Decizie ÎCCJ (Complet DCD/C) nr. 2/2015: Art. 2 O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare (M. Of. nr. 201 din 26 martie 2015)

În M. Of. nr. 201 din 26 martie 2015, s-a publicat Decizia ÎCCJ (Complet CDC/C) nr. 2/2015 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) şi ale art. 27 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare (rep. M. Of. nr. 166 din 7 martie 2014).

ÎCCJ a fost sesizată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: dacă art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, poate şi trebuie interpretat în sensul că discriminarea prin stabilirea unui salariu diferit pentru muncă egală se poate analiza şi, dacă este cazul, constata şi atunci când angajaţii aflaţi în situaţii identice sau comparabile, din punctul de vedere al funcţiei ocupate, au stabilit raporturi de muncă cu angajatori diferiţi, instituţii publice, dar care au calitatea de ordonator secundar/terţiar de credite faţă de acelaşi ordonator principal de credite; dacă, în situaţia expusă, discriminarea poate rezulta din măsuri privind salarizarea dispuse de angajatori diferiţi şi care constituie o practică administrativă neunitară în aplicarea unui act normativ; dacă în acest caz este relevantă legalitatea acordării unor drepturi salariale altor angajaţi aflaţi în situaţii similare sau identice; dacă se poate reţine existenţa unui tratament discriminatoriu în cazul în care tratamentul mai favorabil al unor angajaţi este rezultatul punerii în executare a unor hotărâri judecătoreşti prin care s-au acordat acestora anumite drepturi salariale; dacă art. 27 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, poate şi trebuie interpretat în sensul că persoana care se consideră discriminată poate solicita acordarea de despăgubiri egale cu drepturile salariale de care a fost lipsită în termenul legal de prescripţie extinctivă.

Punctul de vedere teoretic exprimat de specialişti din cadrul Facultăţii de Drept din Universitatea Bucureşti

La dosar s-a depus și punctul de vedere al doamnei conferenţiar universitar doctor Luminiţa Dima. În opinia sa, art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din O.G. nr. 37/2000, republicată, poate şi trebuie interpretat în sensul că discriminarea prin stabilirea unui salariu diferit pentru muncă egală se poate analiza şi, dacă este cazul, constata şi atunci când angajaţii aflaţi în situaţii identice sau comparabile, din punctul de vedere al funcţiei ocupate, au stabilit raporturi de muncă cu angajatori diferiţi, în măsura în care decizia de a stabili drepturi salariale diferite provine din aceeaşi sursă. De asemenea, a considerat că practica administrativă neunitară, conform căreia angajatori diferiţi dispun măsuri diferite privind salarizarea, nu poate constitui discriminare, decât în măsura în care decizia de a stabili drepturi salariale provine din aceeaşi sursă. Altfel, practica administrativă neunitară poate fi rezultatul interpretării şi aplicării greşite a legii în unele situaţii, în raport cu altele.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

1. Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă, autorul sesizării, nu a indicat soluţii pronunţate în această materie, pentru ilustrarea jurisprudenţei naţionale pertinente.

2. Jurisprudenţa altor instanţe din ţară

În urma verificării şi analizării practicii instanţelor naţionale s-a constatat că la nivelul tuturor curţilor de apel, cu excepţia Curţii de Apel Ploieşti, au fost înregistrate litigii având ca obiect acordarea unor sporuri salariale, reclamanţii susţinând că sunt discriminaţi în raport cu salariaţi încadraţi pe aceeaşi funcţie şi care lucrează în aceleaşi condiţii de muncă. Reclamanţii aveau calitatea de procurori, personal contractual de la instanţe şi parchete, şoferi în cadrul instanţelor judecătoreşti, funcţionari publici, ofiţeri în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, lucrători în penitenciare ori asistenţi medicali.

3. Jurisprudenţa ÎCCJ – asemenea cereri nu intră în sfera de competenţă a instanţei supreme.

4. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă ÎCCJ a comunicat că nu s-a verificat şi nu se verifică nici în prezent practica judiciară în vederea promovării vreunui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării Curţii de Apel Constanţa, faţă de existenţa Deciziei nr. 21/2008, pronunţată de ÎCCJ în recurs în interesul legii.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

S-a constatat faptul că, în legătură cu prevederile art. 1, art. 2 şi art. 27 din O.G. nr. 137/2000, s-au pronunţat următoarele decizii:

– D.C.C. nr. 818/2008, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 din O.G. nr. 137/2000, republicată, publicată în M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative;

– D.C.C. nr. 819/2008, referitoare la excepţia de excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (1)-(3), art. 6 şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, publicată în M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative;

– D.C.C. nr. 820/2008, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, publicată în M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative;

– D.C.C. nr. 821/2008, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (1), (3) şi (11) şi art. 27 din O.G. nr. 137/2000, republicată, publicată în M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative;

– D.C.C. nr. 1.325/2008, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor O.G. nr. 137/2000, republicată, publicată în M. Of. nr. nr. 872 din 23 decembrie 2008, prin care s-a constatat că dispoziţiile O.G. nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, s-a apreciat că faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, precizările reclamanţilor din cuprinsul acestei cereri şi al cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că aceştia se consideră discriminaţi în raport cu alţi angajaţi care deţin hotărâri judecătoreşti prin care li s-a recunoscut dreptul la aceste sporuri, întrebarea relevantă la care trebuie să se răspundă şi de a cărei dezlegare depinde soluţionarea pe fond a cauzei este următoarea:

– dacă dispoziţiile art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. l) şi alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, trebuie interpretate în sensul că discriminarea (prin stabilirea unui salariu diferit pentru muncă egală, în situaţia în care angajaţii aflaţi în situaţii identice sau comparabile, din punctul de vedere al funcţiei ocupate, au stabilit raporturi de muncă cu angajatori diferiţi, instituţii publice, dar care au calitatea de ordonator secundar/terţiar de credite faţă de acelaşi ordonator principal de credite) se poate constata în cazul în care tratamentul mai favorabil aplicat unor angajaţi este rezultatul unei practici administrative neunitare, determinat de punerea în executare a unor hotărâri judecătoreşti prin care s-au acordat acestor angajaţi anumite drepturi salariale;

– dacă art. 27 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, poate şi trebuie interpretat în sensul că persoana care se consideră discriminată poate solicita acordarea de despăgubiri egale cu drepturile salariale de care a fost lipsită în termenul legal de prescripţie extinctivă.

Judecătorii-raportori au apreciat că problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări a ÎCCJ în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile a mai fost anterior dedusă judecăţii pe rolul instanţelor naţionale, că orientarea jurisprudenţei spre o anumită interpretare a normelor analizate şi existenţa unei practici a instanţelor naţionale determină pierderea caracterului de noutate a chestiunii de drept supuse analizei. De aceea, constatând că nu sunt întrunite în mod cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au propus respingerea sesizării ca inadmisibilă.

Dispozițiile legale incidente

Art. 27 O.G. nr. 137/2000:

„(1) Persoana care se consideră discriminată poate formula în faţa instanţei de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru şi nu este condiţionată de sesizarea Consiliului.

(2) Termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani şi curge de la data săvârşirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei.

(3) Judecarea cauzei are loc cu citarea obligatorie a Consiliului.

(4) Persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament. În faţa instanţei se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituţional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio şi video sau date statistice.

(5) La cerere, instanţa poate dispune retragerea sau suspendarea de către autorităţile emitente a autorizaţiei de funcţionare a persoanelor juridice care, printr-o acţiune discriminatoare, cauzează un prejudiciu semnificativ sau care, deşi cauzează un prejudiciu redus, încalcă în mod repetat prevederile prezentei ordonanţe.

(6) Hotărârea pronunţată de instanţa de judecată se comunică Consiliului”.

Art. 1 O.G. nr. 137/2000: „(…) (2) Principiul egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminării sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi:

(…) e) drepturile economice, sociale şi culturale, în special: (i) dreptul la muncă, la libera alegere a ocupaţiei, la condiţii de muncă echitabile şi satisfăcătoare, la protecţia împotriva şomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare;(…)”.

Art. 2 O.G. nr. 137/2000:

„(1) Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentate sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

(2) Dispoziţia de a discrimina persoanele pe oricare dintre temeiurile prevăzute la alin. (1) este considerată discriminare în înţelesul prezentei ordonanţe.

(3) Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanţe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare”.

De asemenea, prin aceeași decizie, ÎCCJ a respins în rest sesizarea ca inadmisibilă.

DOWNLOAD FULL CHAPTER