Divergențe și dificultăți în soluționarea cauzelor din materia contravențiilor rutiere

IV. Dificultăți în stabilirea adevărului judiciar, în cazul accidentelor rutiere

Cu toate acestea, explicațiile prezentate anterior nu pot contracara dificultățile majore care apar, de exemplu, în ipoteza în care ambii conducători auto implicați într-un accident rutier sunt sancționați contravențional, iar aceștia dau declarații contradictorii, învinuindu-se reciproc.

Astfel, în contextul unui probatoriu lacunar, judecătorului îi este trasată o sarcină dificilă în stabilirea adevărului judiciar, fiind nevoit fie a recurge la prezumții simple trase din analiza avariilor produse în urma accidentului, a schițelor prezentate de conducătorii auto imediat după incident, în vederea stabilirii dinamicii și a vinovăției în producerea accidentului, cu luarea, totodată, în considerare a prezumțiilor amintite anterior, fie a dispune administrarea probei cu expertiza tehnică auto, care poate fi relevantă în unele dosare, ori nu, în alte cauze.

De exemplu, dând eficiență prezumției de veridicitate a procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, prin sentința civilă nr. 10946 din 17 decembrie 2020, Judecătoria Sectorului 2 București^[82] a respins plângerea contravențională formulată împotriva actului, prin care petentul a fost sancționat în baza art. 101 alin. (3) lit. a) din O.U.G. nr. 195/2002, pentru încălcarea art. 135 lit. f)^[83] din H.G. nr. 1391/2006 și în care s-a reținut că, din analiza declarațiilor și a avariilor existente, rezultă că petentul nu a acordat prioritate la pătrunderea pe drumul public de pe o proprietate alăturată, care era prevăzută cu indicatorul „Accesul interzis” pe direcția sa de deplasare, intrând în coliziune cu autoturismul condus de intervenientul forțat persoană fizică.

Instanța a reținut că procesul-verbal contestat este un act autentic care se bucură de o prezumție relativă de veridicitate în sensul că, până la proba contrară, respectiv până la răsturnarea prezumției de veridicitate prin mijloace de probă aduse de petent în susținerea plângerii contravenționale, acesta este considerat că reprezintă adevărul, în sensul că oglindește în mod corect cele întâmplate.

Această prezumție, în cazul proceselor-verbale de constatare a contravenției, spre deosebire de alte acte autentice, nu este una absolută, ci doar una relativă în sensul că i se permite presupusului contravenient ca, în cursul judecării plângerii sale, să depună la dosarul cauzei înscrisuri ori să administreze orice alte probe din care să rezulte faptul că cele arătate în conținutul procesului-verbal sunt neadevărate.

S-a mai reținut în cauză că această răsturnare a prezumției nu operează automat prin simpla solicitare de anulare a actului, ci petentul, cu respectarea prevederilor art. 249 C. pr. civ., trebuie să ceară instanței, în conformitate cu prevederile art. 255-258 C. pr. civ., încuviințarea și administrarea unor dovezi din care să rezulte contrariul.

Instanța a apreciat că situația de fapt reținută rezultă din procesul-verbal coroborat cu declarațiile șoferilor autoturismelor implicate în accident și cu avariile existente la cele două autovehicule.

Avariile autoturismului marca Opel Astra condus de petent au fost la bara din față și la farul din dreapta față, iar avariile autoturismului marca Volkswagen condus de intervenientul forțat se regăsesc la aripa dreapta spate și la portiera dreapta spate, astfel cum rezultă din rubrica „Zonă avariată” completată de agentul de poliție.

În raport de avariile menționate, instanța a reținut drept corectă schița accidentului realizată de intervenientul forțat, impactul producându-se între colțul din dreapta față al autoturismului petentului și laterala autovehiculului condus de intervenient, iar nu conform schiței efectuate de petent, ce ar fi condus la avarii în partea din față a celor două autovehicule.

S-a constatat, totodată, în cauză că petentul și intervenientul au prezentat aceeași situație de fapt în sensul că accidentul s-a produs la momentul ieșirii petentului din parcarea magazinului Obor, când a intrat în coliziune cu autovehiculul condus de intervenient, care a recunoscut că a pătruns pe contrasens cu ignorarea indicatorului „Acces interzis”.

Petentul a invocat lipsa vinovăției sale, învederând că la ieșirea din parcare a observat autovehiculul condus de intervenient în partea sa stângă, fiind previzibil ca acesta să se deplaseze în mod regulamentar la stânga, s-a asigurat în partea dreaptă, însă accidentul s-a produs ca urmare a faptului că intervenientul a încălcat semnificația indicatorului „Accesul interzis” și a intrat pe aceeași stradă pe care petentul tocmai pătrundea din parcare, astfel că nu i se poate reține vinovăția în producerea accidentului, decât cu impunerea unui nivel de prudență și diligență pe care legea nu îl prevede în sarcina conducătorilor auto.

Instanța a reținut caracterul neîntemeiat al susținerilor petentului, dispozițiile art. 135 lit. f) din H.G. nr. 1391/2006 și că, întrucât petentul a pătruns pe drumul public venind din parcarea alăturată acestuia, conform declarațiilor date de aceasta și de intervenientul forțat în fața agentului intimatului, era obligat să acorde prioritate intervenientului forțat indiferent de sensul de deplasare al acestuia și indiferent de caracterul regulamentar sau neregulamentar al circulației sale.

S-a reținut, totodată, că încălcarea de către intervenientul forțat a regulilor de circulație a atras sancționarea contravențională sa, printr-un alt proces-verbal pentru nerespectarea semnificației indicatorului „Accesul interzis”.

Cu toate acestea, încălcarea de către intervenientul forțat a regulilor de circulație nu poate avea drept efect înlăturarea obligației petentului de a acorda prioritate tuturor vehiculelor care circulă pe drumul public.

Având în vedere principiile sus-amintite și față de probatoriul administrat în cauză, instanța a reținut atât că dovezile sunt în măsură să răspundă criticilor formulate de petent și să ofere toate detaliile solicitate pe calea plângerii, precum și că acesta nu a adus probe și nu a invocat împrejurări credibile pentru a răsturna prezumția simplă de fapt născută împotriva sa, astfel încât prezumția de veridicitate a actului sancționator a rămas în ființă.

Un alt exemplu este reprezentat de sentința nr. 3134 din 7 decembrie 2020 a Judecătoriei Rădăuți^[84], în care a fost admisă plângerea contravențională și anulat procesul-verbal, prin care petentul a fost sancționat întrucât ar fi condus autoturismul marca Volvo și a efectuat manevra de depășire a unui autoturism marca Audi, fără a se asigura, producând un accident rutier cu pagube materiale.

Analizând temeinicia procesului-verbal de contravenție, probele administrate în cauză și dispozițiile legale incidente, în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța a reținut că, întrucât faptele nu au fost constatate în mod direct și nemijlocit (ex propriis sensibus), de către agentul de poliție instrumentator, îi revenea intimatului sarcina să dovedească cele reținute în actul sancționator.

Declarația celuilalt șofer implicat în accident a fost considerată ca fiind una subiectivă, acesta însuși fiind sancționat contravențional pentru că nu s-a asigurat corespunzător, instanța trăgând din actele depuse la dosar, susținerile părților și avariile produse, o prezumție simplă privind dinamica producerii accidentului, în sensul că intervenientul forțat nu a semnalizat intenția de a vira la stânga cu respectarea normelor legale, punând petentul în imposibilitatea evitării impactului.

Astfel, în condițiile în care din înscrisurile depuse la dosar nu a reieșit că fapta contravențională a fost stabilită în mod temeinic, respectiv că intimatul a eșuat în a proba cele reținute în actul sancționator, instanța a apreciat că procesul-verbal este netemeinic.

 Într-o altă cauză însă, s-a apreciat că stabilirea dinamicii producerii accidentului nu se poate realiza decât prin administrarea probei cu expertiza tehnică auto. În acest sens, prin sentința nr. 293 din 5 februarie 2021 a Judecătoriei Rădăuți^[85] a fost respinsă plângerea contravențională formulată, reținându-se că, la data de 11.05.2019, petentul se deplasa cu auto marca Opel Astra, pe strada Ștefan cel Mare din orașul Vicovu de Sus.

Ajuns în dreptul depozitului cu materiale de construcție, situat pe partea stângă a direcției de mers, petentul, sesizând că cele două autovehicule din față circulau cu o viteză redusă și pentru a evita coliziunea frontal-spate cu autoturismul din față care era în faza de oprire, s-a angajat în depășirea celor două autovehicule din față. În același timp, autoturismul Toyota, cu volan pe dreapta, primul autoturism din coloană, care era oprit la axul drumului în poziția de viraj la stânga a inițiat virajul. În momentul în care autoturismul petentului, care se afla în depășire, a ajuns în dreptul autoturismului intervenientului, acesta din urmă s-a angajat în virajul la stânga și a intrat în coliziune cu autoturismul aflat în depășire.

Situația de fapt reținută de instanță a fost susținută, pe lângă declarațiile părților implicate în accident și de raportul organului constatator și de expertiza tehnică efectuată în cauză, din cuprinsul concluziilor reținându-se că evenimentul rutier s-a produs, ca și cauză favorizantă, motivat de faptul că petentul se deplasa cu o viteză peste limita legală, a efectuat depășirea a două autoturisme aflate în faza de oprire fără a se asigura corespunzător și fără a păstra o distanță laterală de siguranță.

Observăm, așadar, că, în lipsa acestui raport de expertiză judecătorului îi era imposibil de stabilit modalitatea producerii accidentului și a vinovăției petentului, în baza probatoriului insuficient administrat de intimat și în condițiile unor declarații contradictorii ale celor implicați în incident.

Cu toate acestea, într-o altă cauză, deși s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice auto, aceasta nu a reușit să stabilească situația de fapt și implicit nici săvârșirea contravențiilor de către petent, dincolo de orice dubiu, motiv pentru care plângerea contravențională a fost admisă, în baza prezumției de nevinovăție a contravenientului, iar procesul-verbal a fost anulat, ca netemeinic.

Astfel, prin sentința nr. 3311 din 18 decembrie 2020 a Judecătoriei Rădăuți^[86] s-a reținut că, „prin expertiza efectuată în cauză, au fost stabilite de către expert dinamica producerii accidentului, viteza cu care circulau autovehiculele implicate în accident, semnele de circulație pe care autovehiculele trebuiau să le respecte, viteza la care impactul putea fi evitat și analiza posibilităților de evitare a impactului, cauzele determinante și favorizante producerii accidentului și normele privind circulația autovehiculelor pe drumurile publice încălcate”.

Din raportul de expertiză a rezultat că la data de 04.01.2019, pe sectorul de drum din fața magazinului de mobilă O., situat pe str. Calea Bucovinei din Rădăuți, petentul a condus autoturismul Audi A6 și fără a se asigura corespunzător, a efectuat manevra de depășire a unei coloane de mașini, formată din două autovehicule, una neidentificată, care circula în fața autoturismului condus de petent și autoturismul marca VW Golf al intervenientei forțate. Ajunsă în fața magazinului de mobilă, intervenienta a încetinit, intenționând să vireze la stânga pentru a intra în parcarea magazinului, iar când a inițiat manevra de schimbare a direcției de mers, petentul, care conducea un autoturism cu volan pe dreapta, nu a observat intenția de schimbare a direcției de mers, a intrat în depășirea celor două autoturisme, cu o viteză de 90-91 km/h și a impactat în partea din stânga față autoturismul condus de intervenientă. În urma impactului, autoturismul condus de petent a fost proiectat într-un stâlp de electricitate din fața magazinului.

Expertul a stabilit ca fiind cauză favorizantă a accidentului deplasarea cu viteza peste limita legală și efectuarea depășirii unei coloane de mașini fără a se asigura corespunzător. Cauza determinantă a producerii accidentului a fost pătrunderea pe sensul opus de mers a autoturismului condus de intervenientă, fără a se asigura corespunzător, cele două cauze având o acțiune biunivocă, adică una o determină pe cealaltă.

S-a reținut însă în considerentele hotărârii că, deși a fost efectuată o expertiză tehnică auto, expertul a analizat situația de fapt din perspectiva declarațiilor ambelor părți implicate în accident, fără a putea stabili în concret acțiunea culpabilă a părților. Acesta a subliniat că petentul circula cu viteza peste limita legală, însă această încălcare a reglementărilor rutiere nu a fost o cauză determinantă sau favorizantă a producerii accidentului, iar depășirea unei coloane de mașini, contravenție reținută în actul constatator al contravenției, nu a fost o cauză favorizantă sau determinantă a accidentului.

De asemenea, nici nerespectarea regulilor privind prioritatea de trecere nu a putut fi stabilită de expert, existând posibilitatea ca producerea accidentului să fie cauzată de nerespectarea priorității de trecere de către intervenientă.

Expertul a concluzionat că accidentul putea fi evitat dacă intervenienta respecta prioritatea de trecere a autoturismului condus de petent, asta în cazul în care petentul a fost cel care s-a angajat în depășire înainte ca intervenienta să inițieze manevra de schimbare a direcției de mers, sau dacă petentul nu s-ar fi angajat în depășire, asta în cazul în care intervenienta ar fi semnalizat, potrivit dispozițiilor legale, intenția de a schimba direcția de mers și ar fi oprit la axul drumului pentru a se asigura corespunzător.

În ceea ce privește depășirea coloanei de mașini, expertul a stabilit acest aspect prin aceea că ambele părți implicate în accident au indicat că între cele două autoturisme se afla cel puțin un autoturism. Declarațiile părților implicate în accident, date în fața organelor de poliție, nu au susținut însă această ipoteză, petentul arătând, de la început că, atunci când a inițiat manevra de depășire, se afla în spatele autoturismului accidentat, intervenienta fiind cea care a făcut afirmații despre existența a două autoturisme între cele implicate.

A rezultat, așadar, o situație incertă, care poate plasa culpa în producerea accidentului fie în sarcina petentului, fie în sarcina intervenientei, astfel că instanța a apreciat că nu poate fi reținută, în afara oricărui dubiu, săvârșirea de către petent a contravențiilor enumerate în procesul-verbal de contravenție, respectiv depășirea unei coloane da mașini și nerespectarea regulilor privind prioritatea de trecere.

Instanța a subliniat, totodată, că, în lipsa unei constatări de către agentul constatator a contravențiilor săvârșite, prin propriile simțuri, procesul-verbal sancționator nu se bucură de prezumția de legalitate, fiind în sarcina agentului constatator să facă dovada celor constatate, petentul fiind astfel absolvit de această obligație. În această situație, pentru constatarea și sancționarea unei contravenții era necesară administrarea unui probatoriu complet care să permită și instanței de judecată să stabilească limitele săvârșirii contravenției. În aceeași măsură era necesar ca agentul constatator să stabilească el însuși situația de fapt care să conducă ulterior la aplicarea de sancțiuni contravenționale, administrarea probatoriului fiind, pe lângă obligatorie, mult mai facil de administrat la momentul constatării contravențiilor.

În virtutea acestor considerente, instanța a admis plângerea contravențională și a anulat procesul-verbal, ca netemeinic.

Observăm astfel că există situații în care nici administrarea probei cu expertiza tehnică auto nu poate conduce la stabilirea dinamicii producerii unor accidente de circulație, ceea ce denotă un grad de dificultate ridicat al soluționării acestui tip de cauze.

V. Concluzii

Constatăm că practica judiciară se confruntă cu dificultăți în soluționarea plângerilor contravenționale împotriva proceselor-verbale de constatare a contravențiilor și de aplicare a sancțiunilor contravenționale, în care s-au reținut încălcări ale dispozițiilor legale din domeniul rutier, ce au avut ca urmare producerea unui accident de circulație, din care au rezultat avarierea unui vehicul, sau alte pagube materiale.

În aceste cauze, deși sunt incidente dispozițiile coroborate ale art. 33 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001, cele ale art. 119 din O.U.G. nr. 195/2002 și ale art. 78 alin. (1) C. pr. civ., potrivit cu care instanța are obligația de a dezvolta cadrul procesual, prin introducerea în cauză, în calitate de intervenienți forțați ai celuilalt șofer implicat în accident și a societății de asigurare, practica judiciară nu este unitară cu privire la două aspecte.

Astfel, în cazul în care judecătoria nu a făcut aplicarea normelor expuse anterior, soluția corectă a instanței de apel ar fi de anulare a sentinței civile și de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanțe, care va fi obligată să dispună citarea terțului, respectând procedura reglementată de dispozițiile art. 79 C. pr. civ, însă în jurisprudență identificăm și soluția anulării hotărârii primei instanțe și reținerea cauzei spre rejudecare, cu citarea intervenientului forțat, la care nu achiesăm, prin prisma nerespectării dreptului la apărare al terțului și a necesității asigurării aplicabilității principiului contradictorialității.

Nici în privința problemei vizând care societate de asigurare urmează a fi citată în cauză, în condițiile în care în actul sancționator nu este precizat numele acesteia nu există un consens la nivelul practicii judiciare, în sensul că unele instanțe au apreciat că trebuie introduse în cauză ambele societăți de asigurare ale șoferilor implicați în accident, altele instanțe au interpretat textele legale în sensul că acestea vizează societatea de asigurări a petentului, iar într-o altă optică, nicio societate de asigurări nu a fost introdusă în cauză, nereieșind din înscrisurile depuse la dosar o astfel de informație.

Apreciem că, în ipoteza analizată, instanța are obligația de a dispune introducerea în cauză, în calitate de intervenient forțat a societății de asigurări a petentului întrucât, pe de o parte, acesta a fost sancționat contravențional, iar pe de altă parte, dacă din probele administrate în cauză nu reiese numele acesteia, instanța poate solicita petentului să indice numele și adresa societății, obligație care ar fi în majoritatea cazurilor imposibil de îndeplinit, dacă ar trebui să indice datele de identificare ale societății de asigurări a celeilalte persoane implicate în incident.

Cea mai mare problemă însă, care afectează implicit justițiabilii, este dată de divergențele privind sarcina probei în acest tip de dosare, în funcție de prevalența care este acordată prezumției de nevinovăție a contravenientului, respectiv prezumției de temeinicie a procesului-verbal, aspect în funcție de care pot fi pronunțate soluții radical opuse.

Opinia noastră este că, întrucât faptele contravenționale prezentate în acest studiu nu sunt constatate în mod direct și nemijlocit de către agenții constatatori, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, se aplică cu prioritate prezumția de nevinovăție a contravenientului, intimatului incumbându-i sarcina probei celor reținute în actul sancționator.

Cu toate acestea, observăm că, în materie contravențională, judecătorul trebuie să aibă un rol activ mai accentuat, în special în situațiile în care, probatoriul administrat de către intimat constă doar în declarația celuilalt șofer implicat în accidentul rutier, care este contradictorie cu cea a petentului, fiind și acesta sancționat contravențional.

În acest caz, apreciem că adevărul judiciar este dificil de stabilit, judecătorul având o sarcină grea în a cântări și a pronunța o soluție, prin aplicarea unei prezumții simple privind dinamica producerii accidentului, prezumție bazată pe analiza avariilor autovehiculelor implicate în accident, a schițelor efectuate și a declarațiilor contradictorii ale șoferilor implicați în incident, ori prin administrarea probei cu expertiza tehnică auto, prin care, însă, în multe dintre dosare nu se poate stabili cu exactitate modalitatea de producere a unui eveniment rutier.