Dreptul la tăcere în cazul persoanei juridice
Laura Maria Stănilă - noiembrie 1, 2020b) Belgia
Abordarea Curții de Casație din Belgia se află la celălalt capăt al spectrului. La 19 iunie 2013 Curtea de Casație Belgiană a confirmat o hotărâre a Curții de Apel din Bruxelles într-o un cauză (cauza P.12.1150.F) în care unei instituții financiare – CityBank Belgium – i s-a cerut să prezinte dovezi auto-incriminatoare, iar neîndeplinirea acestei solicitări ar fi dus la aplicarea unei amenzi. Instanța a exclus probele care au fost administrate sub această amenințare, deoarece a considerat că a avut loc o încălcare a dreptului la tăcere: „Inclus în dreptul la un proces echitabil, dreptul la tăcere implică nu numai dreptul de a nu depune mărturie împotriva propriei persoane, ci și dreptul oricărei persoane acuzate de a nu contribui la propria incriminare. Suspectul nu poate fi sancționat pentru nedivulgarea elementelor susceptibile de a-l incrimina. Rezultă că judecătorul chemat să se pronunțe asupra urmăririi penale trebuie să excludă probele extrase din elementele obținute de la suspect sub amenințarea unei sancțiuni”[16].
Pe scurt, printr-o adresă din 4 noiembrie 2008, Direcția Generală de Control și Mediere a Serviciului Federal de Economie Publică din Belgia a trimis inculpatului o notificare în care preciza că acționează sub autoritatea procurorului și că solicită livrarea documentelor și comunicarea informațiilor indicate, sub amenințarea aplicării sancțiunilor penale prevăzute la articolul 104 din Codul penal belgian. Prin poșta electronică, la data de 7 aprilie 2009, același departament a transmis inculpatului o nouă cerere de informații. Tot prin poșta electronică, la data de 16 aprilie 2009, ministerul public, i-a reproșat inculpatului că nu a dat curs solicitării și a adăugat că necomunicarea documentelor solicitate constituie infracțiunea de obstrucționare a justiție pedepsită de Legea din 14 iulie 1991 și că, în absența primirii tuturor acestor documente până cel târziu la 17 aprilie 2009, Serviciul Economic Public Federal va emite un raport. Curtea de Apel și mai apoi Curtea de Casație a subliniat că, la trimiterea scrisorii din 4 noiembrie 2008, inculpatul și-a asumat statutul de acuzat în sensul articolului 6 CEDO și că de la acea dată, beneficia de dreptul la tăcere. Instanța belgiană a considerat apoi că amenințarea recurentă de a aplica sancțiuni penale împotriva unei persoane fizice sau juridice vizate de o anchetă penală a constituit o ingerință gravă în dreptul acuzatului de a nu colabora la anchetă și, prin urmare, în dreptul său la tăcere. Hotărârea concluzionează că, întrucât respectarea acestui drept la tăcere contribuie la corectitudinea procedurilor în sensul articolului 6 al Convenției, documentele transmise ulterior din aceste diferite scrisori ar trebui excluse, precum și obligațiile efectuate și constatările făcute pe baza lor.
c) Marea Britanie
În Marea Britanie dreptul persoanelor juridice la tăcere a fost afirmat prin hotărârea în cauza Triplex Safety Glass Co. v. Lancegaye Safety Glass Ltd (1934)[17] pronunțată de High Court (King’s Bench Division), în anul 1939. Pe scurt, o companie care fabrica ochelari de protecție (Triplex) a dat în judecată o companie concurentă (Lancegaye) și managerul său pentru defăimare, pentru difuzarea unei circulare cu informații presupuse defăimătoare pentru reclamantă. În acest context, reclamanta a solicitat ca ambii inculpați să fie obligați să depună mărturie însă aceștia au refuzat, argumentând că acest lucru i-ar putea incrimina. După analiza realității riscului de incriminare, instanța a decis pe scurt că același lucru ar trebui să se aplice persoanei juridice, deoarece nu ar exista motive pentru tratament diferit, deoarece, deși persoana juridică nu putea suferi aceeași suferință ca o persoană fizică, acesteia i-ar putea fi angajată răspunderea penală și ar putea fi supusă unor consecințe grave.
S-a arătat că speța Triplex nu oferă motive pozitive în favoarea extinderii privilegiului la persoanele juridice, și nici nu impune limite Parlamentului englez. Privilegiul non-autoincriminării, chiar și în ceea ce privește persoanele fizice, este un principiu al „dreptului comun” care poate fi modificat și chiar suprimat de Parlament, așa cum s-a întâmplat într-o serie de domenii specifice[18]. Restricțiile posibile pot proveni însă doar din sistemul european al drepturilor omului, care însă, așa cum vom arăta, nu a rezolvat chestiunea unei asemenea posibile extinderi.
d) Germania
Curtea Constituțională Federală Germană, prin hotărârea BVerfGE 95, 220 din 1997[19] a sttatuat că dreptul de a nu se autoincrima privește exclusiv persoanele fizice. Pe scurt, în această cauză, prin intermediul unui post de radio privat s-a convocat o demonstrație neautorizată a grupurilor kurde. Pe baza obligației legale a posturilor de radio de a-și înregistra emisiunile, de a ține evidențele pentru o anumită perioadă de timp și de a le pune la dispoziția autorității, organismul german competent pentru controlul radiodifuziunii private a solicitat postului să livreze înregistrările programelor în cadrul cărora a fost convocată demonstrația. Refuzul postului de radio de a proceda în consecință a condus la avertizări prin care autoritățile au amenințat cu constrângeri fiind inițiat un litigiu administrativ, context în care postul de radio a solicitat o hotărâre de la Curtea Constituțională Federală, invocând, printre alte presupuse încălcări constituționale și încălcarea dreptului de a nu se autocrimina dedus din prevederile art. 1 și 2 capitolul I din Legea fundamentală sau German Grundgesetz (GG.)[20] care privesc drepturile fundamentale. În argumentarea sa, instanța constituțională germană a reamintit legătura dintre fundamentarea dreptului de a nu se autocrimina și protecția demnității umane, și a amintit prevederile art. 19 (3) GG., care prevede că drepturile fundamentale se aplică și persoanelor juridice naționale, în măsura în care natura acestor drepturi permite. Raportat la acest din urmă text constituțional, Curtea constituțională germană a arătat că articolul 19 (3) GG exclude cel puțin aplicarea dreptului de a nu se autoincrimina, deoarece acolo unde dreptul fundamental este legat de calități, forme de exprimare sau relații care sunt proprii și exclusive persoanelor fizice, acesta nu ar fi posibil să se extindă la constructe juridice, cum ar fi persoanele juridice, mai ales dacă protecția este stabilită în interesul demnității umane, pe care numai persoanele fizice o pot pretinde.
e) Spania
În cazul Spaniei, problema este reglementată de art. 409 bis și art. 786 bis din Ley de Enjuiciamiento Criminal[21] (un act normativ care are mai mult de 100 de ani vechime, care a fost modificat în 2011[22] și care urmează a fi abrogat prin adoptarea unei noi legi de procedură penală[23]). Primul text – art. 409 bis – prevede că în faza de anchetă unei cauze în care este acuzată o persoană juridică, se ia o declarație de la reprezentantul special desemnat al acesteia, regulile privind declarația învinuitului persoană fizică fiind aplicabile în măsura în care nu sunt incompatibile cu natura specială a persoanei juridice, inclusiv dreptul la tăcere, dreptul de a nu depune mărturie împotriva sa și de a nu-și mărturisi vinovăția, ceea ce pare să echivaleze reprezentantul persoanei juridice inculpate cu persoana juridică însăși[24]. Al doilea text legal – art. 786 bis – după ce recunoaște aceleași drepturi pentru proces, conține un paragraf care modifică complet înțelegerea problemei, statuând că oricine urmează să depună mărturie ca martor nu poate fi desemnat ca reprezentant al persoanei juridice[25].
În acest fel, doctrina spaniolă a arătat că, deși dreptul reprezentantului de a nu fi obligat să depună mărturie în această calitate este consacrat, se clarifică în același timp și faptul că, dacă are informații relevante, el este martor ca oricare altul, iar această din urmă condiție este impusă, interzicându-i-se martorului să acționeze ca reprezentant al persoanei juridice[26]. Dispoziția îndeplinește funcția necesară de a împiedica persoanele juridice acuzate să se poată „proteja” de ancheta penală prin numirea în calitate de reprezentanți a martorilor care ar putea furniza mai multe informații și prin invocarea dreptului la tăcere, dar în același timp critică faptul că, datorită naturii sale absolute, regula poate compromite serios dreptul la apărare al persoanei juridice, împiedicând-o să fie reprezentată de cei care cunosc cel mai bine situația și care sunt cei mai buni oameni ai săi[27].
f) Italia
În cazul legislației italiene, articolul 39 din Decretul legislativ nr. 231/2001, privind răspunderea persoanelor juridice pentru fapte de ilicit administrativ[28], stabilește că persoana juridică participă la procesul penal prin intermediul reprezentantului său legal, cu excepția cazului în care acesta din urmă este acuzat de fapta de care depinde ilicitul administrativ. Persoana juridică care intenționează să participe la procedură este obligată să depună la registrul autorității judiciare de procedură o declarație care conține, sub sancțiunea inadmisibilității: a) numele entității și datele personale ale reprezentantului legal al acesteia; b) numele și prenumele apărătorului și indicarea împuternicirii; c) semnătura apărătorului; d) domiciliul ales. Atunci când reprezentantul legal nu se prezintă, persoana juridică este reprezentată de apărător.
Nu poate depune mărturie conform art. 44 alin. 1 lit. b din Decret, persoana care reprezintă persoana juridică, și care a deținut această calitate și la momentul săvârșirii infracțiunii. În caz de incompatibilitate, persoana care reprezintă persoana juridică poate fi interogată și examinată în procedură, cu limitele și cu efectele prevăzute pentru interogarea și examinarea persoanei acuzate într-o procedură conexă[29]. Din textele amintite reiese clar că, pentru legiuitorul italian, calitatea de reprezentant al persoanei juridice și cea de potențial martor împotriva acesteia sunt incompatibile numai atunci când persoana fizică în cauză a avut calitatea de reprezentant și în momentul săvârșirii infracțiunii, astfel încât, în toate celelalte cazuri, aceasta poate fi chemată să depună mărturie ca orice alt martor, fără a i se recunoaște dreptul la tăcere, cel puțin nu în baza calității sale de reprezentant.
În afară de cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 44, reprezentantul are dreptul la tăcere doar atunci când este chemat să dea declarație ca reprezentant, adică „în numele persoanei juridice”, deoarece ar fi singurul caz în care ar fi încălcat un presupus drept la tăcere al persoanei juridice, persoana fizică trebuind să depună mărturie în toate celelalte cazuri și neputându-se prevala de un asemenea drept.
IV. Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și ale dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale
Așa cum arătam în prima parte a studiului, Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și ale dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale[30] a exclus prin art. 2, în mod expres, aplicabilitatea sa în cazul persoanelor juridice, în contrast total cu celelalte directive adoptate anterior în ceea ce privește întărirea drepturilor persoanelor în procesul penal[31]. Doctrina[32] a arătat că s-ar putea argumenta că persoanele juridice ar putea beneficia de punerea în aplicare a dispozițiilor relevante ale directivelor adoptate anterior, dar că nu pot deduce drepturi din Directiva privind prezumția de nevinovăție. Astfel, art. 1 al Directivei 2010/64/EU[33] cu privire la dreptul la un interpret și la traducere în procesul penal și art. 1 și art. 2 ale Directivei 2012/13/EU[34] privind dreptul de a fi informat în procesul penal folosesc termenul generic „persoană” și nu exclud astfel persoana juridică din domeniul lor de aplicare.
Istoricul legislativ al directivei arată că Parlamentul European a încercat să lărgească domeniul de aplicare al acesteia pentru a acoperi persoanele juridice[35]. Cu toate acestea, Consiliul, sprijinit de Comisie, a respins abordarea Parlamentului European[36], făcând referire la mai multe considerente care au fost încorporate în considerentele directivei. În consecință, legiuitorul UE a considerat că nevoile și nivelurile de protecție ale persoanelor fizice și juridice în ceea ce privește anumite aspecte ale prezumției de nevinovăție pot să difere și că drepturile care decurg din prezumția de nevinovăție nu se acumulează în mod egal pentru ambele categorii de persoane. În cele din urmă, considerentele amintesc că, în lumina dreptului național, precum și a dreptului Uniunii și a jurisprudenței naționale, acțiunile legislative în această direcție cu privire la persoanele juridice sunt considerate premature.
Dispoziția explicită privind dreptul la tăcere este cuprinsă în articolul 7 din directivă și oferă un temei juridic explicit pentru acest drept, abordare considerată în doctrină drept „inovatoare”[37] pentru UE și Consiliul Europei, deoarece nici Carta drepturilor fundamentale, nici CEDO nu consacră în mod expres dreptul la tăcere.
Coroborând textele art. 7 (1), 7 (2) și 7 (5) din directivă ajungem la concluzia că dreptul la tăcere, așa cum este consacrat în acest document, este destul de puternic, deoarece exercitarea dreptului la tăcere nu poate duce la inferențe negative. Art. 7 (5) precizează în mod explicit faptul că exercitarea de către persoanele suspectate și acuzate a dreptului de a păstra tăcerea și a dreptului de a nu se autoincrimina nu se utilizează împotriva acestora și nu se consideră a fi o dovadă a săvârșirii infracțiunii respective de către acestea.
Cu toate acestea, mai multe prevederi ale directivei par să scadă într-o oarecare măsură puterea dreptului la tăcere. Articolul 7 (4) conferă statelor membre puterea de a permite autorităților lor judiciare ca, la pronunțarea hotărârilor, să țină seama de atitudinea cooperantă a persoanelor suspectate și acuzate, cu un posibil efect al descurajării suspecților să se prevaleze de dreptul la tăcere.
O altă prevedere interesantă este cuprinsă în art. 7 (3) conform cu care exercitarea dreptului de a nu se autoincrimina nu împiedică autoritățile competente să strângă probe care pot fi obținute în mod legal prin utilizarea unor măsuri de constrângere prevăzute de lege și care au o existență independentă de voința persoanelor suspectate sau acuzate. Acest text interpretat în coroborare cu pct. 29 din preambulul directivei[38] pare să impună o perspectivă restrictivă cu privire la probele existente independent de voința învinuitului, permițând astfel limitarea protecției oferite de dreptul la tăcere.
De asemenea art. 10 (2) din directivă prevede că, fără a aduce atingere normelor și sistemelor naționale privind admisibilitatea probelor, statele membre se asigură că, atunci când se apreciază declarațiile făcute de persoane suspectate sau acuzate sau probele obținute cu încălcarea dreptului acestora de a păstra tăcerea sau de a nu se autoincrimina, dreptul la apărare și caracterul echitabil al procedurilor sunt respectate.
În funcție de punerea sa în aplicare de către statele membre, directiva poate duce, de exemplu, la situații în practică în care suspecții trebuie să predea anumite documente sau registre și, chiar dacă directiva s-ar fi aplicat și persoanelor juridice, protecția pe care o oferă în anumite puncte pare limitată. S-ar putea susține chiar că statele membre vor trebui să țină cont de jurisprudența mai protectoare a CtEDO atunci când pun în aplicare art. 7 și 10 din directivă, deoarece acestea nu pot submina protecția oferită de CEDO.
Desigur, chiar dacă Directiva privind prezumția de nevinovăție s-ar fi aplicat și persoanelor juridice, aceasta ar fi permis în continuare statelor membre să adopte abordări divergente, spre exemplu în ceea ce privește calitatea de reprezentant a persoanei juridice.
V. Interpretări ale Curții de la Strasbourg în privința dreptului la tăcere al persoanei juridice
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a pronunțat mai multe decizii referitoare la dreptul la tăcere și la privilegiul împotriva autoincriminării în cazul persoanelor fizice, nu oferă un răspuns detaliat la întrebarea dacă persoana juridică beneficiază deplin sau limitat de un astfel de drept procesual. Mai precis s-a ferit în a aborda această chestiune în mod explicit.
Astfel, potrivit jurisprudenței Curții, fiecare acuzat are dreptul de a păstra tăcerea şi de a nu se autoincrimina (Cauza Funke v. Franța pct. 44[39]; cauza O Halloran și Francis v. Regatul Unit – hotărârea Marii Camere, pct. 45[40]; și Cauza Saunders v. Regatul Unit – hotărârea Marii Camere, pct. 60[41]). Deşi art. 6 CEDO nu menţionează în mod expres, atât dreptul la tăcere cât și dreptul de a nu se autoincrimina sunt reguli internaţionale general recunoscute care se află în centrul conceptului de proces echitabil consacrat de art. 6 CEDO, având rolul de a proteja inculpatul împotriva unei constrângeri abuzive din partea autorităţilor, și sunt văzute ca adevărate imunităţi[42], ele aplicându-se încă din etapa interogatoriului în fața poliției[43].
În interpretarea Curții dreptul de a nu se autoincrimina presupune ca, într-o cauză penală, acuzarea să încerce să-şi construiască argumentaţia fără să recurgă la elemente de probă obţinute prin constrângere sau presiuni, contrar voinţei acuzatului[44], însă, nu se extinde la utilizarea, într-o procedură penală, de date care pot fi obţinute de la acuzat prin recurgerea la puteri coercitive, dar care există independent de voinţa suspectului, cum ar fi, de exemplu:
Dreptul de a păstra tăcerea nu este însă un drept absolut, și, pentru a cerceta dacă o procedură a anulat însăşi esenţa dreptului de a nu se autoincrimina, Curtea trebuie să examineze, în special, următoarele elemente: natura şi gradul constrângerii; existenţa unor garanţii adecvate în procedură; utilizarea dată probelor astfel obţinute (Cauza Jalloh v. Germania – hotărârea Marii Camere, pct. 101[45]).
Curtea a mai arătat că, pe de o parte, o condamnare nu ar trebui să se bazeze exclusiv sau în principal pe tăcerea acuzatului sau pe refuzul său de a răspunde la întrebări sau de a depune mărturie, iar pe de altă parte, dreptul de a păstra tăcerea nu poate împiedica luarea în considerare a tăcerii persoanei în cauză, în situaţii care impun în mod clar o explicaţie din partea sa, în vederea aprecierii probelor aflate la dosar. Nu se poate aşadar spune că decizia unui inculpat de a păstra tăcerea de-a lungul întregii proceduri penale trebuie să fie neapărat lipsită de implicaţii. Pentru a stabili dacă faptul că tăcerea poate avea concluzii defavorabile inculpatului încalcă art. 6, trebuie să se ia în considerare toate circumstanţele, având în vedere în special ponderea pe care instanţele naţionale le-au acordat-o, apreciind elementele de probă şi gradul de constrângere inerent situaţiei[46].
O interpretare interesantă este dată de faptul că ponderea interesului public faţă de urmărirea penală a unei anumite infracţiuni şi faţă de pedepsirea autorului poate fi luată în considerare şi pusă în balanţă cu interesul individului ca probele acuzării să fie obţinute în mod legal. Cu toate acestea, preocupările de interes public nu pot justifica măsuri care să anuleze însăşi esenţa dreptului la apărare al unui reclamant, inclusiv a dreptului de a nu se autoincrimina[47]. Interesul public nu poate justifica utilizarea răspunsurilor smulse cu forţa într-o anchetă nejudiciară pentru a-l incrimina pe inculpat în cursul procesului penal[48].
Pentru a stabili în ce măsură persoanele juridice pot invoca dreptul la tăcere, cazurile în care CEDO a atins problema predării obligatorii a documentelor sunt deosebit de interesante, întrucât documentele joacă adesea un rol cheie în procedurile penale împotriva persoanelor juridice. În cauza Funke v. Franța (1983) Curtea a abordat problema cooperării obligatorii organele judiciare. După o percheziție la domiciliu efectuată de oficiali vamali și un ofițer de poliție care i-au prezentat documente financiare legate de bănci străine, domnului Funke i s-a cerut să predea documentele privind conturile sale deschise la aceste bănci. Întrucât el nu a dat curs acestei solicitări, s-au declanșat împotriva sa proceduri penale pentru a-l condamna la o amendă și la sancțiuni suplimentare până când a fost nevoit să prezinte documentele solicitate de autorități. CtEDO a constatat că impunerea acestor proceduri a avut ca scop obținerea documentelor, despre care autoritățile considerau că există și pe care nu le puteau sau nu doreau să le obțină prin alte mijloace. CtEDO a constatat că o asemenea conduită a autorităților constituie o încălcare nejustificată a dreptului la tăcere.
În cauza Saunders v. Regatul Unit (1996)[49], soluționată la doar trei ani după Funke, s-au adresat întrebări suplimentare. Dl. Saunders, care avea obligația executorie de a răspunde la întrebările adresate de inspectorii Departamentului Comerțului și Industriei, s-a plâns de utilizarea ulterioară în cadrul procedurilor penale a declarațiilor pe care le făcuse. Curtea de la Strasbourg a subliniat că singura sa preocupare a fost în legătură cu utilizarea acestor declarații în cadrul procesului penal și a subliniat importanța dreptului la tăcere ca parte esențială a dreptului la un proces echitabil. Curtea a mai arătat că urmărirea penală trebuie să reușească să probeze acuzațiile fără a utiliza dovezi care au fost adunate prin metode coercitive sau opresive, fără a ține cont de voința acuzatului. CtEDO a considerat apoi că dreptul de a nu se autoincrimina se interpretează în primul rând în legătură cu respectarea voinței unei persoane acuzate de a păstra tăcerea, constatând astfel că dreptul la tăcere nu acoperă utilizarea în procedurile penale a materialelor colectate de la acuzat prin utilizarea unor puteri obligatorii dar care există independent de voința învinuitului. Unul dintre exemplele Curții de astfel de materiale sunt „documentele achiziționate în temeiul unui mandat”. Această prerogativă legală a constituit fundamentul pentru pentru a justifica practicile prin care se solicită suspecților să predea documente, chiar dacă sunt autoincriminatoare și chiar dacă sunt utilizate în proceduri penale.
[16] Cour de Cassation, Belgique, 19 juin 2013, P.12.1150.F, https://juricaf.org/arret/BELGIQUE-COURDECASSATION-20130619-P121150F, accesat 20.11.2020.
[17] Cauza Triplex Safety Glass Co. v. Lancegaye Safety Glass Ltd (1934), www.uk.practicallaw.com.
[18] James Gobert, Maurice Punch, Rethinking Corporate Crime, London, Butterworths, 2003, p. 196.
[19] Curtea Constituțională Federală Germană hotărârea BVerfGE 95, 220 din 1997, https://www.servat.unibe.ch/dfr/bv095220.html, accesat 21.11.2020.
[20] Constituția germană – text în limba engleză deisponibil la https://www.btg-bestellservice.de/pdf/80201000.pdf, accesat 21.11.2020.
[21] La Ley de Enjuiciamiento Criminal. Texto consolidado, Publicado en «BOE» núm. 260, de 17/09/1882, https://www.boe.es/buscar/act.php?id=BOE-A-1882-6036, accesat 20.11.2020.
[22] Prin Ley 37/2011 de medidas de agilización procesal, publicată în «BOE» núm. 245, de 11 de octubre de 2011, https://www.boe.es/buscar/doc.php?id=BOE-A-2011-15937, accesat 20.11.2020.
[23] Javier Martinez Lazaro, Una nueva ley de enjuiciamiento criminal, El Notario del Siglo XXI, nr. 50 iulie-august 2013, https://www.elnotario.es/index.php/hemeroteca/revista-50/46-una-nueva-ley-de-enjuiciamiento-criminal, accesat 20.11.2020.
[24] Artículo 409 bis.: „Cuando se haya procedido a la imputación de una persona jurídica, se tomará declaración al representante especialmente designado por ella, asistido de su Abogado. La declaración irá dirigida a la averiguación de los hechos y a la participación en ellos de la entidad imputada y de las demás personas que hubieran también podido intervenir en su realización. A dicha declaración le será de aplicación lo dispuesto en los preceptos del presente capítulo en lo que no sea incompatible con su especial naturaleza, incluidos los derechos a guardar silencio, a no declarar contra sí misma y a no confesarse culpable. No obstante, la incomparecencia de la persona especialmente designada por la persona jurídica para su representación determinará que se tenga por celebrado este acto, entendiéndose que se acoge a su derecho a no declarar.” (Atunci când o persoană juridică a fost inculpată, se va lua o declarație de la reprezentantul desemnat special de aceasta, asistat de avocat. Declarația va urmări identificarea faptelor și participarea la comiterea acestora a persoanei juridice și a celorlalte persoane care ar fi putut, de asemenea, să contribuie la comiterea lor. Prevederile din prezentul capitol referitoare la persoana fizică vor fi aplicate și persoanei juridice în măsura în care nu sunt incompatibile cu natura sa specială, inclusiv drepturile de a păstra tăcerea, de a nu depune mărturie împotriva sa și de a nu se declara vinovat. Totuși, neprezentarea persoanei special desemnate de persoana juridică la prezentarea acestei declarații va fi interpretată ca o invocare a dreptul de a nu depune mărturie.)
[25] Artículo 786 bis.: 1. Cuando el acusado sea una persona jurídica, ésta podrá estar representada para un mejor ejercicio del derecho de defensa por una persona que especialmente designe, debiendo ocupar en la Sala el lugar reservado a los acusados. Dicha persona podrá declarar en nombre de la persona jurídica si se hubiera propuesto y admitido esa prueba, sin perjuicio del derecho a guardar silencio, a no declarar contra sí mismo y a no confesarse culpable, así como ejercer el derecho a la última palabra al finalizar el acto del juicio. No se podrá designar a estos efectos a quien haya de declarar en el juicio como testigo. 2. No obstante lo anterior, la incomparecencia de la persona especialmente designada por la persona jurídica para su representación no impedirá en ningún caso la celebración de la vista, que se llevará a cabo con la presencia del Abogado y el Procurador de ésta. (Atunci când acuzatul este o persoană juridică, acesta poate fi reprezentat pentru o mai bună exercitare a dreptului la apărare de către o persoană special desemnată și trebuie să ocupe locul rezervat acuzatului în sala de judecată. Persoana menționată poate depune mărturie în numele persoanei juridice dacă aceste dovezi au fost propuse și admise, fără a aduce atingere dreptului de a păstra tăcerea, de a nu depune mărturie împotriva sa și de a nu se mărturisi declara vinovat, precum și de a exercita dreptul de a avea ultimul cuvânt în fața instanței. În aceste scopuri, oricine urmează să depună mărturie ca martor nu poate fi desemnat ca reprezentant al persoanei juridice. 2. Fără a aduce atingere celor de mai sus, neprezentarea persoanei special desemnate de persoana juridică pentru reprezentarea sa nu va împiedica în niciun caz desfășurarea ședinței, care va avea loc în prezența avocatului și a procurorului persoanei juridice.)
[26] Miguel Bajo Fernandez, Bernardo Jose Feijoo Sanchez, Carlos Gomez-Jara Diez, Tratado de responsabilidad penal de las personas juridicas, Thomson Reuters, 2012, p. 284-285.
[27] Jacobo, Dopico, Proceso penal contra personas jurídicas: medidas cautelares, re-presentantes y testigos, în La Ley, 7.796 (13 de febrero de 2012), p.10, https://www.academia.edu/25241644/Proceso_penal_contra_personas_jur%C3%ADdicas_medidas_cautelares_representantes_y_testigos, accesat 20.11.2020.
[28] Decreto legislativo 8 giugno 2001, n. 231, Disciplina della responsabilità amministrativa delle persone giuridiche, delle società e delle associazioni anche prive di personalità giuridica, a norma dell’articolo 11 della legge 29 settembre 2000, n. 300, G.U. n. 140 del 19 giugno 2001, https://www.bosettiegatti.eu/info/norme/statali/2001_0231.htm, accesat 20.11.2020.
[29] Art. 44. Incompatibilità con l’ufficio di testimone: „1. Non può essere assunta come testimone: a) la persona imputata del reato da cui dipende l’illecito amministrativo; b) la persona che rappresenta l’ente indicata nella dichiarazione di cui all’articolo 39, comma 2, e che rivestiva tale funzione anche al momento della commissione del reato. 2. Nel caso di incompatibilità la persona che rappresenta l’ente può essere interrogata ed esaminata nelle forme, con i limiti e con gli effetti previsti per l’interrogatorio e per l’esame della persona imputata in un procedimento connesso”. (Art. 44. Incompatibilitatea cu funcția de martor 1. Nu poate fi martor: a) persoana acuzată de infracțiunea de care depinde infracțiunea administrativă; b) persoana care reprezintă entitatea indicată în declarația menționată la articolul 39 alineatul (2) și care a deținut această funcție și la momentul săvârșirii infracțiunii. 2. În caz de incompatibilitate, persoana care reprezintă entitatea poate fi interogată și examinată în procedură, cu limitele și cu efectele prevăzute pentru interogarea și examinarea persoanei acuzate într-o procedură conexă.)
[30] https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A32016L0343.
[31] Rezoluția Consiliului din 30 Noiembrie 2009, O.J. C 295, 4.12.2009.
[32] Stijn Lamberigts, The Directive on the Presumption of Innocence. A missed opportunity for Legal Persons, Eucrim no. 1/2016: 36-42, p.36.
[33] https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN-RO-IT/TXT/?from=EN&uri=CELEX%3A32010L0064, accesat 20.11.2020.
[34] https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32012L0013&from=EN, accesat 20.11.2020.
[35] Parlamentul European, Report on the proposal for a directive of the European Parliament and of the Council on the strengthening of certain aspects of the presumption of innocence and of the right to be present at trial in criminal proceedings, Document din 20.04.2015, A8-0133/2015, https://www.europarl.europa.eu/doceo/document/A-8-2015-0133_EN.pdf?redirect, accesat 20.11.2020.
[36] Consiliul Uniunii Europene, Document din 29.07.2015, 11112/15, p. 4, n1, https://data.consilium.europa.eu/doc/document/ST-11112-2015-INIT/en/pdf, accesat 20.11.2020.
[37] Stijn Lamberigts, citat, p. 37.
[38] Pct. 29 Preambul la Directiva privind prezumția de nevinovăție: „exercitarea dreptului de a nu se autoincrimina nu ar trebui să împiedice strângerea, de către autoritățile competente, a probelor care pot fi obținute în mod legal de la persoana suspectată sau acuzată prin utilizarea unor măsuri de constrângere legală și care au o existență independentă de voința persoanei suspectate sau acuzate, cum ar fi materialele obținute în baza unui mandat, materialele în legătură cu care există o obligație legală de reținere și de prezentare la cerere sau probele de respirație, de sânge, de urină și de țesut în vederea efectuării testului ADN.”
[39] Cauza Funke v. Franța 1983, https://hudoc.echr.coe.int/eng#{„fulltext”:[„\”CASE%20OF%20FUNKE%20v.%20FRANCE\””],”documentcollectionid2″:[„GRANDCHAMBER”,”CHAMBER”],”itemid”:[„001-57809”]}.
[40] Cauza O Halloran și Francis v. Regatul Unit 2007, https://hudoc.echr.coe.int/eng#{„itemid”:[„001-81359”]}
[41] Cauza Saunders v. Regatul Unit, https://hudoc.echr.coe.int/eng#{„itemid”:[„001-58009”]}.
[42] Cauza John Murray v. Regatul Unit – hotărârea Marii Camere, pct. 45, 1996, https://hudoc.echr.coe.int/eng#{„itemid”:[„001-57980”]}
[43] Ibidem.
[44] Cauza Saunders v. Regatul Unit– hotărârea Marii Camere, pct. 68.
[45] Cauza Jalloh v. Germania, 2006, https://hudoc.echr.coe.int/eng#{„itemid”:[„001-76307”]}
[46] Cauza John Murray v. Regatul Unit – hotărârea Marii Camere, pct. 47.
[47] Cauza Jalloh v. Germania– hotărârea Marii Camere, pct. 97.
[48] Cauza Heaney și McGuinness v. Irlanda, pct. 57, 2001, https://hudoc.echr.coe.int/eng#{„itemid”:[„001-59097”]}.
[49] Cauza Saunders v. Regatul Unit, https://hudoc.echr.coe.int/eng#{„itemid”:[„001-58009”]}.
Arhive
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | ||||
4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 |
18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 | 24 |
25 | 26 | 27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.