Dreptul la ștergerea datelor biometrice și genetice stocate în cauzele penale

2.5. Criterii avute în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu ocazia analizării necesității unei măsuri de stocare a datelor cu caracter personal în scopuri polițienești

În jurisprudența sa, Curtea a statuat că este necesară culegerea de date personale în scopul combaterii criminalității, precizând că interesul persoanelor vizate și al comunității în ansamblu în protejarea datelor cu caracter personal nu poate prevala în fața interesului legitim pe care îl constituie prevenirea infracțiunilor^[32].

Astfel, Curtea a reținut că^[33] pentru a proteja populația astfel cum au obligația de a o face, autoritățile naționale pot să creeze fișiere de date care să contribuie în mod eficient la reprimarea și prevenirea anumitor infracțiuni, în special a celor mai grave, cum ar fi cele de natură sexuală.

Deși colectarea inițială a datelor cu caracter personal are ca scop să lege o anumită persoană de infracțiunea de care este suspectată că a comis-o, păstrarea acestor date în fișiere și baze de date tinde să aibă un obiectiv mai larg, și anume acela de a contribui la identificarea viitorilor delincvenți^[34], Curtea neputând pune la îndoială obiectivele de prevenție a unor astfel de fișiere^[35].

Astfel, Curtea a statuat că^[36] combaterea criminalității, în special a criminalității organizate și a terorismului, depinde în mare măsură de utilizarea de tehnici moderne de cercetare științifică și de identificare.

Însă^[37], întrucât protecția datelor cu caracter personal joacă un rol fundamental în exercitarea dreptului la respectarea vieții private și de familie, consacrat de art. 8, este esențial ca dreptul intern să prevadă garanții adecvate pentru a preveni orice utilizare a datelor cu caracter personal care nu ar fi conformă cu garanțiile prevăzute la acest articol.

Din jurisprudența Curții se desprind următoarele elemente care sunt importante atunci când se analizează necesitatea unei măsuri de stocare a datelor cu caracter personal în scopuri polițienești:

A. CARACTERUL NEDISCRIMINATORIU ȘI NEDIFERENȚIAT AL DATELOR STOCATE

În opinia instanței europene^[38], dosarele pe care autoritățile naționale trebuie să le constituie pentru a contribui la sancționarea și prevenirea anumitor infracțiuni nu pot fi utilizate în mod excesiv pentru a crește la maxim numărul informațiilor pe care le introduc în dosar.

Astfel, Curtea a reținut că^[39] fără respectarea unei necesare proporționalități în raport cu scopurile legitime care le sunt atribuite, avantajele pe care le aduc ar fi compromise de atingeri grave cauzate drepturilor și libertăților pe care statele trebuie să le asigure persoanelor aflate sub jurisdicția lor. În contextul unui sistem de păstrare nediferențiată și nelimitată a datelor cu caracter personal, acceptarea argumentului potrivit căruia cu cât sunt păstrate mai multe date, cu atât ar fi mai mult evitată infracționalitatea, în practică, ar însemna să se justifice stocarea de informații despre întreaga populație și rudele decedate, ceea ce ar fi cu siguranță un fapt excesiv și irelevant^[40].

Într-o cauză^[41] în care un sistem de culegere de date prin care amprentele digitale, mostrele de celule și profiluri ADN puteau fi prelevate și stocate de la orice persoană suspectată de comiterea unor infracțiuni, dar care nu fusese condamnată, indiferent de vârstă, de natura și de gravitatea infracțiunilor, fără limitarea perioadei și fără un control independent al justificării păstrării datelor pe baza unor criterii precise, a condus la constatarea unei încălcări a art. 8. Caracterul general și nediferențiat al unui astfel de sistem nu reflecta un just echilibru între interesele publice și cele private concurente aflate în joc.

Totodată, Curtea a reținut că^[42] există un risc de stigmatizare atunci când persoanele condamnate pentru orice infracțiune și care au dreptul să beneficieze de prezumția de nevinovăție sunt tratate în același mod precum cele condamnate. Chiar dacă păstrarea datelor cu caracter personal referitoare la persoane suspectate de comiterea unei infracțiuni, dar achitate sau puse în libertate nu echivalează cu exprimarea de suspiciuni, impresia că acestea nu trebuie considerate nevinovate poate fi întărită dacă datele care le privesc sunt păstrate pe o perioadă nedeterminată, precum datele referitoare la persoanele condamnate, în timp ce cele referitoare la persoane care nu au fost niciodată suspectate de săvârșirea unei infracțiuni trebuie distruse^[43].

Astfel, faptul că o persoană a fost achitată după ce a fost suspectată de săvârșirea unei infracțiuni justifică primirea unui tratament diferit față de cel al unei persoane condamnate^[44].

De asemenea, Curtea a reținut că^[45] păstrarea datelor referitoare la persoanele necondamnate poate fi deosebit de prejudiciabilă în cazul minorilor, având în vedere situația lor specială și importanța dezvoltării și integrării lor în societate. Trebuie să se acorde o atenție deosebită protejării lor față de orice prejudiciu de acest tip.

B. PERIOADA DE STOCARE A DATELOR

Perioada pentru care autoritățile aleg să păstreze datele cu caracter personal ale unei persoane este un element important, deși nu decisiv, care trebuie luată în considerare atunci când se analizează dacă o măsură de păstrare a datelor cu caracter personal într-un dosar sau într-o bază de date în scopuri polițienești este proporțională sau nu cu scopul legitim urmărit.

Curtea a constatat o încălcare a art. 8 în următoarele situații:

– păstrarea nelimitată a amprentelor digitale și a datelor ADN ale persoanelor suspectate de săvârșirea unei infracțiuni, dar pentru care procedura s-a încheiat cu o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale sau cu o achitare^[46];

– păstrarea nelimitată a profilurilor ADN, a amprentelor digitale și a fotografiei unei persoane condamnate pentru săvârșirea unei infracțiuni, chiar și după ce condamnarea sa fusese ștearsă din cazierul său judiciar la expirarea termenului prevăzut de lege^[47];

– păstrarea într-un cazier judiciar a tuturor condamnărilor, achitărilor, avertismentelor, reținerilor sau mustrărilor dispuse împotriva unei persoane^[48];

– păstrarea pentru o perioadă nelimitată a profilurilor ADN ale persoanelor condamnate pentru furt calificat^[49];

– păstrarea pentru o perioadă maximă de 40 de ani a datelor cu caracter personal ale unei persoane condamnate pentru o infracțiune minoră^[50];

– păstrarea pentru o perioadă maximă de 25 de ani a amprentelor digitale ale unei persoane suspectate de săvârșirea unui furt de cărți, dar care nu a fost condamnată^[51];

– păstrarea pentru o perioadă maximă de 20 de ani a datelor cu caracter personal ale unei persoane în urma unei plângeri pentru violență față de partenera sa, finalizată cu neînceperea urmăririi penale, în urma unei medieri^[52].

Pe de altă parte, Curtea a constatat că nu a existat nicio încălcare a art. 8 într-o serie de cauze care priveau păstrarea datelor cu caracter personal ale persoanelor condamnate pentru agresiuni sexuale, pentru o perioadă maximă de 30 de ani, la sfârșitul căreia ștergerea datelor intervenea automat, întrucât fuseseră instituite proceduri care să permită ștergerea datelor de îndată ce acestea nu mai erau relevante^[53].

Curtea a reținut că^[54] elementul determinant pentru a stabili dacă un stat și-a depășit marja de apreciere atunci când a decis să păstreze pentru o perioadă nelimitată date cu caracter personal ale unor persoane condamnate nu este în mod necesar durata păstrării datelor, ci dacă au fost puse în aplicare garanții efective. Așadar, atunci când decide să își acorde sieși puterea cea mai extinsă în materie de păstrare a datelor, și anume păstrarea datelor pentru o perioadă nelimitată, statul se plasează la limita marjei sale de apreciere și trebuie să asigure existența anumitor garanții efective^[55].

Existența sau lipsa unui control independent al justificării păstrării datelor în sistemul de evidență, efectuat pe baza unor criterii specifice, cum ar fi gravitatea infracțiunii, forța suspiciunilor asupra persoanei, antecedentele acesteia, sau orice altă circumstanță specială, constituie o garanție importantă pentru a garanta că perioada de păstrare a datelor este proporțională^[56].

Lipsa unei perioade maxime de păstrare a datelor cu caracter personal nu este în mod necesar incompatibilă cu art. 8^[57], însă garanțiile procedurale sunt cu atât mai necesare atunci când stocarea datelor depinde în totalitate de diligența cu care autoritățile se asigură în privința caracterului proporțional al perioadei lor de păstrare^[58].

În cauza Peruzzo și Martens împotriva Germaniei (dec.), 2013, pct. 44 și 46, care privea păstrarea pentru o perioadă nelimitată a datelor biometrice ale persoanelor condamnate pentru infracțiuni grave și cu riscul de recidivă, Curtea a constatat că dreptul intern obliga Oficiul Federal pentru Investigații Criminale să verifice la intervale regulate, care nu depășeau zece ani, dacă păstrarea datelor era încă necesară sau dacă datele puteau fi șterse, ținând seama, în fiecare caz, de scopul pentru care fuseseră păstrate datele, precum și de natura și de gravitatea circumstanțelor fiecărei cauze care condusese la o măsură de culegere de date. În opinia Curții, durata unor astfel de intervale nu fusese nerezonabilă, având în vedere faptul că profilurile ADN puteau fi obținute numai pentru persoanele condamnate care săvârșiseră infracțiuni care atinseseră un anumit nivel de gravitate (ibidem, pct. 48-49).

În cauza Gaughran împotriva Regatului Unit, 2020, pct. 96, Curtea a reținut că păstrarea pentru o perioadă nelimitată a amprentelor digitale, a profilului ADN și a fotografiei unei persoane condamnate pentru conducere în stare de ebrietate a condus la constatarea unei încălcări a art. 8. Autoritățile nu luaseră în considerare gravitatea infracțiunii săvârșite sau necesitatea de a păstra aceste date pentru o perioadă nelimitată și nu oferiseră o posibilitate reală de reexaminare.

C. GARANȚII CARE PRIVESC DISTRUGEREA SAU ȘTERGEREA DATELOR STOCATE

În opinia Curții^[59], eliminarea datelor dintr-o bază de date în care au fost colectate în scopuri polițienești nu este o sarcină excesiv de complexă. Ar fi total contrar necesității de a proteja dreptul la viață privată consacrat la art. 8 ca un stat să poată crea o bază de date în care ar fi dificil să se examineze sau să se modifice datele și să se invoce ulterior pe modul în care a fost concepută respectiva bază de date pentru a-și justifica refuzul de a elimina informații din aceasta^[60].

Curtea a constatat lipsa unei încălcări a art. 8 în cauze în care, deși era vorba despre date stocate pentru perioade „îndelungate”, de până la treizeci de ani^[60] sau chiar pentru o perioadă nelimitată^[61], persoana vizată beneficiase de o procedură judiciară care asigurase un control independent al justificării păstrării datelor sale pe baza unor criterii precise, care să îi permită să obțină ștergerea datelor în termenul maxim prevăzut de lege sau, în cazul păstrării nelimitate, de îndată ce acestea nu mai erau relevante^[62].

Astfel, în cauzele B.B. împotriva Franței, 2009, pct. 68, Gardel împotriva Franței, 2009, pct. 69 și M.B. împotriva Franței, 2009, pct. 60, Curtea a hotărât că procedura judiciară de ștergere a datelor, deschisă la simpla cerere a persoanei vizate în fața procurorului Republicii, a cărui decizie era supusă unor căi de atac jurisdicționale, asigura un control independent al justificării păstrării informațiilor pe baza unor criterii precise și oferea garanții suficiente și adecvate.

Garanția de a obține ștergerea datelor are, de asemenea, un efect limitat atunci când autoritățile refuză, ca răspuns la o cerere adresată de persoana vizată, să șteargă datele în cauză sau să își motiveze decizia de a le păstra^[63]. Situația este una similară și atunci când cererile de ștergere nu sunt admise decât în circumstanțe excepționale sau sunt respinse atunci când persoana vizată a recunoscut infracțiunea și faptul că datele sunt exacte^[65].

În contextul arhivelor web ale mass mass-media care conțin date cu caracter personal ale unor persoane care făcuseră obiectul publicării în trecut, „dreptul de a fi uitat” urmărește să protejeze persoana în cauză, permițându-i să solicite ștergerea parțială sau completă a rezultatelor căutării asociate numelui său pe care le consideră inadecvate, după o anumită perioadă de timp^[64]. Acest drept nu este totuși absolut. Oricât de important este, trebuie pus în balanță cu dreptul publicului de a se informa despre evenimente din trecut și din istoria contemporană, în special cu ajutorul arhivelor digitale ale presei^[65].

Pe lângă rolul principal al presei în comunicarea de informații și idei de interes general, se adaugă o funcție accesorie, dar totuși importantă, care constă în a constitui arhive pe baza informațiilor deja publicate și a le pune la dispoziția publicului^[66]. Punerea la dispoziție a arhivelor pe Internet contribuie în mod important la păstrarea și accesibilitatea știrilor și informațiilor.

În cauza M.L. și W.W. împotriva Germaniei, 2018, două persoane, care fuseseră condamnate pentru omor și liberate paisprezece ani mai târziu, după executarea pedepsei cu închisoarea, solicitaseră fără succes ca arhivele web ale ziarelor și posturilor de radio să înceteze să le afișeze fotografiile și să le menționeze identitățile complete (nume și prenume), astfel încât să își poată reface viața fără a mai fi expuse public. Curtea a concluzionat că nu a fost încălcat art. 8, considerând că interesul publicului de a avea acces la arhive cu un conținut veridic și obiectiv trebuie să prevaleze^[67].

În cauza M.M. împotriva Regatului Unit, 2012, pct. 187-207, înscrierea pe viață a unui avertisment în cazierul judiciar al unei persoane a condus la constatarea unei încălcări a art. 8. În opinia Curții, condamnarea sau avertismentul impuse unei persoane în trecut devine, odată cu trecerea timpului, parte integrantă a vieții sale private, care trebuie respectată. Deși datele incluse în cazierul judiciar sunt, într-un anumit sens, informații publice, stocarea lor sistematică în evidențele centrale înseamnă că acestea pot fi divulgate la mult timp după eveniment, atunci când oricine altcineva, cu excepția persoanei vizate, este probabil să fi uitat incidentul. Curtea și-a exprimat îngrijorarea cu privire la faptul că criteriile de control care permiteau ștergerea unor astfel de date erau foarte restrictive și că cererile de ștergere a datelor nu erau admise decât în circumstanțe excepționale (ibidem, pct. 202).

2.6. CONCLUZII

Rezultă din cele prezentate că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este mult mai dezvoltată sub aspectele prezentate decât cea a Curții de Justiție a Uniunii Europene, astfel că statele membre trebuie să aibă în vedere, cu ocazia legiferării în domeniu, întreaga argumentație a instanțelor europene, fiind obligate să se încadreze în limitele trasate de acestea.