Distanța față de puterea și influențele exercitate asupra dreptului constituțional la un trai decent

Este limpede că, în cele din urmă, noțiunea de sistem politic nu putea ocoli gândirea juridică (mai ales la nivelului dreptului constituțional) și politologică, domenii care au consacrat-o ca subsistem al sistemului social global, al vieții umane în general, un angrenaj politico-terminologic în care s-au refugiat într-o oarecare măsură credințele, conceptele, relațiile sociale și instituționale. Dovadă fiind însăși preocuparea constituantului postbelic fața de organizarea, funcționarea și conducerea societății, față de relațiile juridice de putere dintre guvernanți și guvernați. Iar Lapierre subliniază într-una din lucrările sale că noțiunea de sistem politic cuprinde „ansamblul proceselor de decizie care privesc totalitatea unei societăți globale”^[19], conceptul tutelând astfel interesele și întregul mers al societății. Tot în circumscripția sferei de interes a sistemului politic amintim și opiniile cercetătorilor Gabriel Almond și James Coleman, care în dorința de a-i redimensiona obiectul de studiu într-o direcție cât mai funcțională și integratoare, au definit sistemul politic ca fiind „un sistem de interacțiuni prezente în toate societățile independente care îndeplinesc funcția de integrare și adaptare”^[20], dar și pe cercetătoarea Aneta Busuioc care spunea că „Activitățile indivizilor sunt de fapt și în mod esențial activitățile sistemelor sociale”^[21]. Și, în sfârșit, nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că interesul practic al sistemului politic este revendicat de componentele sale structurale (relațiile politice, instituțiile politice, ideologia și concepțiile politice, dar și normele și comportamentul politic, comunicația politică și acțiunea politică). Îndeosebi de acele componente care prin funcțiile lor specifice pot genera un impact colosal asupra echilibrului puterilor în stat, asupra drepturilor fundamentale ale omului și, totodată, asupra standardului de trai și de civilizație al societății, ca sistem sau chiar ca organizații/entități culturale în cadrul sistemului. Din nefericire însă, toate aceste elemente, care în mod ideativ ar fi expresia conștiinței și a năzuințelor etnografice și sociale, se oglindesc de cele mai multe ori într-o manieră bicisnică în normele și mai ales în comportamentul politic, în comunicația și în acțiunea politică^[22]. Sigur că organizarea și normativizarea sistemului politic necesită norme juridice care, în principiu, să structureze și să ordoneze activitatea politică, dar și reguli fără conținut juridic ce reclamă un anumit comportament al actorilor politici în raport de anumite convingeri, interese și valori pe care aceștia le interiorizează sau le exprimă în viața politică. Așa se explică probabil și succesul tezei potrivit căreia interesul politic, ca „unic mobil al acțiunii și conduitei umane”^[23], ar fi în măsură să dea semnificație activității politice și comportamentului politic, iar acesta din urmă împreună cu acțiunea politică^[24] să joace un rol vital în structurarea și continuitatea filozofiei statului, chestiuni netăgăduite de literatura juridică^[25].

Însă, dacă admitem că toate asemenea norme sfârșesc prin a fi subsumate interesului politic, ne întrebăm ce rămâne de făcut atunci când un asemenea interes se desparte de interesul social, contrazicând tezele bine-inteționate mai sus enunțate și deturnând finalitatea democratică. Mai ales că astăzi nu reprezintă pentru nimeni o noutate contrastul dintre interesele politice și valorile democratice autentice, ca să nu mai vorbim de amenințarea securității și decenței traiului uman omului de rând.

Este adevărat că față de prima jumătate a secolului XX, când valorile de bază ale sistemelor democratice au avut un caracter destul de marginal pe agenda de lucru a statelor^[26], în a doua jumătate a secolul trecut s-a produs o schimbare axiologică vizibilă, dar nu și suficientă. Adică, în favoarea unui regim sui-generis, neexperimentat – democrația. Dar nu una autentică, ci indirectă^[27]. Un regim despre care s-a spus că este apt să micșoreze inegalitățile sociale (ecartul puterii) și, deci, să eradicheze sărăcia și tratamentele inumane pe care regimurile politice și cele două conflagrații mondiale le-au adâncit în toate culturile lumii. Într-adevăr, într-o primă etapă, s-a făcut trecerea noțiunii de trai decent al omului în sfera drepturilor fundamentale, mai întâi la nivel internațional și, apoi, la nivelele legislațiilor statelor moderne. Un drept care a vizat inițial mai mult chestiuni de natură economică și de subzistență menite să remedieze neajunsurile cauzate de cele două conflagrații mondiale, încorporând, spre exemplu, dreptul la hrană, la îmbrăcăminte, la locuința, la sănătate etc. Iar, ulterior, documentele și instrumentele internaționale^[28], alături de jurisprudență, îi vor extinde conținutul asupra tuturor drepturilor fundamentale și nefundamentale apte să contribuie la creșterea efectivă a calității vieții omului, precum dreptul la educație, la cultură, la o justiție echitabilă, la libera dezvoltare a personalităţii, la un mediu sănătos ș.a.m.d. De aceea, comparativ cu rigorile și inflexibilitățile ante- și interbelice care au disciplinizat la scara istorică sistemele politice ale statelor, infuzia postbelică a gândirii umaniste în organismul viu al dreptului postmodernist (în special în materia așa-ziselor drepturi și libertăți) va oferi puterii publice o extraordinară dinamică declamativă și juridică. Asistăm practic la deplasarea accentului puterii. Dinspre drepturile statelor înspre drepturile omului, dinspre dreptul constituțional, ca drept al statelor, către un drept constituțional reformat, privit ca mijloc de garantare a drepturilor și libertăților cetățeanului, dinspre drepturile cetățeanului spre drepturile omului în general. Ne aflăm într-o efervescentă epocă a schimbărilor ideologice marcată de nașterea unui nou drept fundamental, democratic, de factură umanistă – dreptul la un trai decent. Drept a cărui realizare a fost asumată de către fiecare stat modern în parte și chiar de către comunitatea internațională, iar art.22 din Declarația Universală a Drepturilor Omului a consacrat dreptul subiectiv al oricărei persoane de a pretinde statului și comunității internaționale ca, în funcție de posibilitățile lor concrete, să obţină „[…]realizarea drepturilor economice, sociale şi culturale indispensabile pentru demnitatea sa şi libera dezvoltare a personalităţii sale”. Așadar, vorbim despre drept subiectiv complex, care înglobează o multitudine de drepturi indivizibile, neierahizate și care nu îngăduie nici un fel de discriminări pe criterii de sex, rasă, naționalitate, religie, opinii etc., așa cum rezultă și din reglementările internaționale postbelice preluate, de regulă, în constituțiile statelor și națiunilor lumii. Cu toate acestea, complexitatea unui asemenea drept reclamă și regimuri politice capabile să-l pună în valoare, o adevărată piatră filozofală pentru sistemele juridice și politice ale Europei. Spunem aceasta deoarece în vederea identificării unui regim politic care să garanteze drepturile și libertățile omului și, implicit, creșterea nivelului de trai, decidenții au omis, inițial, versiunea democrației participative care, așa cum am arătat, se întemeiază pe participarea directă şi continuă a poporului la actul de guvernare^[29], considerând-o costisitoare și dificil de pus în aplicare, hazardându-se în schimb să experimenteze într-o premieră absolută și fără un studiu serios regimul democrației indirecte^[30], reprezentative și limitate^[31]. Din nefericire pentru țările suspuse acestui experiment, democrația indirectă a înregistrat un eșec răsunător. Iar dovezile în această direcție sunt imbatabile: sporirea inegalităților sociale^[32], a faptelor de corupție și, deosebit de grav, scăderea încrederii în guvernanți^[33]. Acesta este motivul esențial care ne aduce astăzi în fața interogației de ce, totuși, democrația reprezentativă face ca, după momentul preluării puterii, decidentul politic să-l țină pe cetățean departe de decizia politică și, desigur, cum s-ar putea rezolva o asemenea problemă? Tocmai pentru a putea oferi un răspuns sustenabil vom face o incursiune rezumativă asupra elementelor care au zdruncinat elementul de baza al democrației – încrederea dintre guvernanți și guvernați^[34]:

►Pornind de la anteenunțata teză a celebrului psiholog elveţian C.G. Jung, potrivit căruia omul este purtătorul propriei istorie, dar și a umanității^[35], concluzie susținută de numeroși cercetători^[36], un prim răspuns îl vom identifica chiar în procesul istoric de erodare a încrederii guvernaților în guvernanți^[37]. Fiindcă în întregul său demers pe acest pământ, omul în general și liderii politici, în special, au fost cu precădere înmânați de ideea înavuțirii și a stăpânirii politice^[38], iar J.-W. Lapierre, în celebra sa lucrare „Eseu asupra fundamentului puterii politice”^[39] ne demonstrează existența unei reale interferențe a celor două puteri: politicul și economicul. Așadar, este de la sine înțeles că în fața experienței multiseculare a inegalităților sociale, a lăcomiei grobiene și a presiunii incisive exercitate de către elite^[40], discursul binelui comun și-a pierdut veridicitatea și odată cu acesta s-a erodat însăși resortul pshio-moral al omului, încrederea, în lipsa căreia nu se poate edifica nici un construct social.

►În al doilea rând, reținem o subminare a încrederii din perspectiva numărului și a lipsei de transparență a subiecților investiți să exercite puterea de stat, putere recunoscută ca formă oficială a puterii publice^[41]. Astfel, reținem că în statele cu tendințe arhaice (țari cu distanță mare față de putere)^[42] puterea s-a raportat la un singur lider sau la un grup restrâns, în timp ce în statele cu democrații consolidate (cu ecartul puterii mic)^[43] la o multitudine de actori, raționament în baza căruia literatura germană a lansat în secolul trecut teza potrivit căreia puterea ar fi unică; idee care, așa cum bine știm, este astăzi îmbrățișată de mai toate doctrinele. Teoretic, așa par să stea lucrurile. Însă dacă evadăm pentru câteva momente din captivitatea seducătoarelor teorii doctrinare și a ideologiilor democrației indirecte a căror retorică s-a ostoit să le demonstreze infailibilitatea, observăm că secolul XXI ne oferă nenumărate ocazii în care este dificil să spunem care sunt actorii reali ai puterii, cel puțin în comparație cu secolele trecute. Așadar, lipsa încrederii populației în asemenea condiții de anonimat este previzibilă.

►Și, în sfârșit, dacă adăugăm frustrărilor istorice marile hibe ale contemporaneității, respectiv problemele întreținute de sistemele de impozitare tot mai virale, de inegalitățile economice ostentative, adeseori generate de fenomene de corupție și de rapacitatea terifiantă a marilor corporații dispuse să facă orice pentru maximizarea câștigurilor și, nu în ultimul rând, lipsa unei legislații care să asigure distribuirea echitabilă a resurselor economice și responsabilizarea subiecților raportului stat-cetățean^[44], realizăm că dimensiunea declamatoare a retoricii constituționale, a democrației și a protecției sociale, duce în derizoriu orice intenție de bine.

Concluzii

Față de interogația pe care o ridicată lucrarea, putem spune că praxisul decidenților politici care, din ignoranță sau deliberat, continuă să-i țină pe cetățeni departe de deciziile politice, își are reflexul cauzal în lipsa de respect față de ceea ce reprezintă democrația și libertățile omului. Astfel că remediul nu-l putem găsi decât în conștientizarea populației asupra dreptului constituțional al fiecărui om de a beneficia de mijloace juridice adecvate accederii la adoptarea deciziilor. Lucru dificil. Fiindcă implică, nu doar o permanentă responsabilizare a raportului cetățean-stat/autorități/instituții publice, ci și îmbunătățirea actului educațional cel puțin din perspective civice și democratice.

Sigur că am fi tentați să spunem că această chestiune nu este nouă și că UE face de ceva timp demersuri prin politici de orientare a școlilor către educația civică, dar și prin legislație. Și, când vorbim de legislație, ne referim cu precădere la Tratatul de la Lisabona, care prin art. 10 alineatul (3) a dat startul democrației participative. Din păcate, lucrurile nu stau chiar așa. Școlile sunt dirijate de același for spre valori comerciale (a se vedea cele opt competențe-cheie și criteriile de alocare a fondurilor economice), în timp ce dispoziția enunțiativă a tratatului anteenunțat nu a produs și nici nu poate genera efecte practice. În primul rând, din cauza conținutul ei de maximă generalitate și, totodată, ca urmare a inexistenței unor mecanisme juridice naționale care să ofere concretețe participării active a cetățenilor la procesul vieții democratice. Altminteri, nevoia adoptării unor asemenea mijloace legislative este deosebit de necesară, mai ales că textul citat urmărește o schimbare radicală a filozofiei relațiilor dintre guvernanți și guvernați, inclusiv a discursului administrativ și constituțional. Chestiuni în sprijinul cărora vine și psihologia modernă. A se vedea modelul experimental a lui Hofstade sau altele asemănătoare^[45]. Prin urmare, legislatorii Uniunii și ai statelor membre nu ar avea de făcut decât să transpună în propriile opere legislative asemenea modele, desigur în vederea înlăturării sau diminuării inegalităților sociale/ecartului puterii, condiție sine qua non prosperității și avansării civilizației umane pe baze socio-juridice sănătoase.

Revenind la modelele oferite de psihologie, dorim să arătăm și faptul că ele nu exclud, ci dimpotrivă se armonizează cu criteriile teoriei motivaționale al lui Maslow. În sensul că orice ființa umană este îndreptățită să depășească, într-o ordine prestabilită (de jos în sus și fără omisiuni), toate treptele piramidale ierarhice, de așa manieră încât să-și găsească împlinirea la nivelul ultimei trepte, cea a autorealizării. Treaptă care concordă din punct de vedere juridic^[46] cu satisfacerea maximală a exigențelor nivelelor de trai la care statele moderne s-au obligat, în special prin articolele 11-15 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale^[47]. Altminteri, nenumăratele atentate la securitatea alegerilor electorale și mai ales derapajele frecvente al decidenților politici în a-și exercita puterea în concordanță cu interesele cetățenilor vor deturna tot timpul scopul democrației^[48], demonstrându-ne că nu am învățat nimic din atenționările lui Rousseau și Sartori.

Apropiindu-ne de încheiere, vom sublinia faptul că, deși democrația are în principiu vocația de a esențializa caracterul social al puterii și de a respecta dreptul omului la un trai decent, totuși nu se poate spune același lucru despre democrația indirectă. Această „invenție” patetică a modernității nu doar că s-a dovedit ineficientă, ci dimpotrivă, a adâncit fără precedent la scară istorică prăpastia dintre săraci și bogați, periclitând însăși ființa statului de drept. Cu toate acestea, în mod inextricabil, democrația participativă (care se întrevede a fi singura alternativă constructivă) continuă să stagneze timp de peste un deceniu în antecamera legislatorilor europeni și naționali.

În pofida acestor circumstanțe politice descurajante, rămânem încredințați faptului că problematica raportului dintre ecartul puterii și dreptul la un trai decent – care se înfățișează de departe a fi unul dintre cele mai capricioase concepte juridico-democratice – va înceta să dea bătăi de cap doar în măsura în care psihologia socială și științele juridice vor realiza importanța unei asemenea „alianțe”.

BIBLIOGRAFIE

[1] Almond, G., Coleman, J. S., The Politics of Developing Areas. New Jersey: Princeton University Press, 1960.

[2] Aramă, E., Jecev I., Legitimitatea – condiţie obligatorie a menţinerii puterii de stat, Revista Naţională de Drept, nr. 4/2013.

[3] Busuioc, A., Politicul și conducerea societății. București: Ed. Științifică, 1973.

[4] Burdeau, Ge., Traite de Science politique, Tome I, vol. I, R. Pichou et Durand-Arezias, 1980.

[5] Deleanu, I., Instituții și proceduri constituționale. Bucureşti: Ed. C.H. Beck, 2006.

[6] Draganu, T., Introducere în teoria și practica statului de drept. Cluj-Napoca: Ed. Dacia, 1992.

[7] Duguit, L., Revue de droit public et de la science politique en France, Paris, 1907.

[8] Handy, C., Understanding Organizations, Penguin Books, Harmondsworth, Middlesex, England, 1985.

[9] Hofstede Geert ș.a., Culturi şi organizaţii, Softul mental – Cooperarea interculturală şi importanţa ei pentru supravieţuire, traducere din engleză de Mihaela Zografi, Ed. Humanitas Bucureşti, 2012.

[10] Holbach, P.H., Sistemul naturii rare despre legile lumii fizice și morale. București: Ed. Științifică, 1957.

[11] Iacub, I., Responsabilitatea reciprocă a statului și persoanei ca principiu constitutional. În: Revista Academiei de Administrare Publică, Mecanisme naționale și internaționale de protecție a drepturilor omului, Chișinau, 2014.

[12] Jung, C. G., Tipuri psihologice. Ediţia a şaptea revizuită. Traducere din germană de Niscov V. Ed. Humanitas,1937.

[13] Lapierre J.-W., L’Analyse des systèmes politiques. Paris: PUF, 1968.

[14] Lapierre, J.-W., Essai sur le fondament du pouvoir politique, Publications des Annales de la Faculté des lettres, Editions „Ophrys”, Aix-en-Provence, 1968.

[15] Maslow, H., A., Motivation and Personality, New York: Harper & Row, 1954.

[16] Muraru, I., Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti: Ed.Actami, 1995.

[17] Negru, B., Creanga, I. s.a., coord.de proiect: Klaus Sollfrank, Constituția Republicii Moldova, Comentariu, Chişinău: Ed. ARC, 2012.

[18] Nica, L., cond. științific prof. univ. dr. Alexandru Radu, Democrația participativă, soluția celui de-al treilea val către we government, Lucrare de disertație,2015, https://tiptiktak.com/democraia-participativa-soluia-celui-de-al-treilea-val-catre-we-government.html, accesat la 16.05.2019.

[19] Oppenheimer, F., The State: Its History and Development Viewed Sociologically, Vanguard Press, New York, 1914. Se poate vizualiza și pe http://fssp.uaic.ro/argumentum/numarul%208/Gheorghe-Ilie_FARTE_Argumentum_nr.8_2010.pdf., accesat la 20.06.2018.

[20] Poiton, J. P., Le pouvoir et l’exercice du pouvoir, în “Introduction `a la psychologie sociale”. Paris: Librairie Larousse, 1973.

[21] Pop, C., Clase sociale în România. Metodologia inegalitatilor, Ed. Presa Universitara Clujana, 2016. În acest sens se poate vizualiza materialul și în formula electronică online, respectiv pe https://www.academia.edu/33645570/Clase_sociale_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia._Metodologia_inegalit%C4%83%C5%A3ilor, accesat la 20.05.2019.

[22] Popper, K. R., Societatea deschisă și dușmanii ei, Vol.I, Vraja lui Platon, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2017.

[23] Rădulescu-Motru, C., Puterea sufletească. Iaşi: Ed.Moldova, 1995.

[24] Rădulescu-Motru, C., În vremurile noastre de anarhie. Scrisori către tineri, Ed. Anima, 1992.

[25] Rousseau, J.J., Contractul social. București, Ed. Științifică, 1957.

[26] Salin, P., Tirania fiscală. Iași: Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 2015.

[27] Sartori, G., Teoria democrației reinterpretat. Iași: Ed. Polirom, 1999.

[28] Transparency International, Raport despre corupția globală și din Europa. A se vedea, https://www.printfriendly.com/p/g/dZZxJc, accesat la 20.05.2019.

[29] Volkoff, V., Defectele Democrației, De ce sunt decât pe jumătate democrat, Ed. Antet, 2002.