Dreptul roman între tradiţie şi actualitate

Ovidiu Predescu: Stimate domnule decan, mai înainte de a vă adresa câteva întrebări referitoare la dreptul roman – ramură fundamentală a dreptului privat, căreia i-aţi dedicat cea mai mare şi rodnică perioadă a vieţii dvs., atât în calitate de cadru universitar respectat de studenţii săi, cât şi în calitate de om de ştiinţă consacrat – aş vrea să punctaţi, pe scurt, principalele repere ale C.V.-ului dvs. educaţional-formativ, profesional şi ştiinţific.

Cristinel Ioan Murzea: În anul 1980 am absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie din cadrul Universităţii din Bucureşti, pentru ca în anul 1989 să devin licenţiat în Drept al Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti. Ulterior, în anul 2000, am urmat cursuri postuniversitare în Drept public, devenind licenţiat în Drept public al Institutului de Administraţie Publică din Paris. De asemenea, din anul 2000 sunt doctor în drept al Universităţii din Bucureşti, Facultatea de Drept.

Pe plan profesional, relev că am făcut primii paşi în învăţământul universitar în 1993 în calitate de asistent universitar la Universitatea Transilvania din Braşov, apoi, tot aici, am fost lector universitar în perioada 1996-2000. Din 2000 până în 2003 am fost conferenţiar universitar al Facultăţii de Drept şi Sociologie a Universităţii Transilvania din Braşov, iar din 2003 am devenit profesor universitar. Din anul 2008 şi până în prezent sunt decanul Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Transilvania din Braşov. Totodată, de-a lungul carierei mele universitare şi ştiinţifice am elaborat şi publicat un număr însemnat de cărţi (monografii, cursuri), studii, articole de drept roman, de drept civil, de drept umanitar, de drept internaţional public ş.a., la edituri şi reviste de prestigiu. Deopotrivă, am participat la un număr important de proiecte de cercetare ştiinţifică, precum şi la conferinţe internaţionale.

Ovidiu Predescu: După această succintă, dar elocventă incursiune în C.V.-ul dvs., vă rog, domnule profesor, să trecem la subiectul principal al discuţiei noastre, şi anume dreptul roman. Prin urmare, cum aţi defini dvs. obiectul dreptului roman?

Cristinel Ioan Murzea: Plecând de la premisa că realitatea juridică este o parte componentă a realităţii sociale, popoarele antice şi cu predilecţie romanii, au creat norme sociale aflate la interferenţa celor de natură moral-religioasă sau a celor juridice menite să promoveze valori larg receptate de societate, ce puneau în evidenţă diversitatea factorilor de configurare ai dreptului din epoca respectivă.

Juriştii romani au reuşit să definească conceptual, înaintea altor popoare, fundamentul dreptului arătând că acesta organizează funcţionarea generală a statului, dar în acelaşi timp are şi rolul de a disciplina conduita oamenilor priviţi în mod individual sau în colectiv – „que nocet docet” – armonizându-le, pe această cale, interesele într-o societate cu puternice clivaje sociale antagonice.

Astfel, încă din antichitatea romană, din această perspectivă, s-a subliniat faptul că dreptul nu este numai ştiinţă, el este în egală măsură tehnică şi artă; toate acestea reflectându-se în vasta activitate de realizare şi înfăptuire a dreptului^[1].

În Cartea I a Institutelor, Ulpianus afirmă – „Iuri operam daturum prius nosse oportet unde nomen iuris descendat. Est autem a justitio appelatum; nam ut eleganter Celsus definit, jus este ars boni et aeqi.” – cel care studiază dreptul trebuie să cunoască, în primul rând, de unde derivă cuvântul drept, acesta şi-a primit denumirea de la justiţie, căci, cum cu eleganţă îl defineşte Celsus, dreptul este ştiinţa a ceea ce este bun şi echitabil^[2].

Este unanim recunoscut faptul că, din punct de vedere etimologic, cuvântul drept derivă din limba latină „directus” sau „dirigo” care înseamnă orizontal sau vertical, direct, drept, în linie dreaptă^[3], însă accepţiunea pe care au dat-o romanii acestui concept a fost aceea de „jus” care presupunea în plan juridic o chintesenţă a reflectării în plan gnoseologic a valorii fundamentale recunoscute şi ocrotite, precum cele de dreptate, de lege, de echitate, subsumate toate ideii de justiţie.

Din această perspectivă romanii, care au fost „părinţii dreptului” în accepţiunea semantică a termenului, credeau în perenitatea acestuia, ce era emanat însăşi de societatea romană, ca atare, ei afirmând în mod întemeiat că acolo unde este societate este şi drept – „ubi societas ibi jus” – axiomă valabilă de peste două mii de ani.

Spiritul practic al romanilor, dar şi dorinţa acestora de a ajunge la perfecţiune, i-au determinat să elaboreze din perspectiva unei tehnici legislative desăvârşite principii şi norme juridice, cristalizate într-un interval de mai mult de douăsprezece secole, ce acoperă epoca veche, epoca clasică şi epoca post clasică, toate acestea coroborate şi sistematizate au făcut să se nască ceea ce astăzi desemnăm prin „drept public”, „drept privat”, „drept subiectiv”, „drept obiectiv”, „drept pozitiv”, „jurisprudenţă” sau „dreptul privit ca ştiinţă”.
Însă, romanii au reuşit să contureze, spre deosebire de alte popoare antice, locul şi rolul normelor juridice în cadrul sistemului normativ general al societăţii, arătând că acestea impun indivizilor, în primul rând, o conduită prescrisă, o obligaţie comportamentală, dar şi o colaborare, o participare a acestora la realizarea sau îndeplinirea lor.

În Institute găsim un text relevant în acest sens care menţionează: „Cuius merito quis nos sacerdotes appelet; justitiam nomque colimus et boni et aequi notitiam profitemur, aequum ab iniquo separantes, licitum ab illicito discernentes, bonos non solum metu poenarum, verum, etiam, praemiorum, quoque exhorstatione efficere cupientes, veram, nissi fallor, philosophian, non simulatom affectontes” (cu drept cuvânt suntem numiţi socerdoţii acestei ştiinţe căci cultivăm justiţia, relevăm oamenilor ideea de bun şi de just, despărţind ceea ce este drept de ceea ce este nedrept, deosebind ceea ce este permis de ceea ce este interzis, dorind ca oamenii buni să se desăvârşească nu numai de teama pedepselor, dar şi prin îndemnul venit din răsplată, dacă nu mă înşel, aspirând la adevărata înţelepciune, nu la o falsă filosofie)^[4].

Jurisconsulţii romani, analizând funcţiile activităţii normative, arătau că atât norma juridică, cât şi cea de natură morală au în comun faptul de a se adresa comportamentului uman, având deci un profund caracter voliţional, cu atât mai mult cu cât impun un criteriu pentru calificarea comportamentului unei persoane. Însă, între acestea există deosebiri de esenţă, ce se particularizează în efectele ce se nasc în cazul încălcării lor, normele morale fiind sancţionate în mod difuz prin oprobriul public, pe când cele juridice au sancţiuni coercitive aplicate de organe anume stabilite şi specializate ale statului. Deci, din această perspectivă, norma morală se limitează la a impune un criteriu de evaluare, în timp ce norma juridică trebuie să restabilească prin coerciţiune ordinea de drept încălcată. Această opinie este specifică numai poporului roman, singurul popor al antichităţii care a perceput realitatea juridică ca şi componentă a realităţii sociale, o realitate ce trebuia să răspundă criteriilor morale şi religioase, dreptul fiind conceput ca realitate supraordonată, ca un „dar al zeilor”, lucru care de multe ori în mentalitatea colectivă s-a reflectat prin confuziunea evidentă între normele juridice „IUS” şi normele religioase „FAS”.

Jurisprudenţa în epoca veche, epocă ce îi corespunde pe planul formei de guvernământ regalitatea şi republica, a reuşit să surprindă distincţia în plan formal între normele juridice (ius) şi de cele religioase (fas), iar confuziunea între acestea a fost de multe ori asumată în mod deliberat, în scopul de a da eficienţă şi respect normelor juridice care erau pe această cale învestite cu „forţa şi voinţa zeilor”, deci cu autoritatea religiei, ce se manifesta ca principală ideologie politică în cadrul statului antic.

Această confuzie între normele juridice şi cele religioase, prezentă de fapt la toate popoarele antice, avea să cunoască mutaţii în plan conceptual, sesizate încă din secolul al III-lea î.e.n. când se poate constata, chiar din studiul limbii latine, un conflict de natură semantică între termenii „ius” şi „fas”, care a determinat o separaţie evidentă între noţiunea de normă juridică şi acea de normă religioasă. În acest sens un text comentat de Gaius, ce ne provine prin intermediul Institutelor menţiona – „Omens populi, qui legibus et moribus reguntur, partim suo proprio, portim comuni omnium hominum iure utuntur”^[5] (… Toate popoarele care se guvernează după legi şi obiceiuri, folosesc în parte propriul lor drept şi în parte dreptul comun tuturor oamenilor. Însă, în această etapă, în mentalitatea legislatorului roman distincţia este evidentă, vorbindu-se, ca atare, despre un „ius humanum” cu valenţe preponderent laice şi de un „ius sacrum” ce reglementa comportamentul religios în raporturile cu divinitatea.

Distincţia se va accentua odată cu trecerea timpului, iar „ius sacrum” sau „ius divinum” va deveni un domeniu rezervat exclusiv autorităţii supreme religioase, deci lui „pontifex maximus”, în timp ce „ius humanorum”, în care era inclus şi „ius civilae”, va reprezenta un sistem normativ de sine stătător. Este, de fapt, momentul de la care putem vorbi despre naşterea dreptului în accepţiunea pe care o dăm astăzi termenului ca atare.

Se definea, astfel, sub aspect formal dreptul, în ceea ce afirma fără echivoc jurisconsultul Julianus într-un celebru adagiu care spunea că dreptul este o voinţă generală: „Jus est consensus omnium”^[6] sau „voluntar populi”. Voinţa generală definea, pe această cale, esenţa dreptului exprimată în legi sau în alte izvoare formale de drept.

Ulpianus afirma „Hoc igitur ius nostrum constat aut ex scripto, at sine scripta, ut apud Graecos” (Aşadar, acest drept al nostru este sau scris sau nescris ca la greci). Renumiţi teoreticieni ai dreptului afirmau, fără echivoc, în epoca modernă, că „voinţa juridică defineşte scopul dreptului, armonia acţiunilor omeneşti, prin care se realizează şi coeziunea voinţei sociale, ca o condiţie a viţii sociale”^[7] (viziune ce aparţine neo-kantianului Rudolf Stammler – n.n.).

Sintetizând cele mai sus afirmate, analizându-se evoluţia sistemului juridic roman de la naşterea oraşului cetate Roma (754 î.e.n.) şi până în vremea împăratului Justinian (527-565 e.n.), putem defini obiectul dreptului roman ca fiind dat de ansamblul normelor juridice, edictate şi sancţionate de statul roman, constituite într-un sistem alcătuit din numeroase ramuri şi instituţii juridice^[8].

Deşi toate popoarele antice au avut sisteme proprii de drept, romanii au fost cei dintâi care au delimitat în plan conceptual distincţia dintre normele juridice de celelalte norme sociale, chiar de cele etice; în acest sens fiind semnificativă afirmaţia juristconsultului Paul – „non omne quod licet honestum est.” (… nu tot ceea ce este permis este moral)^[9], făcând din primele reguli cu o identitate proprie menite să conserve tradiţiile, moravurile şi esenţa statului roman.

Ovidiu Predescu: Din punctul dvs. de vedere, care este importanţa dreptului roman?

Cristinel Ioan Murzea:

Este un adevăr universal irefragabil, unanim acceptat de toate şcolile de drept din spaţiul euroatlantic, faptul că dreptul roman a reprezentat şi reprezintă în continuare fundamentul legislaţiilor moderne atât de sorginte anglo-saxonă, cât şi în ceea ce astăzi desemnăm prin familia dreptului continental.

Opinia profesorului The. Sâmbrian este extrem de pertinentă, în acest sens el arătând că „… Pentru studentul care ia pentru prima dată contact cu – lumea dreptului –, dar în egală măsură pentru omul de ştiinţă care şi-a consacrat viaţa cercetărilor într-una din ramurile juridice, dreptul roman este începutul fără de care nu se poate concepe, explica şi înţelege prezentul şi nici întrevedea viitorul dreptului^[10]”.

Dreptul roman se constituie într-un izvor nepreţuit în laborioasa activitate de creare a dreptului sub aspectul logicii juridice şi chiar a tehnicii legislative uneori, lucru care vine să probeze ambiţia legislatorului roman care afirma că – „jus civilae” – privit „lato sensu” este etern, căci aşa cum sublinia Ulpianus într-un celebru adagiu „Justitia est constans et perpetua voluntas jus suum cuique tribuendi” (Justiţia este voinţa statornică şi perpetuă de a da fiecăruia dreptul său)^[11].

Fizionomia instituţiilor juridice romane, perfecţiunea principiilor de drept formulate, cât şi nivelul elevat al tehnicii legislative folosite, au făcut din sistemul dreptului roman un important instrument cognitiv, dar şi practico-aplicativ menit să dea concreteţe noilor figuri şi expresii juridice, având în vedere, în esenţă, gradul înalt de abstractizare la care ajunsese jurisprudenţa romană^[12].

Majoritatea romaniştilor dovedesc faptul că, sub aspectul formator, dreptul roman a influenţat, în mod direct sau mediat, gândirea juridică contemporană constituindu-se într-un panaceu.

În acest sens, regretatul profesor C. Tomulescu arăta că „dreptul roman a creat limba juridică, Roma a creat alfabetul dreptului, graţie acestui alfabet putem formula astăzi orice idei juridice^[13]”.

Crearea terminologiei juridice în răstimpul existenţei statului roman, s-a dovedit în mare măsură a fi temelia limbajului juridic din epoca modernă şi contemporană, prin aceasta dreptul roman dovedindu-şi ceea ce-şi dorea Cicero ca el să rămână peren şi viu.

Chiar dacă unii termeni folosiţi în dreptul roman astăzi îmbracă uneori o altă haină juridică sau dacă din raţiuni ce ţin de influenţa factorilor de configurare ai dreptului, alţii au intrat în desuetudine, analiza semantică a termenilor juridici utilizaţi în prezent vine să probeze încă o dată faptul că dreptul a fost creat de poporul roman care şi-a creat un instrument deosebit de util pentru a reglementa raporturile dintre cetăţeni sau dintre aceştia şi stat sau dintre state, în măsură să le valorifice drepturile şi interesele lor.

Locul dreptului roman în cadrul istoriei universale a dreptului este unul de excepţie, căci dacă sistemele normative a altor popoare antice se constituie în simple izvoare arheologice, legislaţia creată în statul roman a reprezentat „stratul” pe care s-au aşezat alte straturi în laborioase activităţi de legiferare, se poate afirma fără putinţă de tăgadă că „deşi a pierit împărăţia poporului roman totuşi a rămas împărăţia dreptului roman^[14]”.

Putem constata că, la o analiză sumară, gândirea juridică romană este prezentă astăzi la procesul de elaborare a dreptului pozitiv a multor popoare, îndeosebi a celor europene, fapt de natură să pună în lumină rafinamentul şi subtilitatea unor figuri juridice create îndeosebi de către pretor ca principal magistrat judiciar, chemat să adapteze, să corecteze şi chiar să modifice dreptul, e adevărat pe cale mediată, prin procedură, acolo unde interesele o impuneau, lucru care va contribui îndeosebi la perfecţionarea limbajului juridic ce devine extrem de tehnic şi specializat, el devenind, astfel, un bun ce a fost transmis de la o societate la alta intrând, aşadar, practic în patrimoniul cultural universal.

Profesorul C. Tomulescu arată că „acest drept nu are numai importanţă istorică, ca aparţinând celui mai puternic stat al antichităţii, ci el reprezintă şi un mare progres în domeniul tehnicii juridice, căci previziunea şi claritatea definiţiilor, logica severă şi consecvenţa gândului juridic combinate cu vitalitatea concluziilor mărturisesc marea artă a juriştilor romani^[15]”.

Domeniul în care juriştii romani au excelat în diferitele şcoli de drept pe care le-au reprezentat, a fost cel legat de formularea principiilor juridice, a maximelor cât şi a adagiilor juridice, element de natură să demonstreze gradul înalt de abstractizare a realităţii sociale transpuse în plan juridic, acestea constituindu-se în adevărate tezaure de gândire logico-juridică ce aveau să fie preluate de toţi slujitorii dreptului de ieri sau de astăzi. Acestea se constituie în adevărate reguli de drept, sau reguli de interpretare a regulilor de drept, sau în adevărate construcţii juridice ce se adresează deopotrivă mai multor ramuri de drept, fiind astfel instrumente indispensabile oricărui jurist, şi nu numai, ele deschizând posibilitatea interpretării corecte a realităţii social-juridice. În formularea acestora, romanii au plecat de la interpretarea, conexarea şi valorificarea diferitelor speţe, dovedind astfel un pregnant spirit practic, menit să valorifice noi şi diverse drepturi subiective, astfel că ele şi-au justificat în câmpul şi circuitul juridic valabilitatea, cât şi oportunitatea.

Ele au constituit totodată suportul raţionamentului juridic pentru rezolvarea unor speţe ulterioare, dar au constituit, pe de altă parte, un instrument conceptual, pentru teoreticienii dreptului, fiind acele argumente ce justifică viabilitatea şi actualitatea pe care o prezintă în continuare dreptul roman.

Pentru societatea românească importanţa dreptului roman este de netăgăduit fiind semnalată încă de la cucerirea Daciei de către romani şi intrarea acesteia în sfera de influenţă romană, dar mai ales este prezentă în vasta operă de modernizare a statului, vizând redactarea codurilor laice româneşti [Cartea românească de învăţătură (1646), Îndreptarea legii (1652), Codul Calimachi (1817)] şi prin Codul civil de la 1864 ce a reprezentat un adevărat pilon al statului naţional român modern, fiind un exemplu de act normativ ce a dăinuit peste secole şi orânduiri sociale diferite.

Ovidiu Predescu: Având în vedere că din anul 2007 România este stat membru al Uniunii Europene, m-ar interesa să aflu care este, în opinia dvs., dimensiunea europeană a dreptului roman?

Cristinel Ioan Murzea:

Construcţia europeană nu vizează doar segmentele economico-financiare, politico-militare, sociale sau cultural-religioase, dar şi aspecte referitoare la crearea unui cadru normativ care să poată realiza o armonizare între drepturile naţionale ale statelor membre.

Roma a reprezentat un exemplu de stat universal întins pe trei continente, care a funcţionat ca un mecanism perfect şi datorită proclamării legii ca mijloc de a impune voinţa romanilor în teritoriile cucerite. În acest sens unul din marii teoreticieni ai dreptului, Rudolph V. Ihering, a spus că de trei ori Roma prin mijloace diferite a făcut să i se asculte cuvântul în lume – cu spada, cu crucea şi cu legea^[16].

Este unanim recunoscut faptul că ideea de stat european unificat a reprezentat de-a lungul istoriei un deziderat care s-a raportat permanent la „imperiul roman” privit ca un moment istoric strălucit şi care trebuia reconstruit din raţiuni fie politice, fie economice, fie religioase, fie militar-strategice, acestea fiind diferite de la o epocă la alta şi, din păcate, s-au dovedit a fi de multe ori utopice, lipsindu-le tuturor cadrul legislativ necesar realizării acestei uniuni.

Actuala construcţie europeană este de neconceput, aşadar, fără un eşafodaj juridic, adoptat de toate statele membre, şi care se constituie în dreptul european menit să armonizeze interesele cetăţenilor statelor membre, cât şi ale acestora, în care trebuie să primeze rolul şi funcţiile statelor de drept, chezaşe ale democraţiei şi respectării drepturilor omului.

Cei ce studiază fundamentele dreptului european recunosc locul şi rolul pe care îl are dreptul roman la construcţia cadrului legislativ european, ce trebuie să pună în lumină conceptul de „unitate în diversitate”.

Realizarea şi consolidarea unificării spaţiului european în actualul context economic marcat de puternice crize de ordin economic, financiar sau militar nu se poate concepe fără a se putea înfăptui procesul de armonizare între drepturile naţionale existente, în condiţiile marii diversităţi existente în conţinut şi formă ale acestora, situaţie în care introducerea unor elemente de tehnică legislativă unificatoare, al căror fundament îl oferă de multe ori principiile şi axiomele juridice formulate de eminenţii jurisconsulţi romani, reprezintă o soluţie utilă.

În îndeplinirea acestui obiectiv, experienţa romaniştilor devine extrem de preţioasă pentru că ei, familiarizaţi cu diversitatea sistemelor de drept ce funcţionau în acelaşi timp în statul roman, respectiv dreptul consuetudinar, dreptul imperial sau doctrina jurisconsulţilor, sunt în măsură să rezolve problemele ridicate de coexistenţa diverselor ordini de drept^[17].

Exemplu oferit de dreptul roman care se caracterizează prin limbajul juridic care permite formularea oricărei idei juridice, se poate constitui într-un instrument conceptual utilizat de juriştii europeni în activitatea de codificare şi, pe cale de consecinţă, de unificare a sistemelor de drept existente în spaţiul Uniunii Europene.

Dreptul roman este parte integrantă în cadrul patrimoniului cultural european, el reprezentând fundamentul legislaţiilor multor state europene, reuşind ca prin elementele de continuitate exprimate în plan juridic, să asigure coeziunea necesară Uniunii Europene.

Opiniile ce susţin caracterul anacronic al dreptului roman sunt tot mai izolate, mai ales odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil român, care adoptă o viziune unitară asupra raporturilor juridice de drept privat, principiu formulat de legislatorii romani şi de la care nu s-au abătut, astfel că încă o dată se poate proba că dreptul roman se constituie într-o valoare externă a societăţii omeneşti fiind, totodată, un îndreptar privind moralitatea din cadrul unei comunităţi umane.

Clasicii doctrinei juridice româneşti printre care îi menţionăm pe C. Hamangiu şi Matei G. Nicolau, referindu-se la actualitatea dreptului roman, afirmau: „mai mult decât un simplu exerciţiu, dreptul roman ne dă un orizont istoric unic căci înfăţişează o perioadă milenară. E inutil să spunem că dreptul este într-o continuă transformare. Pentru cine nu vrea să înveţe decât dreptul actual, acela nu va prinde decât o fărâmă, un moment din această neîncetată devenire, şi orice posibilitate de a înţelege rostul şi menirea celor ce le învaţă este definitiv refuzată”.

Ovidiu Predescu: Domnule decan, consider că această discuţie cu dvs. a constituit o pledoarie captivantă şi elevată pentru viabilitatea şi actualitatea pe care o prezintă şi astăzi dreptul roman – care continuă să contribuie decisiv la formarea elitelor juridice de care orice societate democratică are nevoie stringentă –, susţinere venită din partea unui slujitor rafinat şi constant al acestuia. Iată, de ce, vă rog să primiţi respectuoasele mele mulţumiri.

Cristinel Ioan Murzea: Eu vă mulţumesc pentru ocazia pe care mi-aţi oferit-o de a dialoga pe tema tradiţiei şi actualităţii dreptului roman.

DOWNLOAD Interview