;

g) soţii nu se înţeleg cu privire la numele de familie care urmează a fi purtat după divorţ de către fiecare dintre ei;

h) soţii nu prezintă, la depunerea cererii de divorţ, actul de căsătorie în original;

i) unul dintre soţi se prezintă în faţa notarului public la termenul de 30 de zile acordat şi declară că nu mai stăruie în cererea de divorţ;

j) unul dintre soţi nu mai stăruie în cererea de divorţ, întrucât nu s‑a prezentat în faţa notarului public la termenul stabilit pentru a declara că stăruie în cererea de divorţ;

k) cererea a rămas fără obiect, întrucât căsătoria dintre soţi a fost desfăcută de către o altă autoritate competentă;

l) soţii se împacă;

m) soţii îşi retrag cererea de divorţ;

n) soţii nu se înţeleg cu privire la obligaţiile pe care le au în legătură cu copiii minori sau cu privire la numele ce urmează să îl poarte după divorţ;

o) înainte de finalizarea procedurii de divorţ unul dintre soţi a decedat, căsătoria încetând în acest mod.”

Astfel, după cum rezultă din dispoziţiile legale sus‑menţionate, dacă unul dintre soţi, sau chiar ambii, nu se prezintă la termenul fixat de către notarul public pentru desfacerea căsătoriei, acesta din urmă la proceda la emiterea unei încheieri de respingere. În acest caz, soţii vor trebui să depună o nouă cerere de divorţ, pentru a se deschide un nou dosar şi vor achita, din nou, taxele aferente procedurii, care va urma, încă o dată, toate etapele arătate anterior. Prin excepţie, aşa cum am arătat deja, art. 271 alin. (4) din Regulament admite posibilitatea unei amânări, cu condiţia să existe acordul ambilor soţi.

Deşi, ca regulă generală, încheierile de respingere date de către notarul public pot fi atacate cu plângere în termen de 10 zile de la comunicare, la judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială îşi desfăşoară activitatea notarul public, în cazul procedurii divorţului, există o excepţie şi anume aceea că încheierea de respingere a acestei proceduri nu are cale de atac. Astfel, potrivit art. 378 alin. (1) C. civ. „Dacă nu sunt îndplinite condiţiile art. 375, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public respinge cererea de divorţ.”, iar conform art. 378 alin. (2) C. civ., „împotriva refuzului ofiţerului de stare civilă sau notarului public nu există cale de atac, dar soţii se pot adresa cu cererea de divorţ instanţei de judecată, pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut de lege”.

Totuşi, având în vedere faptul că refuzul notarului poate fi unul abuziv şi neîntemeiat, legiuitorul a acoperit această ipoteză prin dispoziţiile art. 378 alin. (3) C. civ., conform căruia „pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofiţerului de stare civilă sau notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor şi de a emite certificatul de divorţ, oricare dintre soţi se poate adresa, pe cale separată, instanţei competente”.

 

9. Concluzii

Opţiunea legiuitorului de a reglementa divorţul prin procedură notarială este dovada faptului că instituţia desfacerii căsătoriei a evoluat de la caracterul excepţional, pe care îl avea în temeiul dispoziţiilor Codului familiei, la o procedură simplă, des întâlnită în practică, care poate îmbrăca mai multe forme.

Totodată, constatăm şi faptul că reglementările în materie de divorţ au evoluat de la o formulare negativă la una pozitivă, evoluţie aflată în strânsă legătură cu intenţia legiuitorului de a realiza o liberalizare a instituţiei divorţului pe care o putem observa, tocmai prin reglementarea divorţului pe cale administrativă şi pe cale notarială, ca proceduri extrajudiciare de desfacere a căsătoriei.

Deşi, probabil, scopul principal al reglementării acestor două modalităţi de desfacere a căsătoriei a fost acela de a ajuta la degrevarea instanţelor judecătoreşti, considerăm că legiuitorul, prin introducerea acestor două proceduri, a dorit să ofere soţilor aflaţi în imposibilitatea de a continua căsătoria, din cauza unor motive care au afectat grav şi iremediabil relaţiile dintre ei, o posibilitate relativ rapidă, simplă şi mai puţin costisitoare de desfacere a căsătoriei.

În ceea ce ne priveşte, suntem de părere că divorţul prin procedură notarială este cea mai bună alternativă pe care soţii o pot alege pentru desfacerea căsătoriei. Această procedură oferă numeroase avantaje soţilor, cum ar fi: asigură păstrarea confidenţialităţii întregii proceduri; este o procedură simplă, care nu solicită altceva din partea soţilor decât prezenţa în faţa notarului şi exprimarea consimţământului cu privire la desfacerea căsătoriei; are costuri relativ reduse; durata procedurii este, de asemenea, relativ redusă; notarul public realizează toată documentaţia necesară procedurii şi, poate cel mai important aspect, asigură respectarea obligaţiilor asumate cu privire la copiii minori, întrucât, aşa cum am arătat, acordul parental se bucură de caracterul de titlu executoriu.

Totuşi, pandemia Covid 19 şi‑a pus amprenta asupra întregii activităţi notariale, nu doar asupra procedurii divorţului, deoarece notarii publici, au trebuit să se adapteze la situaţie, pe de o parte, în scopul asigurării continuităţii serviciilor notariale în starea de urgenţă/de alertă şi, pe de altă parte, să ia măsurile necesare pentru respectarea distanţării sociale. Iar acest lucru nu este simplu, fiindcă ştim cu toţii că notarul public uneori petrece mai mult timp discutând cu clienţii decât redactând actul propriu‑zis. Iar acest lucru se petrece din pricina faptului că notarul public trebuie să identifice care este intenţia părţilor şi care este actul notarial pe care acestea doresc să îl încheie în formă autentică. Este obligaţia notarului public de a identifica care este raportul juridic dintre părţi şi ce procedură notarială este potrivită raportat la respectivul raport juridic.

Totodată, de la debutul pandemiei, s‑a adoptat sistemul de videoconferinţă pentru desfăşurarea şedinţelor unora dintre organele de conducere de la nivelul Camerelor Notarilor Publici şi de la Nivelul Uniunii Naţionale a Notarilor publici din România. Unele decizii importante au fost luate deja prin intermediul aplicaţiei ZOOM în cadrul Consiliului Uniunii, Biroului executiv şi Colegiilor directoare. Există însă evenimente şi aspecte importante ale notariatului român pentru care videoconferinţele nu sunt adecvate. Spre exemplu, cadrul legal de reglementare al profesiei nu permite organizarea Congresului şi Adunărilor generale via ZOOM.

Oricum, digitalizarea activităţii notariale este reprezintă unul dintre obiectivele principale ale notariatului român, în contextul dezvoltării tehnologiilor informa­ţionale. Anul trecut, Consiliul UNNPR aprobat Strategia de Digitalizare a profesiei notariale pentru intervalul 2020 – 2022 în care sunt cuprinse, printre altele, propuneri cu privire la: acte şi proceduri notariale reglementate de legislaţia în vigoare care să poată fi instrumentate şi în formă electronică; realizarea interco­nectării birourilor notariale cu platformele informatice ale instituţiilor publice de interes pentru activitatea notarială; realizarea unei infrastructuri de comunicaţie între birourile notariale, între organele de conducere, care să asigure comunicarea în condiţii de maximă siguranţă a actelor notariale electronice către registrele de publicitate şi autorităţi, precum şi obţinerea de informaţii de la autorităţile publice necesare întocmirii actelor şi procedurilor.

În acest sens, considerăm că nu numai profesia de notar public, ci întreaga societate, alături de alte profesii şi meserii, trebuie să se adapteze noii ere a tehnologiilor informatice. Cu siguranţă, peste un timp, poate chiar mai scurt decât am crede, notarul public va putea autentifica acte juridice bilaterale între persoane care sunt prezente în acelaşi moment în birouri notariale diferite. Iar actul autentic care acum se regăseşte pe suport hârtie şi care face dovada raportului juridic va fi înlocuit de un suport informatic care va purta semnăturile părţilor şi ale notarului.

 

DOWNLOAD FULL ARTICLE

[1] Art. 376 alin. (2) C. civ.

[2] D. Negrilă, Divorţul prin procedură notarială. Studii teoretice şi practice., Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 45.

[3] Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorţului şi separării de corp, diponibil pe https://eur‑lex.europa.eu/legal‑content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A32010R1259 accesat la data de 12.05.2021.

[4] Potrivit art. 75 din Legea nr. 76/2012, în sensul art. 375 C. civ., „în cazul căsătoriilor încheiate în străinătate, prin locul încheierii căsătoriei se înţelege localitatea în al cărei registru de stare civilă s‑a transcris certificatul de căsătorie”.

[5] Potrivit art. 3 din Normele metodologice, RNNECD are drept scop ţinerea la nivel naţional a evidenţei cererilor de divorţ adresate notarilor publici, în vederea evitării dublei înregistrări a acestor cereri, precum şi evidenţa soluţiilor date de către notarii publici.

[6] Instrucţiunile (cu modificările şi completările ulterioare) au fost aprobate în baza Hotărârii Biroului Executiv al Consiliului UNNPR nr. 15/2011 şi au fost comunicate Camerelor notarilor publici şi notarilor publici în vederea instituirii unei practici unitare în materia procedurii divorţului desfăşurat în faţa notarului public.

[7] A.A. Moise, în I.F. Popa, A.A. Moise (coord.), Legea notarilor publici. Comentariu pe articole., Editura Solomon, Bucureşti, 2016, p. 668.

[8] Aşadar, pentru ca notarul public să poată verifica identitatea părţilor, considerăm că este necesară prezentarea şi în original a actelor de identitate, nu doar fotocopii ale acestora. Facem această precizare, întrucât art. 270 alin. (3) din Regulament prevede faptul că cererea de divorţ trebuie să fie însoţită de fotocopii după actele de identitate ale soţilor, ori notarul public nu poate proceda la identificarea acestora decât în situaţia în care îi sunt prezentate actele de identitate în original. În acest sens, am propus de lege ferenda, modificarea art. 270 alin. (3) din Regulament, în sensul instituirii obligativităţii părţilor de a prezenta actele de identitate în original, la depunerea cererii de divorţ, în vederea identificării soţilor de către notarul public.

[9] Legea 272/2004 a fost publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 557 din 23 iunie 2004 şi, apoi, republicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 159 din 5 martie 2014, fiind ulterior completată şi modificată.

[10] D. Negrilă, op. cit., p. 309.

[11] D. Negrilă, op. cit., p. 316.