Distanța față de puterea și influențele exercitate asupra dreptului constituțional la un trai decent

Introducere

În esență, istoria civilizaţiei umane nu fost una a democrației și nici a dreptului (echității), ci doar o istorie a puterii sau, în termenii psihologiei sociale, a ecartului puterii^[1]. O putere a imperiilor și a regatelor, a feudelor și a corporațiilor economice. Una cumplit de controlată, dirijată și centralizată, care bântuie și astăzi labirinturile condiției umane, confirmând întru totul aserțiunea lui Jung care spunea cândva că „Omul poartă cu sine întreaga istorie, atât a sa, cât şi a umanităţii”^[2]. O putere a segregaţiilor, a inegalităților și a nesfârșitelor sarabande de inechități care au generat de-a lungul istoriei suficiente motive pentru a respinge astăzi autoritarismul statal și a înțelege celebrul aforism a lui Winston Churchill care spunea că „Democrația este un sistem prost, dar este cel mai bun din câte exista”^[3].

Poate că remarca ludică a lui Churchill, care abordează democrația ca pe un remediu universal (fie și fără să distingă între formele regimului democratic), nu se ridică la înălțimea filozofică a celebrei interogații a lui Solomon care, întrebat ce regim politic ar fi cel mai bun, a răspuns: „Pentru ce popor?”^[4] Regele israelit sugerându-ne că ar fi o naivitate să credem că există o rețetă universală pentru toate culturile^[5] lumii. Cu toate acestea, trebuie să recunoaștem dificultatea ubicuă a omului de a imagina, în afara democrației, un alt regim politic capabil să înlăture sau să micșoreze ecartul puterii/distanța față de putere. Un obstacol multisecular, confirmat de psihologia socială^[6] ca temporizator al propășirii omului în deosebi în țările răsăritene ale Europei. De fapt, acesta este și unul dintre considerentele pentru care lumea politică încearcă să identifice astăzi acele formule care să asigure o bună corelație între îmbunătățirea calității traiului și micșorarea ecartului puterii. Iar sonorizarea de jure a unei asemenea necesități – numită astăzi democrație participativă – s-a făcut și prin vocea articolului 10 alineatul (3) din Tratatul de la Lisabona^[7], text potrivit căruia „Orice cetățean are dreptul de a participa la viața democratică a Uniunii. Deciziile se iau în mod cât mai deschis și la un nivel cât mai apropiat posibil de cetățean”. Tratatul stabilind și condiția ca statele membre (sau asociate) ale UE să-și asume responsabilitățile care decurg din cerințele pe care le revendică democrația la nivel legislativ, dar și civic.

Mai înainte de a analiza însă modalitatea în care ecartul puterii influențează dreptul constituțional la un trai decent, ne propunem să facem unele observații la adresa puterii politice. În primul rând, pentru a reliefa temeinicia argumentelor care astăzi ne motivează să pledăm pentru democrația participativă, respectiv pentru diminuarea pe cât posibil a democrației indirecte sau reprezentative experimentată fără succes de către statele membre ale UE. O democrație (indirectă) care, așa cum se știe, a devenit un slogan discursiv și nefericit al claselor dominante și pe care, în urmă cu câteva secole, Rousseau o compara cu „călcâiul lui Ahile”^[8].

În alte cuvinte, studiul puterii ne ajută să înțelegem necesitatea implementării democrației participative, adică a unei democrații care să poată fi caracterizată prin unul dintre elementele specifice democrației directe (originale) și anume participația efectivă a societății civile la conducerea treburilor publice. Ceea ce, în opinia UE, este posibil prin implicarea omului simplu din spațiul cultural european în procesele decizionale ale forurilor de putere locală, instituțională și statală, adică în cadrul unui proces care, în opinia noastră, s-ar traduce printr-o micșorare și chiar o eliminare acolo unde este posibil a ecartului puterii^[9]. Știut fiind faptul că poporul își cunoaște cel mai bine nevoile și afinitățile, iar delegarea puterii implică riscuri inimaginabile, fiindcă, așa cum bine spunea Sartori, „cel care își deleagă puterea o poate și pierde”^[10].

Dar pentru a înțelege și a accepta o asemenea teză este nevoie, pe de o parte, să conștientizăm necesitatea alinierii politicilor de stat față de valorile postbelice care au propulsat conceptul de democrație la vârful celor mai umaniste intenții juridice și, pe de altă parte să eliminăm cauzele care au condus la eșuarea democrației indirecte în deosebi în spațiile fostelor țări comuniste. Credem și noi că asemenea obiective ne îndreptățesc să începem cu sistemul politic și puterea politică, desigur din perspectiva ecartului puterii ca indicator esențial al reprezentativității și, nu în ultimul rând, al dreptul omului la un trai decent.

Modul în care ecartul puterii influențează dreptul constituțional la un trai decent. Aliniindu-ne actualelor tendințe europene, în prezenta lucrare vom aborda noțiunile de sistem politic și putere politică ca fiind subordonate acelei finalități socio-juridice care și-a câștigat reputația de drept fundamental și complex – dreptul omului la un trai decent. Un drept care, în accepțiunea legislațiilor internaționale^[11] și naționale^[12], a documentelor și a literaturii de specialitate^[13], nu se rezumă doar la drepturile economice necesare unui trai rezonabil (venituri, pensii, salarii rezonabile etc.). Ci implică și o varietate de alte drepturi care converg către același scop. Și ne referim aici la toate acele drepturi menite să protejeze viața omului, sănătatea, demnitatea, cultura și libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi apte să-i permită omului accesul către progresele cele mai înalte ale științei și ale culturii sau, în termenii lui Maslow, să contribuie la autorealizarea/autoîmplinirea individului uman^[14].

Din acest punct de vedere, putem reține că, privită introspectiv, politica, concept fundamental și complex și, totodată, obiect de studiu al politologiei (cu implicații ineluctabile asupra psihicului uman și științelor sociale, asupra puterii de stat și, evident, asupra dreptului constituțional), și-a etalat concreteţea sub multiple aspecte. Unul dintre ele fiind chiar puterea, mai exact, puterea politică, principala trăsătură a politicii, a cărei expresie i-a definit într-o manieră inconfundabilă vizibilitatea, fiindcă așa cum spunea Burdeau, „Oamenii care comandă și oamenii care se supun, aceasta este, în nuditatea sa, scheletul ireductibil al vieții politice”^[15]. O putere obsedată naturalmente de dominație și control, în special prin politici autoritariste și coercitive exercitate de regulă în numele ordinii sociale sau al binelui comun. În realitate, contra liberei dezvoltări a personalității umane. Așa se și explică opoziția vehementă a statelor, de-a lungul secolelor, față de drepturile cele mai firești și naturale ale omului. Respectiv față de acele drepturi cunoscute, ulterior, ca drepturi fundamentale, drepturi pe care atât omul istoric, cât și omul modern sau postmodern le-au perceput exclusiv din unghiul confortului de trai. În plus, evoluția puterii politice în cadrul sistemului social global căruia îi aparține ne îndreptățește convingerea că noțiunea (de putere publică) nu s-a lăsat ușor de definit. Mai ales în condițiile în care a trebuit să îmbine caracterul represiv cu aparența binefacerii. Așadar, nu întâmplător gânditorii antici i-au atribuit sintagma de „artă de a guverna oamenii”^[16], chiar dacă o asemenea „artă” a fost adeseori pusă în slujba demagogiei și a propagandei ideologice pe căile specifice fiecărui model cultural în parte^[17]. În plus, abordarea noțiunii de putere politică din unghiul traiului decent al omului nu poate face abstracție de modelul cultural de referință (local) și nici de caracteristicile de ansamblu ale sistemului politic din care face parte. Știut fiind că acesta din urmă și-a lăsat o amprenta categorică asupra noțiunii deturnându-i adeseori finalitatea. O finalitate a cărei naturalețe s-a păstrat în teorie (de pildă, Duguit o definea ca fiind „activitatea pe care guvernanţii sunt obligaţi să o realizeze în interesul celor guvernaţi”^[18]) și care, puțin mai târziu, o regăsim juridicește în articolul 1 din Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului – Libertate, egalitate, fraternitate.