Dreptul public în fața provocărilor inteligenței artificiale

Autori:

Gabriel Manu
Ovidiu Predescu

1. Scurte considerații introductive

Putem spune fără riscul de a greși că ne îndreptăm într-un ritm amețitor către era inteligenței artificiale (IA), cu puține răspunsuri și multe întrebări. Tot mai mult IA nu este doar o realitate ci devine chiar o necesitate, influențând viața omului într-un mod perspicace, aproape neobservat și deseori lipsit de transparență. Deja ne sunt familiari asistenții digitali precum Siri, Alexa, Cortana, diferiții roboți meniți să ne ușureze viața de zi cu zi ori camerele inteligente cu recunoaștere facială.

Așa stând lucrurile ne aflăm în prezența unor noi și relevante aspecte juridice, tehnologice și existențiale care vor trebui într-un final, prin reglementări și măsuri complexe adecvate, să găsească un răspuns la întrebarea, se pare devenită un laitmotiv al zilelor noastre, și anume dacă IA reprezintă o amenințare pentru societatea omenească sau, dimpotrivă, tehnologia IA aduce un progres colosal pentru viitorul speciei noastre?

În contextul unei tranziţii digitale accelerate, „Tehnologia informaţiei a avut deja un mare impact asupra fiecărei activităţi umane – de la ştiinţă la finanţe, producţie, transport, ocrotirea sănătăţii, energie şi comunicaţii”^[1]. La acestea am adăuga sectorul juridic, serviciul de relaţii cu clienţii, domeniul militar ori cel bancar, agricul­tura, educaţia, administraţia şi serviciile publice.

2. Folosirea inteligenţei artificiale în domeniul politic

Într‑o lume în care democraţia de tip liberal suferă tot mai mult, pe de o parte, din cauza lipsei la vârful său de conducători credibili, oneşti şi profesionişti (aşa‑numita criză de leadership), iar, pe de altă parte, trebuie să facă faţă atacului tot mai virulent al unui politic atipic pentru demo­craţie, a liderilor autoritari, populişti, extremişti de stânga ori de dreapta sau de‑a dreptul corupţi, o întrebare nu numai că este justificată, dar merită să facă obiectul unei dezbateri largi cu participare multidisciplinară, aceasta şi pe fondul dezvoltării actuale puternice a IA: în atari condiţii, oare nu s‑ar cădea intrarea IA în politic?

O asemenea întrebare şi‑a pus‑o, în cel mai serios mod, şi cunoscuta revistă financiară din Marea Britanie, The Economist. Astfel, un sondaj efectuat în Marea Britanie „arată că unu din 4 cetăţeni crede că roboţii vor face o treabă mai bună în politică decât oamenii. Ceea ce i‑a făcut pe specialişti să se întrebe dacă nu cumva acesta e viitorul: decizii politice luate pe baza unor algoritmi care să satisfacă nevoile populaţiei şi să ducă la perfecţionarea administraţiei. În aprilie (2018 – n.n.), într‑un oraş japonez de lângă Tokyo, unul dintre candidaţii la alegerile locale a fost… un robot. De fapt, un fost politician, care a creat un personaj virtual în baza inteligenţei artificiale care să‑l reprezinte în alegeri. Maşinăria inteligentă a promis o politică imparţială şi obiectivă (…) politi­cienii reali caută ca mesajul lor să ajungă la cât mai multe persoane, mai ales în vremuri în care încre­derea în conducători este scăzută, iar performan­ţele le sunt puse sub semnul întrebării. Inteligenţa artificială s‑ar putea dovedi utilă şi e adoptată treptat: de exemplu, premierul Indiei şi fostul candidat la prezidenţialele din Franţa – Jean Luc Melenchon – s‑au folosit în campanie de propriile holograme pentru a ţine discursuri în acelaşi timp unor mulţimi aflate în locuri diferite (…) O echipă de specialişti, câştigătoare a unui concurs în Marea Britanie, a dezvoltat un sistem de comunicare online prin care cetăţenii pot intra în contact cu politicienii. Numai că, de cealaltă parte, nu răspund aleşii, ci… boţii”^[2]. Plecând de la exemplele de mai sus, The Economist arată că, chiar dacă obligaţiile, răspunderile politice pot fi, tehnic, automatizate, cu toate acestea maniera în care se face politică, nu. „Inteligenţa artificială în politică poate aduce obiectivitate. Ceea ce este dezirabil, mai ales când decidenţii sunt acuzaţi sau chiar recunosc că acţionează în beneficiul unor interese, individuale sau de grup. Decizia luată pe bază de algoritmi ar elimina un astfel de neajuns. Ar putea fi eliminată corupţia pe diverse paliere ale puterii. Deciziile controversate ar deveni mai simple în baza unor algoritmi. Însă există o limitare. Informaţia procesată, analiza experienţelor anterioare nu aduce şi viziunea. Politica, făcută la nivel mare are, cel puţin ideatic, o componentă de viziune. Inte­ligenţa omului e fundamentul progresului uman. Pe baza datelor culese, se poate mai degrabă preveni, dar a face politică înseamnă, în majoritatea cazurilor, a trata. A veni cu soluţii la problemele reale ale oame­nilor, nu doar a le facilita accesul la instituţiile statului prin debirocratizare prin digitalizare. Într‑o economie digitală, a deţine noile tehnologii te poate face stăpân, dar nu lider. A patra revoluţie indus­trială înseamnă că şoferii, avocaţii, doctorii sau chiar bucătarii pot fi înlocuiţi de maşinării auto­matizate. Dar cu deciziile care ţin de viitorul unei ţări sau ale umanităţii e nevoie de mai mult”^[3].

Iar concluzia este că nu ar fi decât în beneficul omului ca IA să completeze clasa politică în scopul perfecţionării sistemului şi al creşterii calităţii acesteia.

3. Digitalizarea administraţiei publice. Inteligenţa artificială şi decizia administrativă

Revoluţia digitală nu putea să evite admi­nistraţia publică atât la nivel local, cât şi la nivel central, având astfel un impact direct asupra intereselor cetăţeanului. Digitalizarea şi utilizarea algoritmilor în administraţia publică este urmarea progresului tehnologic, a tranziţiei civilizaţionale de la societatea industrială la societatea bazată pe înaltele tehnologii şi se înscrie în cadrul mai larg al prefacerilor generate „de un amplu curent liberal la nivelul acţiunii administrative şi relaţiei admi­nistra­ţie‑cetăţean. Aceasta vizează înlocuirea progre­sivă a imperativelor unilaterale ale legii cu forme mai complete ale legăturii sociale, precum cea contractuală, a caracterului unilateral al acţiunii administrative cu modelele bazate pe dialog şi consens şi trecerea de la democraţia repre­zentativă la cea participativă, context în care generalizarea dialogului digital între administraţie şi cetăţeni este un mod de promovare a unor forme de acţiune administrativă noi, colaborative”^[4].

În etapa actuală, în legătură cu fenomenul digitalizării în administraţia publică, pot fi avute în vedere trei planuri de interferenţă: (i) digitalizarea comunicării între administraţie şi cetăţeni (consti­tuie partea cea mai bine determinată, evidentă şi nuanţată de urmările îmbinării activităţii admi­nistraţiei publice cu tehnologia); (ii) crearea unui nou mod de acţiune administrativă, colaborativă (în literatura de specialitate s‑a menţionat că „tehnologia digitală este multiplicator de noi forme de acţiune în comun, a căror dezvoltare are con­secinţe directe asupra acţiunii publice, întrucât contribuie la renovarea legăturii politice dintre stat şi cetăţean şi la îmbogăţirea modelului reprezen­tativ tradiţional prin instrumente noi, consacrând ceea ce unii numesc democraţia electronică, demo­craţia digitală sau cyberdemocraţia. Modelul cola­bo­rativ reprezintă o inovaţie în materia acţiunii administrative, desemnând în principal o implicare mai importantă a publicului în elaborarea deciziei administrative”) şi (iii) redefinirea participării cetă­ţe­nilor la elaborarea deciziei administrative, prin consultarea publică (este vorba despre faptul că digitalizarea în acest domeniu „creează perspectiva unor noi modele de consultare publică (…) Organizarea consultărilor publice (etapă obligatorie în adoptarea unor decizii administrative şi emiterea actelor administrative aferente, n.n.) pe canale mai flexibile, mai puţin rigide, oferite de digitalizare, are diverse consecinţe: reducerea caracterului institu­ţional al procedurilor, prin diminuarea rolului unor structuri consultative, ce acţionează ca un inter­mediar, evitarea formalităţilor procedurale care îngreunează procesul consultativ şi (…) un consum redus de resurse şi timp. În acest fel, dincolo de semnificaţia şi consecinţele sale juridice, consul­tarea permite cetăţenilor să fie implicaţi într‑o mai mare măsură în elaborarea deciziei administrative, în afara oricărei medieri instituţionale, tehnologia digitală transformând consultarea publică într‑un element important al acţiunii administrative cola­borative”)^[5].

În literatura franceză de specialitate s‑a făcut vorbire despre teza detaşării deciziei administrative de voinţa umană, generată în special de o tot mai crescută lipsă de încredere în om şi în particula­rităţile sale subiective în luarea hotărârilor. Aceasta s‑a reactivat pe fondul digitalizării acţiunii administrative, „creându‑se contextul de a cerceta dacă resorturile subiective ale deciziei administra­tive pot fi total înlăturate, prin înlocuirea modelului clasic de formare a voinţei administrative cu cel algoritmic”^[6].

Intervenţia digitală în materia deciziei admi­nistrative, în baza unor norme referitoare la transparenţa şi garanţiile individuale, se află „fie în elaborarea unor decizii pentru care intervenţia umană nu mai este necesară, fie prin asistenţa dată în pregătirea şi fundamentarea deciziilor admi­nistrative, care astfel aparţin unui funcţionar informat printr‑un flux de date”. În continuare, pe bună dreptate, cu referire la voinţa digitală, generată de cea umană, ordonatoare şi preexistentă, se apreciază că „la stadiul actual feno­menul nu este de natură să afecteze substanţa deciziei administrative şi a actului administrativ unilateral, ci doar procesele de adoptare. Beneficiul este că, spre deosebire de resursa umană a administraţiei, mecanismul digital ar trebui să fie «străin de grabă, uitare, neatenţie, oboseală sau neglijenţă», ceea ce poate face decizia administra­tivă chiar mai robustă, în ipoteza contestării”. Iar ca o concluzie ni se spune că numai „o analiză permanentă asupra rolului digitalului în elabo­rarea deciziei administrative şi a implicaţiilor sale etice şi juridice, care să aibă în vedere dinamica acestui fenomen, va face posibile concluzii edifica­toare. Sub aspect conceptual, decizia algoritmică administrativă nu necesită dezvoltarea unei teorii specifice, care ar compromite unitatea teoriei tradiţionale a actului administrativ, ci o reevaluare a rolului voinţei în cadrul său, prin compati­bili­zarea cu cerinţele digitalizării, ce asigură conti­nuitatea”^[7].

Având în vedere cele mai sus menţionate, tragem concluzia că o decizie, cum ar fi cea administrativă, este un act de voinţă de care se face răspunzătoare o fiinţă umană, respectiv o persoană juridică, nu o maşină. Inteligenţa artificială, chiar dacă i s‑ar atribui caracteristici omeneşti, nu poate să ia decizii, cel puţin în această etapă a evoluţiei noastre aici pe Terra. Cu toate acestea, privind spre viitor, inclusiv din perspectiva realizării unor chatboturi în administraţie, este nevoie de a reflecta asupra consecinţelor juridice ale utilizării IA, ca instrument folosit de om în sprijinul adop­tării unei decizii administrative^[8].

4. Impactul digitalizării asupra dreptului public

Fenomenul digital, născut din convergenţa unor factori, între care creșterea rapidă a capacităților de procesare și de stocare a datelor, reducerea costurilor echipamentelor și serviciilor asociate, generalizarea utilizării internetului, se manifestă la nivel global, generând o nouă tranziție civilizațională, de la societatea industrială la societatea tehnică.

Dacă în anul 2001, la nivel global, mai puțin de 10% dintre indivizi erau conectați la internet, în următorii 30 de ani dispozitivele și utilizările digitale au devenit accesibile pentru majoritatea ființelor umane, care au început să le folosească în toate aspectele vieții lor: muncă, sănătate, educaţie, relații sociale, activităţi cetăţeneşti, petrecerea timpului liber etc. În 2019, 59% din populația lumii a folosit internetul, iar 49% a folosit rețelele sociale.

Consecinţele modelării civilizaţiei prin tehnologie^[9] se regăsesc în ansamblul raporturilor private şi publice şi în toate planurile, de la securitatea internațională până la sănătatea individuală şi colectivă.

Administrațiile naţionale şi transnaţionale trebuie să răspundă acestor transformări, impactul asupra statelor și organizațiilor internaționale regăsindu-se la nivelul ordinii şi suveranităţii, dar şi al marilor echilibre, care sunt dacă nu compromise, cel puțin sunt puse sub semnul întrebării.

Realitatea digitală modifică relațiile de putere din perspectiva capacităților de reglementare a fluxurilor globale de date, competitivităţii tehnologice, asigurării resurselor bugetare, preocupărilor legate de securitatea cibernetică^[10] și riscurilor la adresa funcționarii democratice, cu respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

La nivel naţional, provocările digitalizării în sfera publică vizează calitatea serviciilor publice (în corelare cu tehnologia alocată şi competenţele digitale ale funcţionarilor), operaţionalizarea orașelor inteligente, generalizarea democrației participative şi chiar rentabilitatea economică, ce devine o componentă a interesului general.

Inadaptarea individuală ori statală la digital, cauzată de lipsa mijloacelor materiale sau a abilităţilor necesare, echivalează cu excluderea din viaţa socială şi economică, ceea ce impune nevoia de soluţii incluzive.

Perturbările generate de tehnologia digitală^[11] afectează totodată şi fundamentele ştiinţifice ale dreptului public, concepte precum interes general ori suveranitate fiind constrânse să-şi modifice conţinutul prin asimilarea unor principii ce vizează neutralitatea internetului şi reglementarea digitalizării, suveranitatea digitală, diplomaţia digitală etc.

4.1. Reglementarea procesului de digitalizare

În mod prioritar, digitalizarea generează la nivelul dreptului public, obligaţia statelor de reglementare a fenomenului. Model tradiţional de acţiune statală, plasat între intervenționism și liberalism, reglementarea nu are ca scop destabilizarea sistemului deja existent, ci asigurarea evoluției sale, intervenţia vizând reechilibrarea şi evitarea efectelor dăunătoare.

Explozia fenomenului digital generează multiple riscuri de perturbare a unui echilibru geopolitic, economic, social, construit într-o perioadă lungă de timp și deja slăbit de globalizarea economică și financiară, de recentele crize sanitare ori de securitate.

Simţindu-se provocate, statele încep să riposteze, iar reglementarea este instrumentul suveran care permite o intervenţie rapidă, cu eficienţă însă limitată de caracterul global al fenomenului şi nivelul teritorial la care acţionează marii actori.

„Apariția unor jucători dominanţi, precum marile platforme de internet, nu este lipsită de consecințe pentru sfera democratică. Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât caracterul lor structural sau sistemic se exercită în domenii (informație, comunicare, bani, sănătate sau servicii financiare) care ating domeniul suveranității politice și al democrației. Lipsa ori inadecvarea reglementarilor face ca, odată lăsate la alegerea actorilor privați, al căror scop social nu include interesul general, elemente fundamentale ale democrației, precum alegerea celor mai relevante canale mass-media, definirea regulilor de exprimare în spațiul public, identificarea şi prezentarea situaţiilor de dezinformare ori definirea unor politicii publice să fie afectate^[12].

Complexitatea reglementării spaţiului digital derivă şi din numărul mare al „actorilor” implicaţi în proiectarea și utilizarea sa, incluzând guverne, organizații internaționale, companii, comitete tehnice etc.

În raport de conţinutul cadrului normativ actual, naţional şi internaţional, reglementarea publică a digitalului pare să se concentreze în mod special pe trei obiective:

– securitatea, pentru a păstra autonomia statului și idealurile democratice;

– funcţionarea economică echilibrată, în vederea păstrării modelului social;

– sănătate, mediu și dezvoltare durabilă, pentru a pregăti viitorul.

Fenomenul digital creează un spaţiu nou, fără frontiere (cyberspaţiu), cu o existenţă fizică parţială, în care capacitatea statelor de a-şi impune drepturile şi interesele pe propriul teritoriu este limitată, inclusiv prin concurența în exercitarea prerogativelor lor tradiționale din partea unor companii multinaționale gigantice, direct sau indirect, prin utilizatorii lor.

În acest context, suveranitatea digitală devine o formă de putere publică ce se poate materializa, în principal, prin reglementare şi control, privite în complementaritate, preferabil la un nivel suprastatal care oferă o forţă politică, economică şi tehnică superioare^[13].

Strategia Uniunii Europene privind suveranitatea digitală (Strategia digitală a Uniunii Europene anunțată la 19 februarie 2020) se bazează pe atuurile comunității (piață comună de aproximativ 500 de milioane de consumatori, nivelul de pregătire și de tehnologie digitală, importanța acordată instrumentelor democratice ori principiilor dezvoltării durabile), inclusiv pentru negarea statutului de „colonie digitală” a Statelor Unite sau a Chinei.

Comisia Europeană recomandă o atitudine activă de reechilibrare a capacităților de influență digitală, dificil de realizat într-un context în care statele membre ale UE sunt departe de a fi unanime, în funcție de raporturile bilaterale cu marile puteri, de politica lor fiscală, propriile ambiţii etc.

Dacă, sub aspectul conţinutului, reglementarea spaţiului digital, a utilizărilor şi formelor sale de manifestare, inclusiv în spaţiul jurisdicţiilor ori fenomenului juridic în sens larg, este încă într-o perioadă incipientă, a dezbaterilor, în mod cert aceasta va trebui să respecte exigenţele generale şi speciale ale activităţii normative, circumstanţiate prin specificul domeniului.

În mod similar cu alte domenii de reglementare, ce alcătuiesc substanţa unor ramuri de drept şi totodată discipline juridice, principiile vor constitui cu certitudine reperele unui „drept al digitalizării”, unele aflându-se în etapa decantării la nivelul cercetării şi doctrinei de specialitate, pe cale să fie transpuse în dreptul pozitiv, un exemplu în acest sens fiind principiul neutralităţii rețelei, care exprimă ideea că fluxurile de informații, publice ori private, plătite sau gratuite, vitale ori mai puţin relevante, beneficiază de acces egal și nediscriminatoriu la internet şi nu pot fi blocate, degradate ori favorizate de către operatori de telecomunicații.

4.2. Cetăţenia digitală. Devenind un vector important de exercitare a drepturilor cetăţeneşti, tehnologia digitală a introdus în dezbaterea ştiinţifico-juridică noţiunea de „cetăţenie digitală”, definită în relația cetăţenilor cu statul şi autorităţile sale, mediată de tehnologiile digitale, incluzând capacitatea de a participa la dezbateri, de a exprima opinii și de a accesa informații pluraliste prin instrumente digitale și internet şi chiar de a contesta aleșii şi deciziile lor^[14].

Pentru Consiliul Europei, noțiunea de „cetățenie digitală” include și alfabetizarea digitală, participarea activă și responsabilă în comunități (locale, naționale, globale), la toate nivelurile (politic, economic, social, cultural și intercultural), angajamentul de a urma un proces dual de învățare pe tot parcursul vieții și apărarea continuă a demnității umane^[15].

Cetățenia digitală nu este concepută ca o altă formă de cetățenie, ci ca o extindere şi îmbogăţire a conceptului tradiţional. Lipsa accesului la instrumente digitale și la Internet poate deveni un obstacol în calea exercitării drepturilor individuale, ceea ce creează premisele unei dezbateri privind necesitatea unor garanţii, între care poate şi consacrarea constituţională a unuia sau mai multor drepturi specifice, alături de altele ce fac parte din generaţia a treia de drepturi fundamentale.

4.3. Digitalizarea serviciilor publice

Serviciile publice desemnează activităţi de interes general, realizate de administraţie^[16], atât de importante încât trebuie să funcţioneze în mod regulat şi continuu^[17].

Tranziția digitală a serviciilor publice vizează, în general, îmbunătățirea celor existente, ori transformarea lor, printr-un salt tehnic semnificativ sau crearea unor utilizări indisponibile în prezent.

Schimbarea, ca efect al progresului tehnic, nu este o noutate pentru istoria serviciilor publice, fiind impusă nu doar de imperativul general al optimizării permanente, ci şi ca obligaţie rezultată din principiile de organizare şi funcţionare a serviciilor publice, consacrate la nivel naţional, precum continuitatea şi adaptabilitatea serviciului public ori furnizarea sa la un nivel ridicat de calitate^[18].

Şi deschiderea datelor publice creează un context de dezvoltare a serviciilor publice, fie prin utilizarea lor, fie prin posibilitatea oferită, inclusiv actorilor privaţi, de a participa la realizarea unor servicii neexploatate, sau cel puţin, prin cercetare, la fundamentarea politicilor publice. Oricum, utilizarea datelor digitale în masă (big data) va duce la crearea de noi servicii de interes general, tranziţia digitală generând oportunități fără precedent în acest sens.

Pentru o mai bună reprezentare a potenţialului digitalizării în domeniul serviciilor publice exemplificăm:

– identificarea digitală a persoanelor, utilizată în principal în scopuri de ordine publică;

– identificarea fraudelor sociale şi fiscale ori a riscului de fraudă;

– selectarea accesului persoanelor la anumite servicii publice, mai ales la servicii sociale, repartizarea absolvenţilor pentru anumite programe de studii;

– utilizări grafice inovatoare care facilitează identificarea şi analiza relațiilor existente între variabile, prezența punctelor fierbinți etc., pentru optimizarea serviciilor publice;

– vizualizarea datelor actualizate în timp real combinată cu extragerea automatizată a datelor relevante;

– facilitarea activităţilor de cercetare prin clonarea virtuală a unui obiect sau a unui proces, care trebuie să reacționeze ca modelul său, și care permite diverse experimente;

– automatizarea proceselor robotizate care învață, „prin imitarea” unei ființe umane, să facă față procedurilor uzuale, standardizate și repetitive de management al resurselor umane, care apoi le realizează în locul omului;

– algoritmi de recunoaştere a situaţiilor ce beneficiază de o prelucrare prioritară, ori care detectează comportamentul anormal pe imaginile surprinse de camerele de supraveghere;

– agenţi conversaţionali (chatbot sau voicebot) care învaţă să ghideze utilizatorul în procedurile curente ale entităţii şi să detecteze la ce interlocutor să-l trimită dacă este cazul;

– algoritmi care organizează informaţii cuprinse în diverse tipuri de documente (de evaluare, fișele postului, acte normative de organizare a serviciilor) ori în jurisprudența juridică^[19].

– algoritmi care pot genera, în situaţii speciale, un diagnostic din imagini medicale.

Poate cel mai bun exemplu de utilizare a diferitelor date publice și private pentru fundamentarea unor politici publice, de „guvernare prin date”, este conceptul de „oraș inteligent”.

Un oraș inteligent este o zonă urbană care utilizează tehnologiile informației și comunicațiilor pentru a capta, procesa și analiza tot felul de date pentru a planifica, monitoriza și gestiona în timp real serviciile de teren urban, sistemele de trafic și transport, rețelele electrice, alimentarea cu apă, canalizarea, managementul deșeurilor, școli, biblioteci, spitale, e-servicii și e-administrații, mobilier stradal conectat, securitate etc.

Tehnologia orașului inteligent permite administraţiilor locale îmbunătățirea calităţii şi accesului la serviciilor publice, reducerea costurilor și consumului de resurse și, ca o rezultantă, ameliorarea relaţiei cu cetăţenii.

Conform estimărilor ONU din 2019, doi din trei oameni vor locui în orașe până în 2030, dezvoltarea orașelor inteligente fiind un posibil răspuns la dezvoltarea urbană.

Nu în ultimul rând, succesul transformării digitale a serviciilor publice este condiţionat de capacitatea resursei umane de aderenţă la fenomenul digital. În 2020, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici din România raporta un număr de 1.217.928 angajați în sectorul public^[20], la care se adaugă cei care realizează un serviciu public în cadrul unor entităţi private. Calitatea serviciilor publice în a căror realizare sunt implicaţi depinde de competențele lor, inclusiv cele digitale.

5. Concluzii

La nivel global, omenirea este conectată prin rețele de circulație a datelor digitale de mare viteză. Internetul și multiplele sale utilizări, care în mare măsură scapă reglementărilor juridice bazate tradițional pe criteriul teritorialității, digitalul și posibilitățile sale tehnice, economia digitală și multitudinea sa de operatori, dintre care unii au devenit gigantici, reprezintă un factor nou și încă puțin înțeles, în ecuaţia echilibrelor geopolitice și naționale, dar și o provocare pentru autorităţile publice în misiunea lor fundamentală de realizare a interesului general.

Accesul permanent la viaţa cotidiană a individului (în special prin intermediul rețelelor de socializare) sau la informaţiile sale secrete (prin diverse forme de crimă cibernetică), de la terminale care pot rămâne anonime și ale căror intruziuni pot fi detectate doar ulterior, la un anumit timp, modifică reprezentările tradiționale ale frontierei şi securităţii.

Într-un plan conex, fenomenul digital este atât de puternic încât efectele sale nu se regăsesc doar la nivelul relațiilor economice ori al celor individuale, având capacitatea să afecteze suveranitatea statelor, independența acestora, modul lor de viață şi valorile fondatoare și să genereze riscuri pe care abia începem să le măsurăm pentru viitorul climatic și ecologic.