Dreptul european al contractelor, între unitate și diversitate
Sache Neculaescu - martie 6, 2017• Cât priveşte leziunea în contracte, dacă extinderea ei şi la contractele încheiate de majori corespunde nevoii de protecţie împotriva dezechilibrului contractual, subordonarea acesteia condiţiei subiective ca partea să fi primit o prestaţie considerabil mai mare „profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi”, nu este de natură să apere eficient interesele victimei, în condiţiile în care ea va fi ţinută să probeze asemenea împrejurări[9]. Pe de altă parte, ne-am putea întreba ce este mai important în cazul leziunii: să desfiinţăm un contract lezionar sau să-l remediem, restabilind echilibrul contractual? Răspunsul ni-l furnizează o regulă de interpretare a contractului văzut potrivit căreia potius valeat quam ut pereat, cea care ne cere ca orice contract să fie interpretat în sensul producerii de efecte şi nu în cel al desfiinţării lor.
De aceea, găsim că reglementarea actuală a acesteia de la art. 1222 C. civ. este încă tributară concepţiei tradiţionale privind sancţionarea conduitei vinovate a cuiva, motiv pentru care ne raliem autorilor care promovează concepţia obiectivă despre leziune, susţinând că simplul dezechilibru evident între prestaţiile părţilor trebuie considerat a fi leziune ce trebuie remediată[10]. Este, credem, sensul fundamental al evoluţiei dreptului civil, tot mai interesat de situaţia victimei care suportă un prejudiciu injust, şi mai puţin preocupat de sancţionarea conduitei prin care o astfel de situaţie a fost creată. A condiţiona sancţiunea actului lezionar de identificarea şi probarea unei vinovăţii a celui care a profitat de o prestaţie vădit excesivă, exploatând anumite împrejurări, ni se pare o soluţie injustă şi care intră în coliziune cu principiile moderne de protecţie a consumatorilor, materia care a influenţat decisiv evoluţia legislativă europeană în materia viciilor de consimţământ. Un contract care a favorizat, în mod vădit pe una dintre părţi, impune un remediu, fără a mai fi nevoie ca partea lezată să facă dovada că a fost exploatată de cealaltă parte a contractului.
Privite din perspectiva terminologiei juridice, sintagma „menţinerea contractului” folosită la art. 1222 alin. 3 C. civ. pentru a desemna dreptul instanței de a restabili echilibrul contractual, nu este cea uzuală. Ceea ce face instanţa într-o asemenea ipoteză, se numeşte „adaptarea contractului”, așa cum se prevede la art. 4:109 alin. 2 din Principiile Lando potrivit căruia „la cererea părţii lezate, tribunalul poate adapta contractul în aşa fel încât să-l pună de acord cu ceea ce s-ar fi putut conveni în conformitate cu exigenţele bunei-credinţe”. La fel, art. 3.10 alin. 2 din Principiile Unidroit, dispune că „la cererea părţii care poate invoca nulitatea, o instanţă de judecată poate adapta contractul sau clauza pentru a îl pune în acord cu standardele rezonabile ale negocierii corecte în materie comercială”.
2.3. Imposibilitatea obligației. Deşi regula ad impossibilium nulla obligatio se bucură de o îndelungată tradiție juridică, ea este diferit reglementată la nivel european.
Potrivit art. 1163 C. civ. fr., în noua succesiune a textelor amenajată de Ordonanța amintită, obligația trebuie să fie „posibilă, determinată sau determinabilă”. În dreptul nostru anterior actualei reglementări, obligaţia imposibilă era asimilată obligaţiei inexistente, cea care antrena nulitatea contractului, o imposibilitate in abstracto, insurmontabilă pentru oricare alt debitor care s-ar fi obligat la aceeaşi prestaţie[11].
În dreptul german, consecinţele juridice ale imposibilităţii sunt diferite. Astfel, debitorul unei obligaţii imposibile absolut este exonerat doar de executarea în natură a obligaţiei asumate, dar nu şi de răspundere (§275, alin. 1 BGB). Pentru imposibilitatea existentă încă de la momentul formării contractului debitorul va răspunde, excepţie făcând situaţia în care n-a cunoscut şi nici nu putea să cunoască imposibilitatea prestaţiei la care s-a obligat (§ 311a, alin. 2 BGB). În acest caz, debitorul, deşi neculpabil, răspunde în temeiul unei garanţii faţă de creditor că-şi va executa obligaţiile asumate. Dacă însă imposibilitatea survine după încheierea contractului, neexecutarea prestaţiei va fi imputată debitorului, având ca temei prezumţia de culpă a debitorului (§ 283 BGB)[12].
Sistemul common law nu cunoaşte regula ad impossibilium nulla obligatio, astfel că cel care s-a obligat prin contract este ţinut să răspundă chiar şi pentru obligaţii imposibile[13].
Opţiunea românească pe acest subiect s-a modificat în perioada elaborării noilor reglementări ale contractului. Astfel, dacă Proiectul noului Cod civil publicat în anul 2004, prevedea la art. 941 că „obligaţia trebuie să aibă un obiect posibil şi determinat sau, cel puţin, determinabil”, actualul art. 1227 C. civ. are în vedere doar „imposibilitatea iniţială a obiectului obligaţiei”. Potrivit noii dispoziţii legale, „contractul este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitatea de a-şi executa obligaţia, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel”. Soluţia este inspirată de Principiile Unidroit aplicabile contractelor comerciale internaţionale, potrivit cărora „simplul fapt că la momentul încheierii contractului executarea obligaţiei asumate era imposibilă, nu afectează validitatea contractului” (art. 3.3). Conform alin. 2 al aceleaşi norme „simplul fapt că la momentul încheierii contractului o parte nu era îndreptăţită să dispună de bunurile la care contractul se referă, nu afectează validitatea contractului”.
Cu un text mai sintetic, care vizează ambele ipoteze, art. 4: 102 din Principiile dreptului european al contractelor (PECL) dispune că „un contract nu este invalid pentru simplul motiv că la încheierea lui, executarea obligaţiei era imposibilă sau că una dintre părţi nu avea dreptul să dispună de bunurile care formează obiectul”.
Soluţia Codului nostru civil se vrea a fi aliniată acestor proiecte europene printr-un text care pare să deroge de la regula ad impossibilium nulla obligatio. El este susceptibil însă de câteva obiecţii.
Mai întâi, contrar denumirii marginale inflexibile a normei, nu orice imposibilitate iniţială a obiectului obligaţiei este indiferentă valabilităţii contractului, ci doar cea relativă. Că aşa ar trebui să fie, rezultă din chiar enunţul pe care îl examinăm, potrivit căruia contractul este valabil „în afară de cazul în care prin lege se prevede altfel”. Exprimarea este însă prea lapidară, lăsând insuficient conturată condiţia care priveşte posibilitatea prestaţiei. Textul normativ ar trebui să fie mai explicit, fie să aibă în vedere imposibilitatea relativă a prestaţiei, fie să trimită la art. 1557 C. civ., potrivit căruia „atunci când imposibilitatea de executare este totală şi definitivă şi priveşte o obligaţie contractuală importantă, contractul este desfiinţat de plin drept şi fără vreo notificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit”.
Distincţia între cele două imposibilităţi ale obiectului obligaţiei este operată de majoritatea manualelor de astăzi[14] şi o găsim în art. 27 din Codul european al contractelor, proiect al privativiştilor de la Pavia, potrivit căruia „conţinutul este posibil când contractul este susceptibil de a fi executat în lipsa obstacolelor obiective cu caracter material sau juridic care împiedică de o manieră absolută realizarea obiectivului urmărit”, definiţie care ar fi trebuit preluată şi de Codul nostru civil. Altfel, norma de la art. 1227 C. civ. este incompletă şi poate induce concluzia că promovează o concepţie mai indulgentă faţă de imposibilitatea prestaţiei, condiţie pe care o şi ignoră ca principiu. O asemenea interpretare ar intra în coliziune cu preocuparea europeană de moralizare a contractului, cerută de protecţia consumatorilor, care a impus o serie de orientări noi, preluate şi de Codul nostru civil, cum ar fi obligaţia de a acţiona în toate fazele contractului cu bună-credinţă, obligaţia de informare, adaptarea contractului, invocarea leziunii de către majori, impreviziunea etc. O protecţie eficientă a părţii mai slabe din contract ar presupune lărgirea noţiunii de imposibilitate, ca obstacol al validităţii, cel puţin a contractelor în care există o dependenţă sau subordonare între părţi[15], şi nu o relaxare a exigenţei faţă de prestaţiile ce se dovedesc imposibile absolut, pe care o propune norma aflată în discuţie. Milităm aşadar pentru ca principiul tradiţional ad impossibilium nulla obligatio să-şi găsească locul în cadrul normei de principiu de la art. 1225, adăugându-se la condiţia ca obiectul obligaţiei (nu a contractului, cum greşit prevede actuala reglementare), să fie, în primul rând, posibil, aşa cum prevede art. 1163 din Codul civil francez actual, cât și art. 1373 alin. 2 din Codul civil Quebec.
2.4. Obiectul sau conţinutul contractului? Potrivit Codului nostru civil, obiectul contractului este una dintre condiţiile esenţiale de validitate a contractului, fiind definit de art. 1225 ca fiind „operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi alte asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale”.
Definiţia este preluată parţial de la art. 1412 CCQ, mai puţin exemplificările (în opinia noastră excesive), vizând înţelesul noţiunii de operaţiune juridică. Trecând peste o serie de critici ale noii reglementări, este de observat că, pe lângă obiectul contractului, reprezentat de operaţiunea juridică amenajată de părţi, există şi un obiect al obligaţiei, care este prestaţia asumată de debitor, aşa cum prevede art. 1226 alin. 1 C. civ.; la rândul ei, prestaţia are, şi ea, un obiect, care vizează uneori bunurile. Or, reglementarea dată de actualul Cod civil contractelor speciale are în vedere înţelesul clasic dat obiectului contractului de art. 962 C. civ. ca fiind „acela la care părţile sau una din părţi se obligă”. Astfel, referindu-se la obiectul vânzării, art. 1657 C. civ. are în vedere „orice bun” care poate fi vândut în mod liber, iar art. 1658 C. civ. are în vedere bunul viitor ca obiect al vânzării. Şi asemenea exemple pot continua: bunurile de gen şi bunurile fungibile sunt prezentate ca obiect al vânzării (art. 1678 şi art. 1726 alin. 3 C. civ.), toate bunurile, atât mobile cât şi imobile, obiect al locaţiunii (art. 1779), suma de bani ca obiect al împrumutului (art. 2159 alin. 2) etc. Doar obiectul obligaţiei este corect definit la art. 1226 ca fiind „prestaţia la care se angajează debitorul” (id quod debetur).
În opinia noastră, odată convenit că obiectul contractului este operaţiunea juridică încheiată de părţi, condiţia de a fi determinat ar trebui să vizeze obiectul obligaţiei, şi nu cel al contractului, respectiv prestaţiile la care părţile s-au obligat. Operaţiunea juridică voită de părţi nu trebuie determinată, nici cantitativ şi nici calitativ. Calificarea juridică a contractului încheiat şi determinarea în concret a drepturilor dobândite şi a obligaţiilor asumate de părţi se face în cadrul interpretării contractului. Ba mai mult, chiar actualul Cod civil admite că anumite clauze ar putea fi îndoielnice, ceea ce ar pune în discuţie caracterul determinat al obiectului, aşa cum este mai nou definit. Or, potrivit art. 1268 alin. 1 pct. 3 C. civ., „clauzele îndoielnice se interpretează în sensul producerii de efecte, şi nu în acela în care nu ar putea produce niciunul”, potrivit principiului potius valeat quam ut pereat. Un astfel de recurs la logică ar fi putut fi evitat dacă autorii textelor normative ar fi respectat cerinţele de tehnică legislativă şi ar fi definit sintagma „obiect determinat”, aşa cum, de exemplu, potrivit art. 31 din Codul european al contractelor, „conţinutul contractului este determinat când obiectul prestaţiilor, modalităţile şi termenele de executare pot fi deduse din convenţie”.
La fel, Cadrul comun de referinţă (DCFR) redactat de Christian von Bar, când se referă la conţinutul contractului, în cadrul Secţiunii a doua din Capitolul 9, „conţinutul şi efectele contractelor” din Cartea a doua, la art. II – 9:101 denumit „termenii contractului” prevede că aceştia rezultă, printre altele, din „acordul expres sau tacit al părţilor, din lege, practicile stabilite între părţi şi uzanţe” etc. Mai mult, potrivit aceluiaşi proiect, când preţul care trebuie plătit în temeiul contractului nu poate fi determinat plecând de la stipulaţiile părţilor sau de la alte reguli aplicabile ori apelând la uzanţe sau practici, el va fi cel normal reclamat în circumstanţe comparabile la momentul încheierii contractului, un preţ rezonabil. Aceeaşi soluţie o găsim şi în art. 5.1.7. alin. 1 din Principiile Unidroit, cât şi în Principiile Lando.
Pentru motivele deja arătate, normele de la art. 1230 şi 1231 C. civ., cele care se referă la „determinarea calităţii obiectului” şi la „determinarea obiectului de către terţ”, ar fi trebuit să privească in terminis determinarea „obiectului prestaţiei” şi nu al unui obiect oarecare.
Sub un ultim aspect, odată ce actualul Cod civil prevede la art. 1226 alin. 1 că „obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul”, condiţiile prevăzute de norma subsecventă de la alin. 2 al aceluiaşi text, nu pot privi decât prestaţia şi nu obiectul obligaţiei, cum rezultă din enunţul de la alin. 1, potrivit căruia „el trebuie să fie determinat sau cel puţin determinat şi licit”. Raportarea la prestaţie şi nu la obiect o regăsim în toate textele normative care au inspirat, sau care ar fi trebuit să inspire pe autorii acestor prevederi ale actualului Cod civil. Astfel, Codul civil din Quebec, după ce prevede la art.1373 că obiectul obligaţiei este prestaţia de care este ţinut debitorul faţă de creditor, care constă în a face sau a nu face ceva, dispune la alin. 2 că „prestaţia trebuie să fie posibilă, determinată sau determinabilă; ea nu trebuie să fie prohibită de lege şi nici contrară ordinii publice”.
Reglementare avansată de Ordonanţa franceză intrată în vigoare la 1 octombrie 2016, se aliniază noii tendinţe europene şi renunţă la obiectul contractului, înlocuindu-l cu un conţinut licit şi determinat, în timp ce doar obligaţia asumată de debitor are ca obiect o prestaţie prezentă sau viitoare, care trebuie să fie posibilă, determinată sau determinabilă. Cum conţinutul contractului este de un interes larg european, firesc este ca o viitoare revizuire a actualului Cod civil, pe care o găsim absolut necesară, să modifice actuala reglementare în consens cu orientarea europeană.
[9] Pentru detalii, v. S. Neculaescu, Leziunea – viciu de consimțământ sau dezechilibru contractual, în RRDP nr. 3/2010.
[10] L. Pop, Echilibrul contractual şi leziunea în contracte, în Dreptul nr. 11/2008, p.77-98.
[11] Ph. Malinvaud, Droit des obligations, Ed. Litec, Paris, 2007, p. 178.
[12] B. Fauvarque-Cosson, D. Mazeaud, Terminologie contractuelle commune: Projet de cadre commun de référence, Société de législation comparée, Paris, 2002, p. 308.
[13] Ibidem, p. 310.
[14] Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Les obligations, 4-e edition, Defrénois, Paris, 2009, p. 304; Fr. Terré, Pour une reforme du droit des contrats, Éd. Dalloz, Paris, 2009, pp. 190-191.
[15] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Ed. Dalloz, Paris, 2013, p. 313.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.