Desființarea cu trimitere spre rejudecare în procesul penal. Nulități absolute și relative. Dezvoltare jurisprudențială și aplicare directă a Convenției CEDO

Singura cale de atac ordinară, generală și de reformare în procesul penal, apelul^[1], duce de regulă la o nouă judecată în fond a cauzei, efectuată de către Curțile de Apel sau de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Apelul urmărește, în sistemul dublului grad de jurisdicție^[2], asigurarea unui echilibru între necesitatea pronunțării unor hotărâri legale și temeinice, cu respectarea dreptului părților la un proces echitabil, pe de o parte și operativitatea, celeritatea procesuală, pe de altă parte^[3].

Fără a avea pretenția să tratăm în integralitate problematica devoluției căii de atac, asupra căreia se pot elabora lucrări consistente, de sute de pagini, ne propunem să punctăm unele aspecte legate de una dintre soluțiile la judecata în apel, prin care Curțile de Apel ori Înalta Curte hotărăsc că o nouă judecată asupra fondului cauzei în apel nu este un remediu eficient, datorită unor nerespectări grave ale legii de către primele instanțe, dispunând restituirea dosarului acestora din urmă spre rejudecare, în condiții de echitate procesuală.

Încercând a defini instituția analizată, putem spune că rejudecarea cauzei de către instanța care a pronunțat hotărârea este un remediu procesual prin care instanța de apel restituie dosarul spre rejudecare primei instanțe sau instanței competente, în situația în care judecata a avut loc cu încălcarea unor principii ale procesului penal, cu nerespectarea unor dispoziții instituite sub sancțiune de nulitate absolută sau relativă sau cu nesocotirea unor principii fundamentale statuate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În Codul de procedură penală din 1936 exista instituția trimiterii de către Curtea de Casație, pentru existența cazurilor de nulitate. Astfel, potrivit art. 487, „când Curtea de Casaţie pronunţă casarea unei hotărâri cu trimitere, trimite cauza înaintea aceleiaşi instanţe, care a judecat, sau când interesele justiţiei o cer, la o altă instanţă egală în grad”.

Codul de procedură de la 1969, la art. 379 pct. 2 lit. b), prevedea ca și motive de desființare cu trimitere spre rejudecare situațiile: când judecarea cauzei a avut loc în lipsa unei părți nelegal citate sau care deși legal citată a fost în imposibilitate de a se prezenta sau de a înștiința instanța despre această imposibilitate; existența unui caz de nulitate prevăszut de art. 197 alin. (2); când judecarea a avut loc cu încălcarea normelor de competență materială sau rationae personae^[4]. Exista și posibilitatea trimiterii la procuror spre refacerea urmăririi penale, aspect care este printre principalele motive care au dus la introducerea fazei de filtru a camerei preliminare în noul sistem procesual, pentru a evita incertitudinea asupra legalității fazei inițiale^[5].

Codul de procedură intrat în vigoare în 2014 a prevăzut inițial ca motive de trimitere spre rejudecare situația judecării în prima instanță fără prezența unei părți nelegal citate sau care deși legal citată s-a aflat în imposibilitatea de a se prezenta ori de a încunoștința instanța, neregularitate invocată de acea parte și a existenței cazurilor de nulitate absolută [nulități prevăzute de art. 281 lit. a)].

Ulterior, prin O.U.G. nr. 18/2016^[6] au fost introduse două noi temeiuri pentru desființarea cu trimitere spre rejudecare și anume atunci când instanța nu s-a pronunțat asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau asupra acțiunii civile. Rațiunea modificării și a extinderii motivelor de trimitere a fost, se pare, aceea a tot mai frecventelor soluții în acest sens, întemeiate pe principiile procesului penal și dreptul la un proces echitabil statuat în art. 6 par. 3 CEDO, care aveau nevoie de o susținere normativă și în norma specială.

Cu toate acestea, apreciem că legiuitorul nu a mers până la capăt, numeroase alte soluții ale Curților de apel și ale Înaltei Curți fiind în sensul desființării cu trimitere, fără un suport normativ procesual penal, trimiterea fiind întemeiată pe lipsa unei cercetări judecătorești efective, lipsa unei motivări a soluțiilor de condamnare, nerespectarea principiului nemijlocirii (raportat uneori și la nelegala compunere a completului de judecată, art. 281 alin. (1) lit. a) sau a echității procedurii în ansamblul său.

Revenind la motivele exprese de trimitere, o soluție recentă a instanțelor^[7] și o opinie a doctrinei^[8] aduc în discuție soluția din apel în cazul în care judecătorul fondului este altul decât cel care, în exercitarea funcției de judecător de cameră preliminară, a dispus începerea judecății. În esență, Codul de procedură stabilind la art. 3 alin. (3) compatibilitatea celor două funcții judiciare, întrebarea care s-a pus este dacă norma de la art. 346 alin. (7) („judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecății exercită funcția de judecată în cauză”) este una imperativă și care va fi sancțiunea nerespectării ei.

Instanțele de apel au apreciat în mod just că norma este una imperativă și nu admite derogări, decât cele strict prevăzute de Legea nr. 304/2004 sau HCSM nr. 1375/2015 (Regulamentul de ordine interioară a instanțelor).

În susținerea acestei orientări vine și Decizia de constatare a constituționalității art. 346 alin. (7) C. pr. pen. (DCC nr. 663/2014), instanța de contencios constituțional a statuând că „este în interesul înfăptuirii actului de justiție ca același judecător care a verificat atât competența și legalitatea sesizării cât și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală să se pronunțe și pe fondul cauzei”.

Nelegalitatea se circumscrie astfel cazului de nulitate absolută prevăzut de art. 281 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., potrivit căruia: „determină întotdeauna aplicarea nulității încălcarea dispozițiilor privind compunerea completului de judecată”. Așadar, soluția de trimitere spre rejudecare este cea corectă, fiind alterată legala compunere a completului de judecată.

S-a exprimat în doctrina recentă^[9] opinia, contrară unor dispoziții de unificare a practicii judiciare a instanțelor, că judecătorul fondului poate fi și judecătorul inițial învestit cu repartizarea aleatorie a cauzei, chiar dacă judecata în camera preliminară a fost efectuată de alt complet, care l-a înlocuit, având și în acest caz o continuitate și o respectare a dispoziției mai sus citate.

Legat de nulitatea absolută prevăzută de art. 281 alin. (1) lit. b), a competenței materiale sau personale a instanței inferioare, decizia recentă a Curții Constituționale^[10], fiind o decizie interpretativă, Curtea „constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională”, (decizii cu care Curtea ne-a obișnuit în ultimii ani, prin constatarea ca fiind contrară legii fundamentale a unei soluții de nereglementare), aceasta nu poate produce efecte. În primul rând, competența organelor de urmărire penală este o chestiune ce se analizează în faza camerei preliminare, or, odată aceasta încheiată prin dispoziția definitivă de începere a judecății nu mai poate face obiectul unui control ulterior. Nici măcar în faza de filtru nu se poate spune că Decizia CCR ar fi aplicabilă, aceasta din urmă fiind una atipică, deoarece nulitățile sunt prevăzute de lege, or, legiuitorul nu a intervenit în sensul arătat de Curte. Cu atât mai puțin s-ar pune problema criticilor în faza de apel, astfel că, din dublu punct de vedere, în această fază, nu există un remediu pentru efectuarea unor acte de urmărire penală de organe necompetente.

Soluții jurisprudențiale neunitare pot să apară în legătură cu motivul de desființare nou introdus prin O.U.G. nr. 18/2016, al nepronunțării cu privire la una din faptele reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare.

În primul rând sunt multe discuții ce pot fi făcute pe marginea sintagmei „fapte reținute în sarcina inculpatului”, prin raportare la conținutul rechizitoriului, la obiectul camerei preliminare și la limitele judecății.

Astfel, în virtutea competenței funcționale prevăzute de art. 342 C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară se va pronunța asupra limitelor și obiectului judecății, în cadrul noțiunii mai largi de regularitate a actului de sesizare. S-a apreciat^[11] că existența unor incongruențe între faptele pentru care a fost începută urmărirea penală in rem, cele pentru care s-a dispus continuarea efectuării urmăririi față de suspect, pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și, ulterior, s-a dispus trimiterea în judecată, duce la imposibilitatea stabilirii obiectului judecății, trebuind să conducă la o soluție de restituire pentru refacerea rechizitoriului. Se poate spune, așadar, că faptele se rețin în sarcina inculpatului prin dispoziția finală din actul de sesizare, orice neconcordanță în acest sens cu actele de urmărire trebuind a fi cenzurată în faza de cameră preliminară.

Și dispozițiile art. 371 C. pr. pen., potrivit căruia „judecata se mărginește la faptele și persoanele arătate în actul de sesizare a instanței” au un rol important în stabilirea incidenței cazului de desființare în apel mai sus amintit, deoarece analiza în calea de atac se va efectua prin raportare la obiectul judecății primei instanțe (desigur, cu referire și la efectul devolutiv limitat de la art. 417 C. pr. pen.).

Prin Decizia nr. 74/2001 a ÎCCJ – Completul de 9 judecători, instanța supremă a stabilit că „faptele cu care instanța este sesizată trebuie precis determinate, astfel încât să rezulte clar voința neechivocă a procurorului de trimitere în judecată. Existența unor necorelări evidente între partea expozitivă și dispozitivă a rechizitoriului nu pot fi de natură să învestească legal instanța de judecată”.

Se poate afirma că voința procurorului de a trimite în judecată persoana cu privire la o anumită faptă reiese din dispoziția finală a rechizitoriului, iar, dacă în faza de cameră preliminară, acest aspect nu a fost soluționat, instanța nu ar putea în faza de judecată și cu atât mai puțin în apel să se pronunțe cu privire la faptele nereținute în sarcina acuzatului^[12].

Doctrina tratează această sensibilă problemă^[13], afirmându-se că dacă prin actul de sesizare nu s-a reținut decât una dintre cele două infracțiuni, instanța nu ar mai putea dispune schimbarea de încadrare juridică într-un concurs, întrucât s-ar încălca principiul previzibilității, iar situația ar fi complet defavorabilă inculpatului, dacă se are în vedere obligativitatea sporului de pedeapsă. Judecătorul de cameră preliminară va stabili care este obiectul judecății, iar instanța învestită cu judecarea fondului cauzei va fi ținută de limitele stabilite de această încheiere de începere a judecății.

Desigur că formularea de la art. 421 pct. 2 lit. b) nu este în sensul că instanța nu s-a pronunțat „cu privire la o faptă pentru care s-a efectuat urmărirea penală”, ci cu privire la o „faptă reținută în sarcina inculpatului prin actul de sesizare”, și de aici multiplele discuții ce se ivesc. Legiuitorul trebuia într-un fel să evite referirile la unele fapte, față de care urmărirea penală s-a efectuat, dar s-a dispus ulterior prin ordonanță sau chiar rechizitoriu o soluție de clasare sau de renunțare la urmărirea penală. Față de acestea e evident că prima instanță nu are a se pronunța pentru că nu este învestită în acest sens, cu atât mai puțin ele nu vor face obiectul cenzurii în apel.

În situația în care urmărirea penală, in rem sau cu privire la suspect, a privit mai multe fapte sau mai multe acte materiale ale unității legale de infracțiune, dar procurorul, din neglijență, omite să dispună, să rețină în final în sarcina inculpatului una dintre acestea, judecătorul de cameră preliminară ar trebui să ceară lămuriri parchetului prin acordarea termenului prevăzut de art. 345 alin. (3) C. pr. pen. Chestiunea este că, de cele mai multe ori, în pasivitatea inculpatului, judecătorul nu constată din oficiu aceste neregularități, considerând, probabil, că ar complica situația fără rost. Neregularitatea este o sancțiune diferită de nulitate, specifică actului de sesizare, și, chiar dacă până nu demult se putea afirma că nulitățile relative apără interesele private, după Decizia CCR din 19.09.2017, nepublicată încă, lucrurile par a se schimba, după cum vom arăta în cele ce urmează.

Dacă judecătorul pronunță o soluție cu privire doar la fapta cuprinsă în dispozitivul rechizitoriului, în condițiile în care în expozitivul actului sunt descrise și alte fapte, va putea instanța de apel să trimită cauza spre rejudecare? Un răspuns definitiv este dificil de dat, fiind argumente atât în sensul unei veritabile nepronunțări, cât și în cel al imposibilității unei reveniri asupra obiectului judecății deja stabilit.

Unele instanțe au tratat neconcordanța dintre faptele descrise în rechizitoriu și cele reținute prin dispoziția finală și neremediată în camera preliminară drept o chestiune ce ține de lipsa unei judecăți efective. S-a spus astfel^[14] că lipsa de claritate a rechizitoriului nesancționată de judecătorul de cameră preliminară nu poate constitui o piedică pentru desființarea hotărârii primei instanțe, care este criticabilă sub aspectul lipsei de precizie în privința condamnării pronunțate. Se arată că pronunțarea pentru o singură faptă face imposibilă identificarea de către instanța de apel a limitelor învestirii sale cu calea de atac.

DOWNLOAD FULL ARTICLE