Divergențe și dificultăți în soluționarea cauzelor din materia contravențiilor rutiere

III. Prezumția de nevinovăție a contravenientului versus prezumția de temeinicie a procesului-verbal de contravenție

1. Chestiuni prealabile

Constatăm că accidentele de circulație au multiple cauze, printre care enumerăm: depășirea vitezei legale, nerespectarea regulilor privind prioritatea de trecere, de întoarcere a vehiculelor, depășirea sau trecerea la culoarea roșie a semaforului.

Deși în cadrul dosarelor având ca obiect „plângere contravențională”, instanța analizează cele trei aspecte: legalitatea și temeinicia actului sancționator, precum și criteriile de individualizare a sancțiunilor aplicate, analiza noastră vizează exclusiv temeinicia proceselor-verbale de constatare și de sancționare a contravenției.

În acest sens, constatăm că o altă divergență jurisprudențială în soluționarea dosarelor având ca obiect „plângere contravențională” împotriva actelor emise de agenții constatatori ce au reținut încălcarea dispozițiilor legale din domeniul rutier, care au avut drept urmare producerea unui accident de circulație din care au rezultat avarierea unui vehicul, sau alte pagube materiale, este reprezentată de sarcina probei.

În acest sens, observăm că, pentru ipoteza în care fapta contravențională nu a fost constatată în mod direct și nemijlocit de către organele de poliție, unele instanțe au dat eficiență prezumției de temeinicie a procesului-verbal de contravenție, pe când în altă optică a fost aplicată prezumția de nevinovăție a contravenientului.

2. Prezumția de temeinicie a procesului-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii contravenționale

Apreciem util a prezenta considerentele pentru care o parte a practicii judiciare a reținut că procesul-verbal de constatare și de sancționare a contravenției se bucură de prezumția de legalitate și temeinicie, petentului incumbându-i obligația de a răsturna această prezumție, prin administrarea de probe contrare.

De exemplu, prin sentința nr. 10955 din 22 decembrie 2020, Judecătoria Buftea a respins plângerea contravențională formulată împotriva unui proces-verbal contravențional, prin care petentul a fost sancționat pentru săvârșirea faptelor prevăzute de art. 101 alin. (3) lit. a)^[28] din O.U.G. nr. 195/2002 și de art. 3 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie^[29], reținându-se că la data de 08.11.2019, a condus auto marca Volkswagen, iar la ieșirea din benzinăria MOL nu a acordat prioritate de trecere intrând în coliziune cu un autobuz care circula pe banda 1 din direcția București către Ploiești, având, totodată, și polița RCA expirată.

Sub aspectul temeiniciei actului sancționator, instanța a reținut că, deși O.G. nr. 2/2001 nu cuprinde dispoziții exprese cu privire la forța probantă a actului de constatare a contravenției, din textul art. 34 rezultă că procesul-verbal de constatare a contravenției se bucură de prezumția relativă de legalitate și de temeinicie până la proba contrară, probă ce revine petentului, în condițiile art. 249 C. pr. civ.

S-a reținut în cauză că, deși petentul a arătat în cuprinsul plângerii că nu a săvârșit fapta menționată în procesul-verbal, totuși nu a reușit să probeze aceste susțineri, neprezentând mijloace de probă apte să facă dovada contrară celor reținute în sarcina sa de către agentul constatator și care să ducă la concluzia netemeiniciei procesului-verbal întocmit.

De altfel, chiar în declarația dată în prezența agentului constatator, ulterior săvârșirii contravenției, acesta a recunoscut că producerea accidentului s-a datorat faptului că a ieșit prea mult pe carosabil și nu a văzut autobuzul care se deplasa dinspre București.

Prin urmare, doar simpla negare a petentului în sensul că faptele nu corespund adevărului nu este suficientă, atât timp cât el nu aduce probe, ori nu invocă împrejurări credibile pentru a răsturna prezumția simplă de fapt născută împotriva sa.

Față de aceste considerente, instanța a concluzionat că prezumția de veridicitate de care se bucură procesul-verbal de contravenție nu a fost răsturnată, probatoriul administrat nereliefând o altă situație de fapt decât cea reținută de agentul constatator.

Într-un alt dosar, prin sentința civilă nr. 58 din 8 ianuarie 2021 a Judecătoriei Bacău, a fost respinsă plângerea contravențională și anulat procesul-verbal, prin care s-a reținut că petenta a condus autovehiculul marca Renault și a efectuat manevra de mers înapoi în zona de acțiune a indicatorului „Oprirea interzisă”, după care a efectuat viraj la stânga, fără să se asigure corespunzător intrând în coliziune cu auto marca Ford. În urma impactului, conducătorul autovehiculului marca Ford a pierdut controlul direcției de mers și a intrat în coliziune cu un alt autoturism, pe care l-a proiectat într-un autovehicul marca Volkswagen.

Instanța a reținut dispozițiile legale^[30] incidente, iar referitor la temeinicia procesului-verbal, cu titlu preliminar, a apreciat că persoana sancționată are dreptul la un proces echitabil, în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă și să invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situația de fapt din procesul-verbal nu corespunde modului de desfășurare a evenimentelor, ori că lipsa unei anumite mențiuni din actul sancționator i-a pricinuit o vătămare, sarcina judecătorului fiind aceea de a respecta limita proporționalității între scopul urmărit de autoritățile statului, de a nu rămâne nesancționate acțiunile antisociale prin impunerea unor condiții imposibil de îndeplinit și respectarea dreptului la apărare al persoanei sancționate contravențional.

Așadar, petentei i-a fost oferit cadrul necesar pentru a-și expune cauza în condiții de egalitate cu partea adversă, căzând exclusiv în sarcina acesteia responsabilitatea modalității efective în care a înțeles să uzeze de drepturile sale procedurale.

S-au avut în vedere, în primul rând, declarațiile date de petentă (că ar fi efectuat manevra de intrare în parcare la stânga, moment în care a fost lovită de un autovehicul care a efectuat manevra de depășire pe partea stângă) și de proprietarul autovehiculului marca Ford (care a observat că autoturismul marca Renault dădea înapoi, moment în care acesta a oprit, a semnalizat și a luat-o pe lângă autovehicul, fiind lovit dreapta spate) în fața organelor de poliție imediat după accident.

Analizând avariile menționate în declarațiile persoanelor implicate în evenimentul rutier și schițele depuse la dosar, instanța a constatat că acestea confirmă dinamica accidentului reținută în procesul-verbal, respectiv faptul că petenta nu s-a asigurat la efectuarea manevrei de mers înapoi și viraj la stânga, intrând în coliziune cu autovehiculul marca Ford.

Toate argumentele legate de comportamentul intervenientului nu au putut fi avute în vedere, cât timp petenta nu a administrat probe pentru a confirma varianta sa privind cronologia accidentului.

Mai mult decât atât, cu ocazia audierii celorlalte două persoane implicate în accident, s-a constatat că la momentul evenimentului exista o concepție generală că dinamica accidentului era cea evidențiată de agentul de poliție, respectiv că vinovăția exclusivă aparține petentei. Din raportul agentului constatator s-a reținut că inițial petenta a recunoscut săvârșirea contravențiilor, implicit culpa în a acroșa autovehiculul intervenientului, dar și-a schimbat declarația după apariția soțului său. De asemenea, instanța a sesizat și neconcordanțele din plângerea contravențională, respectiv că, deși petenta a afirmat inițial că a dorit să vireze la stânga într-o zonă „cu linie discontinuă”, ulterior a precizat că autoturismul marca Ford a efectuat manevra de depășire pe partea stângă peste „linia continuă”, ceea ce a ridicat suspiciuni cu privire la acuratețea amintirii evenimentului.

Observăm, din expunerea acestei spețe, o oarecare contradicție în conținut considerentelor, în sensul că, pe de o parte s-a reținut că petenta ar trebui să probeze că situația de fapt reținută în procesul-verbal nu corespunde modului de desfășurare a evenimentelor, ceea ce presupune aplicarea prezumției de temeinicie a actului sancționator, iar pe de altă parte, s-a analizat dacă intimatul, prin probele furnizate a reușit să dovedească fapta contravențională pentru care a fost aplicată sancțiunea.

Or, apreciem că, în speța dată, contravenienta beneficiază de prezumția de nevinovăție, intimatului incumbându-i sarcina probei, mai ales că fapta nu a fost constată ex propriis sensibus de către agenții de poliție.

Într-o altă cauză însă, prin sentința nr. 3164 din 18 decembrie 2020, pronunțată de Judecătoria Bârlad^[31], a fost respinsă plângerea contravențională formulată împotriva actului sancționator, prin care petentul a fost sancționat pentru fapta prevăzută de art. 101 alin. (3) lit. d)^[32] din O.U.G. nr. 195/2002, reținându-se că a condus autoturismul marca Volkswagen, a trecut pe lângă autoturismul marca Dacia, a intrat pe contrasens, în urma impactului rezultând avarierea ambelor autovehicule, fără victime omenești.

Sub aspectul temeiniciei procesului-verbal, din înscrisurile depuse la dosar, instanța a constatat că fapta a fost săvârșită în condițiile descrise în procesul-verbal contestat. S-a apreciat că actul sancționator a fost încheiat imediat după săvârșirea contravenției, fiindu-i adus la cunoștință petentului dreptul de a formula obiecțiuni, astfel că fapta contravențională existând și fiind stabilită vinovăția petentului, în mod legal și temeinic s-a încheiat actul împotriva căruia a fost introdusă plângerea contravențională.

Din cele prezentate, deducem că instanța a dat eficiență prezumției de veridicitate a procesului-verbal și a argumentat sumar și lacunar soluția pronunțată, pe care o considerăm ca fiind eronată, motivat de faptul că apreciem că intimatul trebuia să probeze cele reținute în actul sancționator.

3. Aplicarea prioritară a prezumției de nevinovăție a contravenientului

În continuare, vom exemplifica modalitatea în care, în dosare similare, s-a apreciat că sarcina probei aparține intimatului, petentul beneficiind de prezumția de nevinovăție.

În acest sens, un raționament radical opus celui prezentat în secțiunea anterioară, se poate lectura din cuprinsul sentinței nr. 26 din 11 ianuarie 2021 a Judecătoriei Rădăuți^[33], prin care a fost admisă plângerea contravențională, fiind anulat actul sancționator, prin care petentul a fost amendat în baza art. 101 alin. (3) lit. a)^[34] din O.U.G. nr. 195/2002, reținându-se că, la data de 27.10.2020, acesta a condus autoturismul marca Audi A6, din direcția comuna Putna spre orașul Vicovu de Sus, efectuând manevra de depășire a unui autoturism care circula în fața sa, fără a se asigura că din sens opus se deplasa pe partea dreaptă un biciclist, pe care l-a acroșat cu oglinda stânga față a autoturismului, în urma evenimentului, rezultând avarierea autoturismului său.

Analizând temeinicia procesului-verbal de contravenție, instanța a reținut^[35] că, astfel cum s-a statuat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (în continuare, Curtea), respectiv în cauza Anghel c. României^[36], petentul beneficiază de prezumția de nevinovăție, motiv pentru care sarcina probei în procedura contravențională desfășurată în fața instanței de judecată revine în primul rând organului constatator, iar nu petentului, conform art. 249 C. pr. civ., iar lipsa probelor care să susțină cele reținute în procesul-verbal, nu conving instanța în privința vinovăției petentului dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată și de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută nu este absolut, din moment ce prezumțiile bazate pe fapte sau legi operează în toate sistemele de drept și nu sunt interzise de Convenția Europeană a Drepturilor Omului^[37] (în continuare, Convenția), în măsura în care statul respectă limite rezonabile, având în vedere importanța scopului urmărit, dar și respectarea dreptului la apărare^[38].

S-a reținut, totodată, că, deși materia contravențiilor intră în sfera acuzației penale, neputând fi negat beneficiul garanțiilor prevăzute de Convenție în art. 6 par. 2^[39], din care cea mai importantă este prezumția de nevinovăție, totuși, trebuie admis în raport de statuările Curții Europene a Drepturilor Omului, că aplicarea prezumțiilor de fapt și de drept regăsite în dreptul administrativ român privitoare la veridicitatea și temeinicia proceselor-verbale de contravenție nu este interzisă, de vreme ce forța probantă a proceselor-verbale este lăsată la latitudinea fiecărui sistem de drept, care este liber să reglementeze importanța fiecărui mijloc de probă, instanța având însă obligația de a respecta caracterul echitabil al procedurii în ansamblu atunci când administrează și apreciază probatoriul^[40].

Or, prezumția de legalitate și temeinicie a procesului-verbal încheiat de reprezentantul autorității publice nu poate fi nici nerezonabilă și nici disproporționată, în ipoteza în care prezumția este născută din constatarea unui fapt perceput în mod direct și nemijlocit, în virtutea îndeplinirii atribuției firești de serviciu.

S-a reținut în cauză și principiul statuat în cauzele Marius Haiducu c. României și alte 16 cereri^[41] și Nicoleta Gheorghe c. României^[42], unde Curtea a reamintit (în Marius Haiducu c. României și alte 16 cereri) că, în materie de circulație rutieră, art. 6 par. 2 din Convenție nu se opune aplicării unui mecanism care nu face altceva decât să instaleze o prezumție relativă de conformitate a unui proces-verbal la realitate, prezumție fără care ar fi practic imposibilă pedepsirea încălcărilor cu privire la circulația rutieră^[43], principiu dublat de dispoziția de trimitere expusă în art. 47^[44] din O.G. nr. 2/2001 de completare cu dispozițiile Codului de procedură civilă, astfel că, în materie de probe, devine aplicabil principiul general conform căruia sarcina probei revine celui care supune o pretenție judecății, conform art. 249 C. pr. civ.

Cu toate acestea, raportat la cauza cu care a fost învestită, instanța a reținut că fapta imputată petentului nu a fost constatată de agentul de poliție instrumentator în mod direct și nemijlocit, în timpul exercitării serviciului ce implică atribuția de control a respectării normelor rutiere.

Astfel, întrucât fapta nu a fost constatată ex propriis sensibus de către agentul de poliție instrumentator, fiind săvârșită o faptă care să necesite probarea acesteia de către intimat, s-a apreciat că, în raport de dispozițiile art. 249 C. pr. civ., nu îi revenea petentului sarcina răsturnării prezumției de legalitate și temeinicie a actului, ci intimatului să dovedească cele reținute în actul sancționator.

În condițiile în care, din probele administrate în cauză, nu a reieșit că fapta contravențională a fost stabilită în mod legal și temeinic, intimatul eșuând în a proba cele reținute în actul contestat, instanța a concluzionat că procesul-verbal nu a fost întocmit în mod temeinic, în ceea ce privește existența faptei contravenționale.

De asemenea, prin decizia civilă nr. 1242 din 18 decembrie 2020 a Tribunalului Iași, Secția de contencios-administrativ și fiscal^[45], a fost respins apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 2416 din 5 martie 2020 pronunțată de Judecătoria Iași, Secția civilă^[46], prin care a fost admisă plângerea contravențională și anulat procesul-verbal.

Prin hotărârea primei instanței, s-a reținut că petentul a fost sancționat în baza art. 100 alin. (3) lit. g)^[47] și art. 108 alin. (1) lit. b) pct. 4^[48] din O.U.G. nr. 195/2002 datorită faptului că la data de 02.02.2017 a condus autoturismul marca Hyundai în Municipiul Iași și nu a păstrat distanța corespunzătoare între vehicule, acroșând ușor autovehiculul marca Skoda.

Cu privire la temeinicia procesului-verbal, instanța a constatat că petentului îi sunt recunoscute și garanțiile specifice în materie penală recunoscute de art. 6 din Convenție (care face parte din dreptul intern în baza art. 11 din Legea fundamentală), printre care și prezumția de nevinovăție.

Din declarația martorului ocular a rezultat faptul că, în luna februarie 2018, a însoțit petentul, iar în timpul deplasării nu a avut loc nicio coliziune cu niciun vehicul.

Situația de fapt constatată prin procesul-verbal contestat a fost infirmată de probele din dosar. Așa fiind, reținând că actul sancționator se bucură de o prezumție relativă de legalitate, prezumție ce a fost răsturnată de către petentul care a reușit să facă dovada contrară celor înscrise în cuprinsul acestuia, în timp ce prezumția sa de nevinovăție nu a fost răsturnată, instanța a constatat că plângerea formulată se dovedește a fi întemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1242 din 18 decembrie 2020, Tribunalul Iași a reținut că, potrivit declarației de accident din 02.02.2018, dată de intervenientul forțat, la momentul la care vehiculul acestuia era încadrat pentru viraj la stânga spre parcarea de la Palas, acesta a fost lovit în spate de vehiculul Hyundai. Intervenientul a urmărit vehiculul care l-a tamponat, claxonând în speranța opririi acestuia și a efectuat fotografii cu privire la incident. La rubrica „avarii existente”, în această declarație s-a consemnat: „spoiler spate”, însă niciun act din dosarul cauzei nu oferă detalii despre această avarie consemnată generic.

Conform declarației de accident din data de 05.03.2018 dată de petent, acesta nu a fost implicat în niciun eveniment rutier. La rubrica „avarii existente”, în această declarație s-a consemnat: „spoiler față zgâriat, număr față”. Cu toate acestea, niciun act din dosarul cauzei nu oferă detalii despre această avarie consemnată generic.

Documentația depusă de apelantul-intimat la dosarul de fond nu conținea fotografii ale avariilor vehiculelor, pentru a se putea completa înțelesul celor consemnate în declarațiile de accident. La solicitarea instanței de apel, intervenientul forțat a depus CD-ul cu înregistrarea menționată în declarația de accident. Analizând imaginile depuse pe CD de către intervenient, tribunalul a constatat că din acestea nu se confirmă, nici direct și nici indirect, niciunul din aspectele descrise de intervenient în declarația de accident din 02.02.2018.

A mai observat Tribunalul Iași că, din declarația testimonială administrată în fața instanței de fond s-a infirmat ipoteza descrisă în declarația de accident a intervenientului forțat, fiind confirmată cea din declarația de accident dată de petent la data de 05.03.2018. Or, în contextul probatoriu lacunar expus anterior, tribunalul a constatat că nu poate fi primită susținerea apelantului-intimat privind elocvența probelor furnizate de acesta la fond.

Astfel, în primul rând, tribunalul a observat că petentul beneficiază de prezumția de nevinovăție, respectiv de toate garanțiile procesuale caracteristice unei acuzații penale, inclusiv de necesitatea dovedirii, dincolo de orice îndoială, a săvârșirii faptei de către acuzat. În speță nu a existat nicio probă concludentă care să lege fapta contravenientului de ipoteza declarată de intervenientul forțat în declarația sa de accident.

Apelantul-intimat, ca emitent al procesului-verbal sancționator, nu a asigurat nici măcar evidența avariilor prezentate de cele două vehicule presupus implicate în evenimentul rutier, astfel încât, nici măcar prin corelarea avariilor, care rămân necunoscute în detaliu, nu se poate concluziona că mașina contravenientului este cea care a lovit mașina intervenientului la data și ora și în modul prezentat de intervenient și reținut de apelantul-intimat în procesul-verbal.

Cum s-a reținut deja anterior, în declarațiile celor implicați în accident, nu au fost descrise deloc avariile (dimensiuni, culoare, formă a zgârieturilor, amplasarea lor pe spoiler – stânga, dreapta, centru, sus, jos) astfel că s-a apreciat că nu se poate face nicio legătură indubitabilă între producerea lor, ca urmare a acțiunii contravenientului.

Pe de altă parte, există o probă testimonială, dată de un martor ocular, ce nu este rudă cu contravenientul și care nu a oferit indicii de subiectivism, care a arătat că nu a existat niciun impact între vehiculul contravenientului și cel al intervenientului forțat.

În acest context probatoriu, tribunalul a constatat că în mod corect a reținut instanța de fond că nu se confirmă săvârșirea faptei contravenționale de către petent, corect fiind admisă plângerea contravențională și anulat procesul-verbal.

Făcând aplicarea concomitentă a prezumției de nevinovăție și a prezumției de temeinicie a procesului verbal, Secția civilă a Judecătoriei Pitești, prin sentința nr. 6914 din 16 decembrie 2020^[49], a respins plângerea contravențională împotriva procesului-verbal, prin care petentul a fost sancționat în baza art. 101 alin. (3) lit. a)^[50] din O.U.G. nr. 195/2002, pentru săvârșirea faptei prevăzute de art. 135 lit. a) din H.G. nr. 1391/2006, reținându-se că, în timp ce conducea autovehiculul marca BMW, a pătruns dintr-o arteră spre drumul național DN7 Pitești – Râmnicu Vâlcea, neacordând prioritate de trecere autoturismului marca Dacia Logan, care circula dinspre Municipiul Pitești, provocând un accident rutier doar cu pagube materiale.

Instanța din oficiu, în temeiul art. 22 și 348 C. pr. civ., a administrat proba cu interogatoriul intervenientului forțat persoană fizică, pentru a lămuri situația de fapt.

Sub aspectul temeiniciei, s-au reținut în cauză principiile statuate în jurisprudența Curții privitoare la prezumția de nevinovăție, dar și faptul că procesul-verbal a fost semnat de petent fără obiecțiuni, acesta fiind de acord cu despăgubirea prin RCA.

Totodată, s-a constatat, din declarațiile și schițele evenimentului rutier ale celor doi conducători auto implicați în accident, că petentul, atunci când a pătruns de pe drumul secundar pe calea principală nu a acordat prioritate autoturismului condus de intervenientul forțat, care a plecat din parcare, pe sensul de mers Pitești – Râmnicu Vâlcea.

Mai mult, din analiza avariilor celor două autoturisme, respectiv al petentului (bară față, aripă stânga față, far stânga) și al intervenientului forțat (far dreapta, semnalizare dreaptă, bară spartă, aripă dreaptă față îndoită), a rezultat fără niciun dubiu că situația de fapt este cea descrisă în procesul-verbal contestat, fiind imposibil ca autoturismul condus de intervenientul forțat să fi plecat din parcare cu spatele.

Faptul că petentul a intrat pe DN7 fără a acorda prioritate autoturismului condus de intervenientul forțat, ca urmare a flash-urilor efectuate de acesta din urmă, a fost apreciat că nu poate reprezenta o cauză care să înlăture caracterul contravențional al faptei.

Având în vedere aceste considerente, instanța a constatat că starea de fapt reținută în procesul-verbal atacat a fost probată și astfel prezumția de nevinovăție a petentului, înlăturată.

Cu toate acestea, deși instanța a făcut o analiză minuțioasă a materialului probator depus de intimat și a ajuns la concluzia demontării prezumției de nevinovăție, apreciem că, în mod eronat aceasta a reținut și faptul că petentul nu a făcut dovada contrară celor menționate în procesul-verbal de contravenție contestat, sub acest aspect reținându-se temeinicia și legalitatea actului sancționator.

Or, dând prevalență prezumției de nevinovăție, considerăm că nu se putea reține în cauză și necombaterea prezumției de temeinicie a procesului-verbal.